Talentul de a fi cititor

Nu problema timpului, ci timpul care este o problema - iata-ne în chiar miezul prozei lui António Lobo Antunes. Si nu doar timpul care incepe sa lipseasca amarnic dupa ce biografia ia o anumita declivitate, ci mai cu seama timpul generic, cel care nu se lasa inteles, posedat, izolat. In aceasta densa materie ce inconjoara dar si contine totul, prozatorul portughez patrunde periodic, ca intr-un ciclu al misterelor, pentru a iesi, dupa un rastimp indefinit, cu cateva sute de pagini de caligrafie liliputana. Iar ceea ce tine el atunci in mana, la intoarcerea dintr-o aventura ce de fiecare data pare sa-l uimeasca, este un nou roman (dar ii poate spune si "poem"), o noua carte adaugata in stiva celor circa douazeci de tomuri scrise in doar doua decenii si jumatate. Fiecare e conceputa ca un act de colonizare a timpului, ca o expeditie a autorului impreuna cu cititorul, unul altuia necesar mai mult decat am putea sa credem. Nu faci o metafora daca spui ca un roman de Lobo Antunes necitit nu exista. Fiindca o buna parte din munca constituirii lui trebuie sa o faca cititorul, vag indrumat de materialul pe care i-l prezinta autorul. Un autor care marturiseste ca nu se reciteste niciodata dupa ce a lasat textul din mana, ceea ce este un alt mod de a spune ca el nu poate sa devina celalalt partener al unei partituri de pian pentru patru maini. Scriitorul de unul singur nu va reusi niciodata sa scrie romanul la care viseaza, prins cum este in batalia cu cuvintele, dar si cu emotiile care ii "rezista". Emotiile vin inaintea cuvintelor si trebuie sa ajunga sa ne vorbeasca de parca nici nu s-ar servi de cuvinte, spune, intre altele, Lobo Antunes (in conversatiile avute cu ziarista spaniola María Luisa Blanco, editate recent si in Franta, care constituie deja o lucrare de referinta pentru intelegerea acestui complex autor). "Intriga unei carti nu ma intereseaza; eu as vrea sa-mi vad cartile nu citite, ci traite". Deci nu o simpla empatie de lectura, ci participare la aceasta creatie, cooperare vazuta si ca o victorie asupra suferintei, si ca abstragere intr-un tip ce permite "refacerea" lumii. Iata de ce Lobo Antunes nu oboseste sa repete ca ii invidiaza pe poeti, fiindca ei definesc in putine cuvinte o tensiune, un sentiment, pentru a-i lasa si cititorului posibilitatea de creativitate. De fapt, romanele lui Antunes ocupa de la bun inceput acea verticalitate specifica poemului in care se face abstractie de cauzalitate. In acest nou roman cu "crocodili" aparut acum si in limba româna (Cuvânt catre crocodili, ed. Humanitas, traducere de Micaela Ghitescu), patru personaje feminine ne introduc, imediat dupa Revolutia Garoafelor, intr-o Portugalie aflata in plina criza politica. Extrema dreapta se teme ca stanga si comunistii reveniti din exil vor sa instaleze puterea sovietelor pe Tage si organizeaza o serie intreaga de atentate pentru destabilizarea regimului, explozii ce culmineaza cu asasinarea premierului Sa Carneiro. Dar toate referintele la evenimentele reale, toata agitatia din exterior a "crocodililor" teroristi isi pierd insemnatatea comparate cu viata interioara a personajelor care se lasa manipulate de ei. Sa observam, in trecere, si pariul incredibil pe care il face prozatorul cu sine insusi: va explora universul feminin prin patru personaje diferite, mergand pana la a modula monologul interior al fiecareia printr-un lexic si o sintaxa ce sugereaza situarea lor pe scara sociala. Altfel, aflam de la bun inceput ca atentate suspecte se pregatesc in garajul unei vile pe care o frecventeaza si ambasadorul american, si un episcop, si tot felul de militari sositi din Spania. Insa, in felul lui deja cunoscut, autorul va distribui parcimonios informatia pe parcursul celor aproape trei sute de pagini, iar la sfarsit ne va indemna chiar sa credem ca exploziile nici nu au avut loc. De fapt, romanul insusi se prezinta ca o suita de explozii in urma carora au ramas doar fragmente de biografii, de intamplari, de senzatii - puzzle al subconstientului care este un continent mult mai vast, mai secret si mai complex decat cele ce se intampla in lumea exterioara. Iar ceea ce numim narativitate este, si in acest roman, o progresie lenta in care cititorul trebuie sa-si stabileasca singur traseul, putand chiar si sa renunte sa mai "ajunga" undeva, adica multumindu-se cu acest fosnet dens al unor vieti ce se reinstaleaza in trecut si in prezent, iar uneori chiar dau sentimentul ca viitorul a precedat trecutul. Nu exista, probabil, in proza mondiala contemporana un exemplu de mai radical experiment in "arta romanului" decat simfonia constructiei la care ajunge Lobo Antunes. Daca in cazul majoritatii romanelor "dificile" cititorul e indemnat sa dea dovada de perspicacitate pentru a reface singur elementele naratiunii pe o trama mai mult sau mai putin incalcita, in unele romane de Lobo Antunes trebuie sa-ti alegi singur deznodamantul sau sa-l compui din sugestii abia schitate. Se simte chiar si un usor dispret al autorului fata de orice actiune care este altceva decat reactia senzatiilor noastre la initiativele deconcertante ale intamplarii. Cititorul obisnuit deja cu o compozitie in quartet, gen Lawrence Durrel, cu intersectarea de planuri in care excela Faulkner, cu lunga perioada, recuperatoare de timp, a lui Proust, sau cu tot atatea deconstructii mai recente, ramane siderat constatand ca se mai poate inova ceva pe aceasta linie. In plus, el trebuie sa admita si faptul ca virtuozitatea formala nu are nici ea prea multa importanta in prioritatile romancierului. Lobo Antunes admira, dimpotriva, compozitia clasica cea mai epurata, cea la care a ajuns Tolstoi rescriind Moartea lui Ivan Ilici de douasprezece ori. Romanele sale rezista la orice lectura lenesa, si nici macar nu i se cere cititorului sa identifice simboluri culturale sau reflexele unor zacaminte sapientiale. Lobo Antunes a mers pana acolo incat, in una din cartile sale de Cronici, care insotesc, de la o vreme, procesul elaborarii romanelor, el chiar a trasat portretul cititorului sau ideal. Un cititor care nu trebuie sa intre in lectura cu propria lui cheie interpretativa (deci nici cu deprinderile unei lecturi traditionale, pasive), ci trebuie sa se lase condus de narator in lectura "inconstientului profund care este sediul sufletului omenesc". Nu va lasati derutati nici de tematica romanelor mele, nici de locuri, de intamplari, de problemele identitatii sau de alte teme importante din punct de vedere social, politic sau antropologic, spune explicit Lobo Antunes. Eu va propun romanele mele ca pe niste himere ale propriilor voastre rationamente neincheiate, ca pe niste iluzii ce va pot proteja de capcana certitudinilor, ca tot atatea reverii ce pot imblanzi inevitabilele voastre regrete de a fi ratat in viata ceea ce nu trebuia si de a fi aflat prea tarziu ceea ce ar fi putut deveni important pentru fiecare din voi in parte, daca ceea ce s-a intamplat se intampla altcumva. Exista un "fond irational in pre-istoria fiecaruia dintre noi", declara acelasi Lobo Antunes, pentru a furniza apoi si o posibila metoda de creatie prin lectura: concentrati-va asupra unui lucru important din biografia voastra interioara si avansati in profunzime restrangand cercurile concentrice, pana la senzatia de sufocare. Veti gasi atunci in acea aparenta sufocare senzatia de eliberare; dar si sentimentul ca parasiti personajul in care va aflati la inceputul acestei experiente, ca intrati in pielea autorului, dupa ce el s-a insinuat in voi. Astfel, spune Lobo Antunes, poate fi visata si cartea ideala, o compozitie in care cititorul si autorul se reflecta fiecare in oglinda celuilalt si ajung la o posibila salvare - visul taumaturgic secret al fictiunii literare. Trebuie, asadar, sa ai un "talent" de cititor, adica sa te straduiesti sa iesi din anecdotic pentru a-ti gasi "intensa demnitate a unei fiinte intregi!" si nu numai pentru lectura unor astfel de romane, ci chiar in felul tau de a te raporta la ceea ce ti se intampla. Altfel, pe autor nici scrisul nu-l scuteste de suferinta. Scriitorul nu poate evita sa nu se intrebe cum se va sluji de propria lui suferinta. Pe el il costa dublu plonjarea metodica in propria-i memorie, proces in care intra salutar si imaginatia, pentru a structura un "delir". Medicul psihiatru care este, la baza, Lobo Antunes, stie ca neurologii pisteaza actualmente conexiunile ce se stabilesc intre memorie si imaginatie. Deci nici memoria nu este o realitate obiectiva, nici trecutul nostru, nici lectura acestui trecut. Atunci ce anume ramane in sita dupa ce trecem prin ea raul timpului? Poate numai un sentiment de tandrete, o fraternizare timida cu alte suferinte, dar si iluzia pe care ti-o poate procura bizara arta a scrisului, ca timpul tau propriu este, totusi, inepuizabil si ca lumea poate fi in continuare privita cu inocenta poetilor. Acest "invins" Lobo Antunes este personajul adulat de clubul fanilor scriitorului portughez (de multa vreme transnational si mult mai popular decat s-ar crede). Admiratorii au inteles si cadoul surprinzatorului paradox pe care-l contine fiecare nou roman de Lobo Antunes, iesit in librarii dupa o lunga gestatie. Acela ca nici literatura nu este mai importanta decat autenticitatea fiecaruia dintre noi in parte locuind interiorul unei generoase singuratati.