Pe aceeași temă
Dincolo de secvenţele incisive despre doctrina legionară, despre Cioran şi ideologia Legiunii sau despre Cioran şi intelighenţia interbelică autohtonă, fără a mai vorbi de amplul, detaliatul examen al Schimbării…, cu componenta ei xenofobă cu tot, paralelele sistematice cu filosofia lui Oswald Spengler din Declinul Occidentului şi cu ideologia „sincronistă“ a lui E. Lovinescu, dar şi cu Apărarea civilizaţiei a congenerului antilegionar Bucur Ţincu sau cu replica autohtonistă a lui Mircea Vulcănescu din Dimensiunea românească a existenţei, constituie deja „mărci înregistrate“ în exegeza cioraniană. La fel şi consideraţiile autoarei despre „profeţia împlinită“ a tânărului Cioran prin politica naţional-comunistă a lui Nicolae Ceauşescu (care voia, prin comparaţie, o Românie cu populaţia Franţei şi destinul Chinei). Totuşi, recitit azi, pasionantul volum datează pe alocuri, cu toată detenta sa ideatică. Bibliografia istorico-analitică despre Mişcarea Legionară s-a îmbogăţit şi rafinat mult între timp, D. Drăghicescu şi G. Ibrăileanu au încetat să mai fie referinţe „ignorate“ ale autocriticii naţionale, contextualizarea revoluţiilor totalitare din Europa anilor ‘30 se arată a fi prea sumară, afirmaţiile lui Nichifor Crainic despre relaţia cu Corneliu Zelea Codreanu sunt preluate necritic din volumul Zile albe - zile negre, memorii, iar raporturile dintre legionarism şi metamorfozele postjunimiste ale conservatorismului autohton sunt mai complicate decât lasă a se înţelege Marta Petreu, care, fără a face apel la teoria politică, se mulţumeşte să distingă abrupt între „maiorescienii de stânga“ (D. Drăghicescu, E. Lovinescu şi lovinescienii) şi cei „de dreapta“ (Eminescu, V. Conta, A. C. Popovici, A.C. Cuza, C. Rădulescu-Motru). Putem regreta, de asemenea, puţinătatea trimiterilor la eseuri „neangajate“ din perioada românească a lui Cioran, la volume ca Pe culmile disperării, Cartea amăgirilor, Lacrimi şi sfinţi sau Îndreptar pătimaş, într-o carte ce are în centru „angajata“ Schimbare la faţă a României (1936). Pe de altă parte, suntem azi mult mai în măsură să ne raportăm şi altfel la acest studiu de caz decât prin prisma unei atitudini de tribunal etic ce vizează, înainte de orice, ponderea „textelor reprobabile“ în ansamblul operei cioraniene sau ierarhizarea culpei eseistului prin comparaţie cu angajamentele politice ale colegilor de generaţie (Eliade, Noica ş.cl.).
Unora, atitudinea critică a Martei Petreu li s-a părut a fi, la apariţia primei ediţii, o blasfemie; alţii (între care Sorin Alexandrescu) i-au reproşat, dimpotrivă, „subtonul“ justificativ, acuzând discriminarea lui Mircea Eliade ca „reacţionar compact“ în raport cu „miezul progresist, valabil“ al gândirii lui Cioran. Mi se pare evident, acum, că Marta Petreu a încercat nu doar să „contextualizeze“ şi să „explice“ atitudinea tânărului furios din anii ‘30, ci şi să-i izoleze profilactic extremismul juvenil în raport cu restul biografiei şi operei (prevenitor şi „fin“ în viaţa de toate zilele, dar iresponsabil în scris, filosoful răşinărean se va schimba el însuşi cu 180 de grade după expatrierea în Franţa, eliberându-se de febra legionară după ce va scrie paginile din Mon pays). Un trecut deocheat… nu intră în logica avocăţească a pledoariilor pro- sau contra, ci mai curând într-o logică terapeutică, vizând cauterizarea „chirurgicală“ a zonelor maligne, de apologie a dictaturii menite să pună „ţara la teasc“. N-am să insist aici asupra paralelei dintre Schimbarea… şi gândirea lui Spengler (prima investigaţie sistematică în acest sens din exegeza lui Cioran!), nici asupra capitolelor - la fel de convingătoare - despre dezintoxicarea sceptică, relativistă, „sofistă“ din exilul parizian, când fostul fanatizat afirma, în Précis de décomposition, că preferă şmecherii, hoţii şi farsorii idealiştilor şi reformatorilor fanatici. Voi zăbovi în schimb asupra celor mai provocatoare (în opinia mea) propuneri ale eseistei clujene.
Prima dintre ele se referă la înrudirea, remarcată în epocă doar de G. Călinescu, dintre „revoluţionarismul“ din Schimbarea la faţă… şi sincronismul occidentalist al lui E. Lovinescu din Istoria civilizaţiei române moderne. Într-un comentariu polemic din urmă cu 11 ani, Sorin Alexandrescu avea dreptate să-i reproşeze autoarei faptul că non idem est si duo dicunt idem, că liberalismul lui Lovinescu nu cadrează cu iraţionalismul şi elogiul dictaturii la Cioran, iar „sincronizarea occidentalistă“ înseamnă ceva pentru unul şi cu totul altceva pentru celălalt (pentru Lovinescu – raţionalism burghez francofil, democraţie parlamentară ş.a.m.d., pentru Cioran – revoluţie totalitară afină cu nazismul german sau fascismul italian, dincolo de simpatia pentru „imperialismul“ şi „civilizaţia“ Franţei). În replică, Marta Petreu era îndreptăţită să obiecteze că, spre deosebire de alţi discipoli ai lui Nae Ionescu şi de Legiune în ansamblu, modernistul Cioran, adept convins al „saltului istoric“, accepta legitimitatea paşoptismului, liberalismului şi democraţiei, dar le considera „depăşite“. Că naţionalismul cioranian avea o importantă componentă socială, „de stânga“, antiruralistă şi antitradiţionalistă, că atacurile din Schimbarea… la adresa românilor nu erau mai puţin violente decât cele la adresa evreilor sau ungurilor şi că nu-i era antipatic bolşevismul este iarăşi adevărat.
Din păcate, Marta Petreu nu consideră necesară o comparaţie între ideologia cioraniană din Schimbarea… şi, să zicem, fascismul futurist al lui Marinetti sau sindicalismul lui Georges Sorel (emulat de Mussolini şi admirat de Nae Ionescu), deşi semnalează, cam cu aceleaşi cuvinte, în două note de subsol sursele marxiste ale adagiului troţkist despre „revoluţia permanentă“, preluat de fascişti şi de Cioran. Proiectul totalitar, antiparlamentarist al „modernizării cu forţa“ aplicat unei ţări „înapoiate“, predominant rurale şi inapte pentru Istorie, a făcut carieră mai ales în URSS şi în Româna comunistă (deşi nazismul sau fascismul ţinteau, cu mijloace diferite, acelaşi lucru). S-ar putea scrie un studiu şi despre posteritatea postcomunistă a complexelor identitare din Schimbarea la faţă… Numai că, dacă am identifica în acest proiect un „miez progresist valabil“, ar trebui să acceptăm şi faptul că toate „revoluţiile colectiviste“ europene l-au conţinut (cu excepţia notabilă a legionarismului, care se revendica de la tradiţia creştin-ortodoxă şi chiar ucidea în numele ei). Minus occidentalismul, acest „miez valid“ apare, Marta Petreu dixit, şi la Ceauşescu. Judicioasă în evidenţierea ereziei cioraniene faţă de ethosul Legiunii, demonstraţia păcătuieşte însă, ca şi în studiul despre naeionescianismul lui Mihail Sebastian, prin fetişizarea lovinescianismului, utilizat arbitrar drept criteriu pozitiv de evaluare. Mult mai creditabilă e cealaltă teză importantă a cărţii, privitoare la moştenirea mesianică a Şcolii Ardelene din gândirea „reformatoare“ a lui Cioran. Schiţată în câteva articole, ideea „ardelenizării“ României prin intermediul unui ethos cetăţenesc central-european e de luat în consideraţie (Nota Bene, şi tânărul Eliade pleda pentru reconsiderarea „provinciei“ ardelene). În mod paradoxal, angajamentul totalitar al lui Cioran e „progresist“, regenerator şi „modernizator“, iar dezangajarea sa din exil - „decadentă“, apocaliptică şi „reacţionară“.
Inovatoare şi îndrăzneanţă, vădind curaj al ideilor şi un spirit cioranian pe care-l ilustrează şi răscumpără, Cioran sau un trecut deocheat rămâne un reper în exegeza despre tinereţea extremistă a unui spirit anarhic ce continuă să „facă valuri“, iată, şi postum, la centenar... //
// MARTA PETREU
// Cioran sau un trecut
deocheat
// ediţia a III-a revăzută
şi adăugită
// Editura Polirom, Iaşi,
2011, 432 p.
.jpg)
.jpg)
