Tatăl la Oscar: un Lear contemporan

Distins cu nominalizări și premii Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal (Anthony Hopkins) și pentru scenariu (Christopher Hampton și Florian Zeller), Tatăl deschide o ușă adesea închisă în universul familial contemporan. Și într-adevăr, vizual, filmul e populat de numeroase uși, metafore succesive ale lumilor stranii prin care călătorește personajul interpretat magistral de Anthony Hopkins, bătrân atins de demență, care locuiește în Londra împreună cu fiica lui și căruia boala îi distorsionează realitatea. Fiica, Anne (Olivia Colman), încearcă mai multe soluții de coabitare, până când decizia finală se impune: internarea într-un azil. Deși acțiunea pare să se desfășoare în ritmul lent al bătrânului Anthony, al felului său de a percepe realitatea și de-a se orienta în ea, filmul are un ritm interior alert, o tensiune dramatică care-l apropie de teatru. Vizibilul e întotdeauna secondat de ceea ce nu vedem, dialogul personajelor reale e dublat, direct sau intermediat, de dialogul figuranților imaginari: foști soți, fiice, prieteni sau membri ai familiei care nu mai există, dar continuă să populeze memoria lui Anthony. Deși în postura de personaj asistat, tatăl domină nu doar prin firea „tiranică” pe care boala o dezlănțuie, ci și prin unghiul oferit de regizor, care ne face să descoperim totul prin ochii lui: aflăm că, pe lângă fiica Anne, a existat o altă fiică, mezina, Lucy, pictoriță talentată, însetată de viață, dispărută în urma unui accident de mașină. Aflăm și despre singurătatea lui Anne, care-și suspendă viața după divorț și își sacrifică relațiile ulterioare pentru a-și îngriji tatăl. Tatăl obsedat acum de „timp” și de posesivitatea galopantă. Își pierde și își caută permanent ceasul, protestează violent în fața oricărei tentative de a-și părăsi apartamentul. Rămâne încremenit într-un timp și un loc care, treptat, îi alunecă din mâini, fără ca el să poată controla și nici împiedica procesul degradării. Dacă povestea e simplă, urmând la suprafață un curs previzibil, ea coboară cu fiecare secvență în profunzimi sufletești și psihologice, explorând cu finețe relații, testând limite, punându-ne și pe noi la încercare odată cu personajele. Filmul are, așadar, o extraordinară capacitate de-a ne captiva, de-a ne păstra afectiv în universul personal conturat din elemente puține, dar just alese, și de-a ne face să coborâm, prin empatie, în abisul necartografiat al uitării. Emoția imaginii simbolice și a gestului grăitor construiește pelicula cadru după cadru, conferindu-le prin muzica compusă de Ludovico Einaudi un legato expresiv, dramatic. Ușa încuiată. Ușa apartamentului, tăcută, adumbrită de o privire rătăcită. Ușa impersonală a unui spital, dublată de alte uși la indigo, anonime. Uși vechi, cu patină și identitate. Uși funcționale, albe, aseptice. Uși care se deschid spre odăi ce păstrează memoria edificiului afectiv. Uși în spatele cărora intimitatea s-a șters și nimic cunoscut nu mai subzistă. Uși care odinioară ascundeau scene prezente din trecut se deschid acum spre un viitor absent, incert. Aproape totul se petrece în interior, sau într-o suită de interioare de personaj care conturează universul în care trăiește și se mișcă Anthony. Condus dintr-un loc într-altul de fiica Anne, tatăl ne conduce la rândul său, complet aleatoriu, dintr-un „limb” într-altul, așa cum i le evocă memoria capricioasă. Odată cu el, trăim un aparent sentiment de liniște, recunoscând chipuri pe care apoi privirea lui Anthony ni le descoperă înșelător, sub o altă identitate. Perspectiva se schimbă permanent, ca un carusel, basculând din realitate în fantasmă, ambele forțe disputându-și teritoriul minții lui Anthony și, simultan, arealul percepției noastre. „A fi sau a nu fi?” Mai degrabă „Moments of Being”, cum ar spune Virginia Woolf. Fiindcă Anthony trăieşte într-o constelaţie alcătuită din momente de viaţă...

Recunosc în Tatăl o puternică dimensiune shakespeariană. Dacă în Regele Lear, într-o interpretare la fel de remarcabilă, Anthony Hopkins spunea: „Acum știu cine e mort și cine e viu”, aici recunoaște, înfrânt: „Nu mai știu”. Stupoarea lui ni se transferă. Apare un bărbat într-un fotoliu, citind ziarul, James (Mark Gatiss). Apoi un altul, Paul (Rufus Sewell), al cărui ceas seamănă îngrijorător, obsesiv de mult cu cel pe care Anthony l-a pierdut. Sunt reali, prezenți sau doar urme ale unor treceri, semne ale evenimentelor din trecut sau, mai rău, fantome care-l trag la răspundere pentru crima de-a se încăpățâna să trăiască și să-i enerveze pe cei din jur. Parcă am fi în Sonata spectrelor, unde confruntarea, plină de sarcasm, între oameni și morți-în-viață ia proporții macabre, dizolvante. În fața lor, „tatăl” e lipsit de apărare. Anthony și Anne îmi amintesc de Lear și Cordelia. Nu doar prin faptul că tatăl e interpretat de același actor, ci și prin tirania bătrâneții care-și pune amprenta, etalând fără menajamente violența comportamentului și a limbajului. Anthony o alungă și o chinuie pe Anne, întocmai ca Lear pe Cordelia. Doar că aici exilul devine refren zilnic. În fața iureşului verbal neostoit, de furie, reproşuri și neputință ale tatălui, Anne tace și îndură. Ca-n Lear: „Pour on, I will endure”. (Toarnă în continuare, voi îndura). Numai că aici replica lui Lear i se transferă fiicei. Ea își asumă o jertfă pe care nu o înțelege nimeni, pentru care i se oferă soluții practice, însă prea puțină compasiune. E interesantă și puternică alchimia dintre acești doi mari actori, Anthony Hopkins și Olivia Colman. Duritatea lui, jucată pe toată octava emoțiilor umane, și fragilitatea ei paradoxală, care are și robustețe, și poezie. Răceala aparentă a relațiilor zilnice care-și urmează rutina, aproape exclusiv funcțională și căldura legăturilor de cursă lungă, cristalizate în timp, care irump la suprafața cotidianului inert, precum izvoarele subterane. Amintirea, sau ce mai rămâne din ea, animă la răstimpuri aparenta imobilitate. Filmul are și umor, un umor negru și englezesc, ca o stofă rezistentă, nobilă. În clipa în care menajerele fug îngrozite și o alta nouă, Laura (Imogen Poots), vine să-și încerce norocul cu nesuferitul Anthony, Anthony Hopkins își pune în valoare întregul arsenal de dansator de step, băutor de whiskey și răzbunător sarcastic, încercând să plătească vechi polițe celor tineri: n-am nevoie de niciun ajutor, mă descurc singur, plecați cu toții. Și într-adevăr, prin contrast, cea neajutorată e Anne, cu toți cei care încearcă să o susțină. Urmărind filmul, mi-am amintit de un alt lungmetraj francez, Reparându-i pe cei vii. Fiindcă și în Tatăl, nu doar el așteaptă să fie salvat, ci și cei din jurul lui. Și paradoxal, pentru cei vii, reparațiile se dovedesc mai dificile, mai costisitoare. Anne îi mărturisește părintelui că „a cunoscut pe cineva” și „va merge să locuiască la Paris”. Desprindere infirmată de imaginația lui Anthony, apoi confirmată de realitatea ultimă, văzută și trăită de pe un pat de spital. O carte poștală pe noptieră. Scrisul fiicei, pe care nu-l mai poate descifra. Un chip necunoscut, alte chipuri imposibil de recunoscut. La finalul piesei lui Shakespeare, în închisoare, Lear strigă disperat: „Să-mi spună cineva cine sunt!”... La finalul filmului, captiv în închisoarea minții, Anthony îi întreabă, pe rând, pe gardienii lui binevoitori, cine sunt ei. Apoi, reluând tragic: „Dar eu cine sunt? Anthony?... Ce nume frumos!”. Însă memoria numelui vine prea târziu, fiind disociată de cea a identității personale. „Pentru un bătrân oare ce mai e posibil?!” Întrebarea Cordeliei rămâne deschisă. Pentru fiecare dintre noi.

Tatăl e animat de o necruțătoare dragoste. O iubire filială limpede, fără echivoc, ca o tăietură de bisturiu. Sau ca sarea-n bucate. Amândoi, tatăl și fiica, fac eforturi disperate să-și păstreze demnitatea, libertatea, compasiunea. Dar și unul, și celălalt alunecă, pe rând, în situația al cărei exit se îngustează tragic. Tatăl e și despre ceea ce ne ține laolaltă când orice motivație a legăturilor pare să dispară. Când ritualurile de „îmblânzire” și „apropiere” își pierd ingenuitatea din Micul Prinț. În ciuda obstacolelor, viața pare să găsească mereu o cale să ne răscumpere, oferindu-ne, până la final, șansa unei legături ca revelație a celuilalt, prilejul unei comuniuni vindecătoare. Privindu-l pe Anthony Hopkins, Tatăl îmi evocă un tablou al lui Magritte, din 1937, misterios (dar și ludic-ironic) intitulat Vindecătorul. Pictorul suprarealist portretizează figura iconică a bătrânului călător, exilat, însingurat. Cu capul sprijinit în piept, nu știm dacă trăiește, doarme sau a murit. Sufletul lui e o închisoare... încă deschisă. Suflet dublu, imaginat prin dialogul dintre două păsări în colivie. El, încă înăuntru, temător, în penum­bra gratiilor. Ea, afară și în lumină... Ciocul lui, deschis, țipă. Ea, calmă, așteaptă, ne privește și tace. Cordelia (către sine): „Ce voi spune? Pot doar să iubesc și să tac”. Dacă Lear ține în brațe, la final, trupul mort al Cordeliei, repetând misteriosul „niciodată”, în Tatăl, o altă fiică în alb, simbolică, asistenta care-l îngrijește, îi amintește că încă trăiește, că are motive să se bucure și să fie recunoscător. Ca o altă Antigona, conducându-și tatăl orb, pe Oedip, spre o nouă viață... Viața care continuă dincolo de ziduri (fie că sunt ale camerei, ale cetăţii sau ale sufletului), dincolo de fereastră, în grădină, în frunze, de-a lungul cărării pe care vor face împreună o plimbare lungă. Cea mai lungă. //

Tatăl în regia lui Florian Zeller

Cu: Olivia Colman și Anthony Hopkins