Teatrul, la ora întrebărilor

Am putea spune că zicerea poate fi evocată după un an de așteptări și sentimente amestecate în fața unei experiențe fără precedent pentru generațiile în viață. Nimeni nu îndrăznește însă să recunoască acest adevăr și doar puțini se preocupă să cerceteze ce-au făcut artiștii în alte vremuri lovite de năpastă. În multe privințe, situațiile nu pot fi însă comparate, dată fiind minunata noastră eră a civilizației supertehnologizate și mondializată, așa încât cei care cutează să se gândească încă rumegă asupra unor concluzii.

Atitudinea sau reacția e diferită de la artă la artă, de la artist la artist. Unii decepționează, dar nu se manifestă. Alții s-au retras în reflexie (L-am auzit recent pe Radu Afrim invocând nevoia lui de liniște). Nu auzim prea des lamentații ale artiștilor lirici sau ale muzicienilor alungați de pandemie din sălile de concert. Din timp în timp, postarea unor imagini din sălile de operă sau concert goale, cu plante în loc de spectatori, ne aduce aminte de locurile în care am trăit bucurii din ce în ce mai îndepărtate. Pe aici, cortina s-a tras, se pare, definitiv și nimeni nu poate spune când se va ridica din nou. Dă-ne arta înapoi, Jean! exclama mai zilele trecute patetic un artist francez supărat pe prim-ministru. Un cercetător în domeniu, vorbind la France Culture, dădea ca fiind cele mai periculoase pentru răspândirea virusurilor cu transmitere aerogenă tocmai spațiile unde se cântă, iar instrumentiștii nu pot nici ei să-și facă treaba de la doi metri distanță unul de celălalt.

Cât privește teatrul, arta cea mai socială dintre toate, unde publicul e prezent obligatoriu, pentru a face optimă comunicarea cu actorul și scena, încercările de a restructura condițiile acestui dialog sunt din ce în ce mai bizare. Nici aducerea publicului mascat și distanțat în sala de spectacol unde ar trebui să freamăte de comuniune, nici alegerea pieselor în funcție de numărul de personaje și natura conflictului nu par a fi soluții decât de avarie în fața cerinței /dorinței ca show must go on.

Multe dezbateri în spațiul virtual pe această temă. Multe poziții tranșante ale unor temerari și reacții mai temperate ale defetiștilor. Cert e că nimeni nu poate spune că a găsit soluția miraculoasă prin care viața de spectacol să continue, să existe nu ca înainte, dar asemănător. Pe de altă parte, stresul închiderii și deschiderii teatrelor pentru public impuse de gradul de infecțiozitate din societate e ucigător. Descurajant pentru spectatorii care încearcă să revină la bunele obiceiuri, derutant pentru actorii și personalul de scenă care se pregătesc în fel și chip pentru evenimentul care va avea sau nu loc (de la planificare la pregătirea sanitară).

În acest câmp al încercărilor, unele voci mai arțăgoase își închipuie că strigând își pot face dreptate. În fața cui? Dar există și mulți alții care au căzut pe gânduri și dincolo de multa lor melancolie găsesc puterea să existe în condițiile date, adaptându-se. Am auzit de spectacole transmise prin mijloacele cunoscute chiar și în străinătate. Pentru care s-au vândut bilete mai mult ca niciodată. Bravo lor! De altfel, cele mai multe teatre și-au adaptat programul acestui nou tip de comunicare așa încât în situația întreruperii forțate a reprezentațiilor cu public, activitatea să poată fi comutată online. Ca unul care încearcă să beneficieze de această modalitate îmbogățindu-și documentarea, pot spune că plaja este extrem de bogată și provocatoare pentru vremurile când vom putea spune „da, spectacolul ăsta abia aștept să-l revăd live, în sală”.

Acestui demers hibrid i se alătură ca alternativă proiectele speciale ale unor teatre. Dintre acestea, am ales să vă prezentăm aici o inițiativă inedită care suscită mult interes național și internațional: serialul intitulat Hektomeron, produs de Teatrul Național din Craiova. Ideea le aparține directorilor instituției, Alexandru Boureanu și Vlad Drăgulescu, și are, înclin să cred, legătură și cu faptul că în acest teatru există un festival al școlilor de regie de pretutindeni care a consumat câteva ediții promițătoare. Intențiile mai întâi artistice îi fac pe aceștia să antreneze în acest proiect regizori din 100 de țări care să creeze împreună cu actorii craioveni 100 de episoade a câte 15 minute de spectacol inspirate din vestitul Decameron al renascentistului Giuseppe Boccaccio. Cum se știe, celebra operă inspirată de evenimentul istoric al ciumei care a lovit Florența în 1348 a devenit reper pentru situațiile de criză prin care a trecut și mai trece omenirea, transpusă fiind și pe ecran într-o cunoscută peliculă de Pier Paolo Pasolini. Spectacolul realizat de Silviu Purcărete la începutul carierei sale rămâne, de asemenea, o splendidă replică scenică a acestei alte Șeherezade față în față cu un amenințător sfârșit. Potriveala cu vremurile pandemiei la care suntem martori nu poate fi ruptă însă de motivele pentru care Boccaccio spunea că a scris Decameronul și pe care le-a expus în Prologul din care cităm ad usum delphini: Spun că se împliniseră o mie trei sute patruzeci și opt de ani de la prea rodnica întrupare a Fiului lui Dumnezeu, când în cinstita și măreața cetate a Florenței, mai mândră ca oricare alta dintre cetățile Italiei, s-a încuibat ciuma cea ucigătoare, care prin mijlocirea stelelor sau poate datorită faptelor noastre mișelești, trimisă fiind spre îndreptare asupra muritorilor de către dreapta urgie a celui de Sus prinzând a bântui cu câțiva ani mai înainte în părțile de răsărit, după ce curățise locul de mari mulțimi de oameni, călătorind din loc în loc fără să se oprească, ajunse a se lăți cumplit și către soare-apune.

Povestirile lui Boccaccio din Decameronul spuse de cei zece refugiați din calea ciumei (câte zece de fiecare) se învârt în jurul temei iubirii a toate biruitoare și a formelor sale de manifestare. Cartea e și un tablou de epocă, despre obiceiuri, moravuri și oamenii care le practică în cea mai umanistă dintre epocile pe care credea că le-a instituit renașterea. Adaptările la care recurg creatorii contemporani interferează, firește, cu lumea de azi până-ntr-acolo încât un episod despre o acuzație de viol în relația dintre un nobil și o femeie căsătorită devine pretext pentru interpretă de a manifesta revolta la adresa violenței domestice și a altor agresiuni sexuale față de femei (vezi episodul realizat de regizoarea Nora Mansmann din Germania și actrița Monica Ardelean de la TNC). Tot la condiția femeii se referă și secvența cu sigla Chile produsă de regizoarea Stefany Duarte, în care actrița Romanița Ionescu monologhează despre drama unei... emigrante. Un spectacol elaborat vizual care lărgește cam forțat pe alocuri cadrul dezbaterii. Alteori legătura cu prezentul se face doar la nivelul machiajului sau costumului, vezi episodul în care Sorin Leoveanu, îndrumat de regizorul francez Charles Chemin, evocă povestea unui pastor cu practici necuviincioase care după o pantomimă a penitenței cu autoflagelări ritualice etalează un bust excesiv tatuat. În pagina de deschidere a serialului dedicată, firește, Italiei, la pupitrul regiei aflăm un demn urmaș al școlii de commedia del arte a lui Ferruccio Soleri, pregătit, la rându-i, de Giorgio Strehler.

Interpretul, un ilustru reprezentant al vechii trupe de la Craiova, Adrian Andone, face prin jocul său versatil trimitere la un stil teatral ce stă demn la temelia artei actorului. Generațiile și stilurile se succed într-o varietate impresionantă. Tânăra trupă craioveană e reprezentată cu brio de Vlad Udrescu, care colaborează cu regizoarea ucraineană Tatiana Șelepco la realizarea episodului despre aventura unei adolescente îndrăgostite, exilată în Creta. Interesant e și momentul Iuliei Colan, regizat de Luiza Cocora, reprezentantă a Canadei, care-și plânge iubirea cu sfârșit tragic prin pedepsirea barbară a partenerului. Ilustrarea e inspirată în imagini poetice, vegetale, redate la îndrumarea regiei. George Albert Costea, la rându-i, e protagonistul unui episod care vorbește despre timpuri nebune și dragostea de viață într-un adevărat show ce-i pune-n valoare calitățile multiple de actor total (mișcare, cântec). Regizoarea Dasha Nikiforova din Suedia vorbește, alături de alți invitați, actori și regizori români și suedezi, despre această experiență într-o interesantă dezbatere moderată de criticul Octavian Saiu și găzduită de Institutul Cultural Român de la Stockholm la inițiativa Simonei Chițan. O bună ocazie de a internaționaliza o dată în plus proiectul Teatrului Național din Craiova, care se va finaliza la sfârșitul lunii aprilie cu un spectacol-maraton de 25 de ore. Până atunci, episoadele acestui original serial Hektomeron pot fi urmărite online pe site-ul teatrului. //

Hektomeron Canada cu Iulia Colan

Hektomeron Suedia cu George Albert Costea