TIFF 2017: Dumnezeul femeilor, demonii familiilor și crucea pacifiștilor

TIFF a debutat la Cluj acum un deceniu și jumătate speculând aura regiunii – Bram Stoker merită o reverență – și nișa cam goală (la noi) a scandalului artistic. Din aceste elanuri inițiale a ră­mas și azi o pasiune aparte pentru horror – între timp a născut un pui festivalier, în cadrul și mai prielnic ge­nului de la Biertan – și câ­teva nuanțe predilecte: tra­gismul sfredelitor, fără eu­fe­misme, imploziile unui mal de vivre insidios – nu în­tâmplător, filmele nor­di­ce au creat dependență –, bizareria existențială, gustul provocării. Șocurile nonconformismului au fost între timp amortizate de o învăluitoare pu­bli­ci­tate mainstream și de inevitabilul sno­bism, iar nișa s-a deschis spre pop și scan­da­losul spre consum de masă. Spre deo­se­bire de alte festivaluri, aici e indicat să nu cauți cu tot dinadinsul filmul de artă – probabil e și o chestiune de bani, investiți mai cu parcimonie în producțiile cele mai premiate ale momentului – ori prea vă­di­tul impact ideologic – cum preferă mai nou, în alte arte ale spectacolului, con­citadinul său Temps d`Images. Altele sunt virtuțile sale – în primul rând, șansa unei mai rare panorame (etnografice) a uma­nității contemporane.

Dacă acum câțiva ani un grupaj tematic consacrat religiozității actuale a fost mai degrabă de­zamăgitor – e riscul ex­pe­ri­men­telor care nu au șansa cizelării –, de data aceasta te-ai izbit de ea nu chiar la tot pasul, dar cel puțin mai des decât te așteptai, în diverse secțiuni ale fest­iv­a­lu­lui. Față de popii cam îmbâcsiți ai lui Că­lin Netzer/Cezar Paul-Bădescu, Léon Mo­rin, prêtre al lui Jean-Pierre Melville – re­trospectiva ce i s-a consacrat a fost un bi­nevenit contrapunct retro – e de o du­hov­nicie proaspătă și tonică, dar și de o re­confortantă mentalitate pastorală. Profilul protagonistului – în rol, un impecabil tâ­năr Belmondo – prilejuise în epocă și o con­fruntare cinematografică cu dolorismul preotului de țară al lui Robert Bresson/Georges Bernanos. De altfel, mai ales cu Dum­nezeul femeilor ne-am întâlnit la aceas­tă ediție. Alături de tânăra văduvă din vreme de război – Emmanuelle Riva con­fe­ră personajului tușele unei alte re­dutabile samarinence (steinhardtiene), totodată zglobii și meditative – convertită (nu fără o salutară doză de erotism sublimat) de Morin, și alte doamne, mai recente, sunt preocupate de prezența/absența Duhului. Aproape sexagenara Gabi, prinsă în ritualurile ei mic-burgheze, iese brusc din rutina anxiolitică și relansează un mariaj deja stors – Supralumea austriacului Karl Mar­kovics nu depășește însă orizontul unei crize mai degrabă senile decât reli­gi­oase. Mult mai convingător, în schimb, e ger­manul Sven Taddicken, al cărui Extaz primordial asociază căutarea religioasă cu o ambivalentă solicitudine. Cvadragenara Helene, la fel de captivă în micile ritualuri cotidiene, dar cu un soț mult mai abuziv, va deveni terapeutul improvizat al unui băr­bat grav afectat de parafilie – o șansă, pen­tru ea, și de a-și reconfigura propria se­xualitate. Dar cea mai remarcabilă abor­dare a raportului dintre erotică și spiri­tualitate o datorăm, la această ediție, ul­ti­mu­lui Urs de Aur – poeticul Despre trup și suflet al unguroaicei Ildikó Enyedi. Un basm con­temporan cu eroi prea­vul­nerabili, filmul descrie im­probabila relație dintre un bătrân infirm și o tânără cu antecedente psihiatrice, în decorul unui abator de vi­te. Cei doi ajung să se apro­pie intrigați de un repetat vis comun – o hălăduire prin pădure a unui cerb și a unei ciute, departe de țarcurile do­mes­ticirii/exploatării. Profilul (aproape sti­li­zat) de inadecvată al protagonistei – su­praviețuitoare prin ritualuri protectoare de ordine și curățenie – potențează un in­ti­mism răscumpărător, într-un mediu saturat de violența consumului (carnivor). Actul sexual redevine astfel o problemă de subtilă dialectică a realității. Dar găsirea unui partener potrivit poate fi o dilemă mai explicit religioasă – e cazul lui Michal, o evreică care de ani buni nu-și găsește soț și care ajunge să provoace minunea pri­ntr-o hazardată probă a credinței. Mi­re­le (neștiut) apare în chiar ceasul al 12-lea în filmul israeliencei Rama Burshtein, Că­sătorie cu obstacole, dar dincolo de un happy-end reconfortant suntem departe de luarea în deșert a numelui Domnului – o singurătate poate fi mai exasperantă de­cât bubele lui Iov. Dar să nu uităm de pan­dantul nunții: divorțul. Uneori impre­vi­zibil, precum în principalul câștigător al competiției din acest an, filmul georgian Fa­milia mea fericită – o baladă tragi­co­mi­că a ambivalențelor familiale.

Familia e o temă inevitabilă într-o astfel de programatică panoramă, iar prilejurile de meditație sunt cu atât mai stringente pentru noi, tocmai prinși de (re)definirea ei. De la delincvență juvenilă la han­di­capul psihiatric greu de gestionat, de la disconfortul existențial al adolescenților (cu efecte și politice) la reintegrarea ho­mo­sexualilor seropozitivi, de la renegarea fa­miliei discriminate etnic la însingurarea se­nectuții, de la cinica pedagogie ci­ne­ge­ti­că la inconfesabilul viol casnic – pers­pec­tiva e suficient de largă încât să ne prindă deseori nepregătiți. Un inconfortabil Te­ren de joacă – de plasat între Decalogul lui Kieślowski și Elephant al lui Gus Van Sant – al polonezului Bartosz M. Kowalski ne reamintește că fiii noștri (chiar minori) pot ucide, gratuit ori compensatoriu. Ti­că­loșia slovacei Tereza Nvotová prezintă ali­biurile – în acest caz, un alt fiu, prioritar întrucât infirm – conștiinței părintești în fa­voarea unei doze de dezinteres (uneori tra­gic). Amanda Kernell contrazice în Sân­ge de lapon imaginea azi răspândită a sue­dezului tolerant – nu de mult încă îi dis­crimina fudul pe compatrioții sámi, cam cum i-am tratat noi secole de-a rândul pe ți­gani, în numele unei civilizații su­pe­ri­oare. Mult invocata integrare e deseori nu doar extrem de solicitantă, ci și o im­pli­cită/explicită dezrădăcinare/renegare. De familie poți fugi, însă, nu doar de rușinea stig­matizării sale, ci și din cauza ten­din­țelor sale represive. Saar, un tânăr is­rae­lian pe care-l prinde adolescența într-un ki­buț, alege exilul libertin londonez pen­tru a-și trăi homosexualitatea. Infectat cu HIV, îndelunga ruptură familială se surpă treptat, prin neașteptate impulsuri de am­bele părți – un caz fericit. Apăsarea pa­triotismului patern și al pietății materne, dar și prioritarul conformism social, lasă loc, după aproape două decenii, unei re­integrări (nu doar umanitare) – astfel în­cât întrebarea Cine o să mă mai iubească acum? devine retorică. Iar el se întoarce, asumându-și dublul statut inconfortabil, și nu ca un muribund înfrânt. Polonezul Jan P. Matuszyński ignoră inedit contextul politic în drama intimistă Ultima familie, ca și cum Solidarność ori Legea marțială fuseseră irelevante pentru universul închis al atelierului de pictor ori al minții cu ten­dințe sinucigașe a unui fiu inadaptat psi­hic – o povară care deseori copleșește fa­miliile. Cei care fac revoluție pe jumătate își sa­pă singuri groapa e nu doar un so­fisticat portret de grup pe care canadienii Ma­thi­eu Denis și Simon Lavoie l-au con­sa­crat ge­ne­zei terorismului stângist, ci și o interogație asupra resorturilor alienării în familiile bur­gheze. Alți tineri burghezi, în schimb, nu se simt deloc inconfortabil în a prelua va­lo­rile și stilul de viață al pă­rin­ților – pre­cum în Safari, ultima acidă sa­ti­ră a lui Ul­rich Seidl. Cât despre bă­trâ­nii fă­ră familie, documentarul O tânără de 90 de ani, rea­li­zat într-o secție de ge­riatrie de Valeria Bru­ni Tedeschi și Yann Co­ri­di­an, sur­prin­de prospețimea tragică a im­pre­vizibilei ero­tici a senectuții afectate de Alzheimer.

Mai mult decât războiul, de această dată pacea a pre­zen­tat mai mult interes cine­ma­tografic. Mai exact – pacea pier­dută în vâltoarea răz­bo­iului. Filmul lui François Ozon, Frantz, unul dintre cele mai depline – nu doar re­gizoral, ci și imagistic, scenaristic, in­ter­pretativ – propuse la ediția din acest an, surprinde dramatica dialectică a doliului. Un francez penitent vine să depună flori la mormântul unui neamț pe care-l uci­sese pe front. Prins în vârtejul con­junc­tu­ri­lor, se pretează la o mis­ti­ficare, dându-se drept un fost prieten. Devine nu doar un inedit balsam pentru îndurerații părinți, dar chiar logodnica aceluia ajunge să vadă în el o nesperată șansă, fie și după o tardivă mărturisire. Francezul, deși ros de o acută căință, era însă nepregătit pentru o mai deplină răscumpărare printr-o iu­bire de sub­sti­tu­ție. Rănile continuă să se ci­catrizeze doar prin persistența în mi­s­tificare, singura pe măsura pacifismului tragic ce-i fusese fa­tal tânărului neamț. O situație asemă­nă­toare regăsim într-un alt remarcabil film al lui Melville, Tăcerea mă­rii, deși e deja vor­ba de următorul răz­boi. Un ofițer neamț încartiruit într-o lo­cu­ință de fra­ncezi – un bătrân și nepoata sa – se iz­bește de persistenta lor tăcere dem­nă. Luni în șir va vorbi doar el, măr­tu­risindu-și profunda sa francofilie. În fața ob­tu­zi­tății criminale a altor ofițeri, îm­bă­tați de victorie, dezvrăjit de speranța unei con­cordii între cele două națiuni, va pleca să moară pe frontul de răsărit – tânăra, fără a schița vreun gest, se îndrăgostise în­tre timp de noblețea sa delicată.

Tot o victimă, ceva mai in­con­știentă însă, e și tânărul plecat cu ajutoare într-o Ucraină sfâ­șiată de război. Înghețul litua­nia­nului Šarūnas Bartas – Apo­ca­lypse Now în variantă est-europeană – e un road movie spre inima întunericului nu departe de noi. De la pălăvrăgeala des­frânată și parazită a activiștilor străini la încrâncenarea fratricidă a conflictului e un drum presărat cu paradoxuri. Tânărul vo­ia doar să miroasă moartea, dar ex­ce­siva apropiere nu-i putea fi decât fatală. Despre cât de greu e să ieși dintr-un răz­boi (neconvențional) vorbesc și victimele violenței generalizate din Mexicul con­tem­poran în documentarul lui Everado Gon­zález Libertatea diavolului. Sicari și po­lițiști torturează și ucid deopotrivă, într-o impunitate greu de imaginat, deși a lua viața copiilor rămâne greu chiar și pentru profesioniști. Dușmanii păcii, realizat de Stephen Apkon și Andrew Young, ur­mă­reș­te activismul unor foști teroriști pales­ti­nieni și al unor foști militari israelieni, asociați acum în renunțarea la violență pentru un pacifism prost văzut de ambele tabere (și nu foarte convingător în con­textul dat). De urmele persistente ale răz­boiului ne izbim și în ultimul documentar al lui Alexandru Solomon, Ouăle lui Tar­zan, realizat într-o Abhazie parcă încre­me­nită într-o decreptitudine fabuloasă. De fapt, nici războiul n-a reușit să pună acolo cu totul capăt unui vis sovietic – la un moment dat, se încercase la Suhumi chiar hibridarea om-maimuță, în vederea producerii unei noi rase de sclavi. Dar trufiile SF și delirurile ideologice au pro­dus doar niște doctori Mengele ai pri­ma­telor, tragici cobai pentru experimente cu pretins rol farmaceutic. Despre așteptarea păcii vorbește și Țara moartă, do­cu­men­tarul lui Radu Jude – o succesiune de por­trete de epocă (din arhiva datorată unui fotograf din Slobozia) însoțite de lectura unor pasaje din jurnalul medicului evreu Emil Dorian și de câteva fragmente de dis­cur­suri oficiale ori cântece cu rezonanță politică. O pace – cea postbelică – care a tre­cut apoi prea ușor peste prea multele (și dezonorantele) crime antisemite.