Pe aceeași temă
Ca TIFF-ul e cel mai mare festival de film din Romania nu mai e nicio noutate. Ca e si cel mai vizibil, nici asta nu mai e o noutate. TIFF-ul evolueaza, de la an la an, crescand ca numar de filme (anul acesta au fost proiectate peste 200, din 40 de tari, spun organizatorii), de proiectii, de spectatori, de evenimente speciale s.a.m.d. A ajuns la editia a saptea si a devenit unul dintre festivalurile de referinta din Europa Centrala si de Est.
Noutatea absoluta a acestei editii a fost cinematograful Drive In - o premiera in Romania, adica un cinematograf in aer liber, unde poti viziona filme din masina, pe un ecran mare instalat in parcarea unui mall din Cluj. Au fost patru seri de proiectii, cu multa lume curioasa de noul gen de cinema. Si a mai fost un al doilea cinematograf in aer liber (Enigma), pe langa cel de la Echinox, din anii trecuti, care si el a continuat sa fie folosit.
Din pacate, competitia de anul acesta a fost ceva mai slaba decat in anii trecuti, cu unele filme care nu prea aveau ce cauta intr-o sectiune competitiva: Karoy, productie kazaha (dar unele surse il prezinta drept productie ruseasca), regia Jana Isabayeva, pitoresc, despre un looser din Kazahstan, care face doar prostii (unele grave) si care va avea o revelatie (putin credibila) la un moment dat din viata lui; comedia ungureasca Kalandorok/Aventurierii, regia Paczolay Béla, foarte ingrosata, cu poante rasuflate si cumplit de cliseistice, road-movie cu peripetii care se petrec in Ardeal, de unde probabil si faptul ca a fost foarte bine primita de public; sau thriller-ul grecesc Istoria 52/Povestea 52, regia Alexis Alexiou, exasperant prin reluarea aceleiasi povesti pana la epuizare, cu o imagine buna, e adevarat, dar nu mai mult decat atat. Dintre acestea trei, Kalandorok a obtinut Premiul de interpretare, pentru actorii din rolurile principale: Haumann Péter, Rudolf Péter si Schruff Milán.
Desigur, profilul competitiei impune selectarea doar a acelor pelicule care sunt primul sau al doilea film in cariera unui regizor. Dar, chiar si asa, exista filme de debut uneori remarcabile. Asa cum a fost americanul Viva, al regizoarei Anna Biller, comedie de un umor nebun, trecand in revista toate kitschurile revolutiei sexuale din America anilor ’70. E o parodie la stilul de viata al epocii respective si la filmul de gen din anii aceia, cu un joc (intentionat) fals-teatral, cu un vizual delirant si o imaginatie debordanta. Din pacate, juriul n-a avut curajul de a risca acordarea de premii unei pelicule fara mare miza, dar care e o comedie destul de originala si cu un efect sigur!
Sieben Tage Sonntag/In fiecare zi e duminica e un film german, de absolventa, semnat Niels Lupert. Nu e ceva nemaivazut, dar e o plonjare foarte matura in lumea criminalitatii juvenile (doi adolescenti care comit niste crime oribile) si a psihologiei unei generatii debusolate. A fost unul dintre cele mai inchegate filme de anul acesta de la TIFF. Iar unul dintre cele mai originale a fost filmul francez J’ai toujours rêvé d’être un gangster/Dintotdeauna mi-am dorit sa fiu gangster, de Samuel Benchetrit, care trage (serios) cu coada ochiului la belgienii Gustave de Kervern si Benoit Delépine (autorii revelatiei Aaltra, de-acum patru ani), atat in ceea ce priveste umorul absurd, cat si imaginea si atmosfera. A obtinut Premiul publicului si ar fi meritat din plin un premiu de regie sau macar unul de imagine.
Premiul de regie i-a fost atribuit, in schimb, unui danez - Omar Shargawi, pentru pelicula Ma salama Jamil/Jamil, mergi in pace, despre luptele tip vendeta dintre siiti si suniti, chiar si atunci cand acestia traiesc in Europa. Filmul nu e rau, e bine inchegat si are o imagine buna, dar nici nu se remarca prin ceva la nivelul regiei. In plus, toata povestea e mult prea tragedizata, astfel incat lasa o senzatie de usor fals...
Premiul special al juriului a mers la mexicanul Lake Tahoe/Lacul Tahoe, al doilea lung metraj al regizorului Fernando Eimbke, film cu o atmosfera perplexa - o poveste cu tenta absurda, undeva la granita Mexicului cu SUA. E un film à la Aki Kaurismäki, care nu depaseste nivelul de eseu, de incercare-experiment. Plus senzatia puternica de déjà-vu! Asa cum déjà-vu avem si-n estonianul Sügisball/Balul de toamna, de Veiko Öunpuu, un film cu povesti intretaiate - acel gen de film care vrea sa faca radiografia unei societati la un moment dat, cu frustrarile si problemele ei. A obtinut Premiul de imagine (operatorul Mart Taniel).
La zona/Zona, regia Rodrigo Plá, e inca un film mexican (coproductie cu Spania) din competitia oficiala, care, chiar daca a fost acuzat de multi de tezism, spune o poveste puternica, emotionanta si bulversanta, a unei duble crime comise intr-un cartier bogat din Mexico City. E vorba mai intai de o prima crima comisa de niste adolescenti pentru a fura. Unul dintre adolescenti scapa cu viata, dar nu mai poate iesi din zona rezidentiala, care se constituie intr-un stat in stat, cu propria ei forta de ordine si cu propriile reguli de securitate. Politia se lasa mituita si le permite gardienilor zonei sa faca singuri "dreptate", propria lor "dreptate", adica sa-l linseze pe adolescent... Un film care n-a luat, din pacate, niciun premiu...
Departe de a fi o revelatie, primul documentar dintr-o competitie oficiala a TIFF - Intimidades de Shakespeare y Victor Hugo/Shakespeare colt cu Victor Hugo, film de absolventa al regizoarei Yulene Olaizola, din Mexic (oare chiar era nevoie de trei filme mexicane in competitia oficiala?), a obtinut Trofeul Transilvania. E un film placut, de o anume finete, o poveste interesanta, de factura romantica - un erou special, pus in situatii speciale. Povestea e spusa de bunica regizoarei si s-a petrecut in anii 1980-1990, cu un baiat misterios, care a locuit in casa ei (un geniu, cum il descrie femeia), tipul de artist underground exaltat cu sclipiri de geniu, dar cu un comportament alunecos si cu probleme psihice serioase. De altfel, misterul intervine in poveste atunci cand vine vorba de niste crime in serie comise in localitate, care nu au fost niciodata elucidate, dar care au incetat odata cu moartea violenta a personajului nostru. Sa fi fost el criminalul in serie sau sa fi fost altcineva? Nimeni nu poate baga mana in foc, chiar daca multe indicii duceau catre el ca autor al omuciderilor, dar misterul va ramane mister pentru totdeauna...
Pe langa competitia oficiala, TIFF-ul de anul acesta a insemnat, ca si-n alti ani, multe alte sectiuni paralele: Supernova, Umbre, Fara limita, Doc’n’Roll, Focus Rusia, Focus Moldova, Evenimente speciale, Ziua Rroma, Ziua Maghiara, Zilele Filmului Romanesc, Ziua HBO...
Invitatul de onoare al editiei din acest an a fost Catherine Deneuve, careia i s-a decernat un Premiu pentru intreaga activitate; tot un Premiu pentru intreaga cariera i-a fost decernat actritei Tamara Buciuceanu-Botez. Iar lui Radu Beligan - un Premiu de excelenta.
Dintre alte filme foarte asteptate, din sectiuni paralele au fost excelentul Paranoid Park, al lui Gus Van Sant, premiat anul trecut, la Cannes, cu un trofeu special acordat cu ocazia celei de-a 60-a aniversari a festivalului; filmul venit direct de la Cannes de anul acesta si prezentat in premiera intr-o proiectie publica in Romania - Boogie, de Radu Muntean; sau cel mai slab film de pana acum al lui Mundruczó Kornél - Delta, filmat in Romania (in Delta Dunarii) si care vine si el tot direct de la Cannes 2008, unde a fost selectionat in competitia oficiala si unde a obtinut Premiul FIPRESCI. Printre filmele maghiare se remarca insa Ópium - egy elmebeteg nő naplója/Opium - jurnalul unei femei nebune, de Szász János. Szász e un regizor nu foarte prolific, cunoscut mai ales printr-un excelent Woyzeck, din 1994, si prin ecranizarea, dupa un roman clasic maghiar, Baietii Witman (1997), in care Maia Morgenstern juca unul dintre rolurile principale. Ópium e si el o ecranizare, dupa insemnarile unui psihiatru de pe la inceputul secolului XX - Brenner József. Szász e un maestru al explorarii abisurilor nebuniei - o demonstra in Woyzeck si o demonstreaza si aici. Imagini socante asezate pe o poveste apasatoare, cu dialoguri la fel de socante si apasatoare, fac din Ópium un film de atmosfera, care curge foarte bine, fara prea multe cuvinte, doar atat cat trebuie ca sa contrapuncteze viziunile cosmaresti. Sunt, in plus, excelent alesi actorii: Ulrich Thomsen in rolul medicului si Kirsti Stubø in cel al pacientei.
Un alt film ce merita atentia e Lassú tükör/Oglinzi miscatoare, de Igor si Ivan Buharov. Straniu, cu o lume aparte, un simt al grotescului iesit din comun si pasaje de cinematograf pur, Lassú tükör aminteste pe undeva de universul lui Roy Anderson, dar povestea faramitata se urmareste cu destula greutate din cauza ermetismului filmului.
Despre filmele romanesti de anul acesta de la TIFF - intr-un numar viitor.
