TIFF - editia a saptea

Ca TIFF-ul e cel mai mare festival de film din Ro­ma­nia nu mai e nicio noutate. Ca e si cel mai vizibil, nici asta nu mai e o noutate. TIFF-ul evolueaza, de la an la an, crescand ca numar de filme (anul acesta au fost pro­iec­tate peste 200, din 40 de tari, spun organizatorii), de proiectii, de spectatori, de evenimente speciale s.a.m.d. A ajuns la editia a saptea si a devenit unul dintre fes­ti­va­lu­rile de referinta din Europa Centrala si de Est.

Noutatea absoluta a acestei editii a fost cine­ma­to­gra­ful Drive In - o premiera in Romania, adica un cine­ma­to­graf in aer liber, unde poti viziona filme din masina, pe un ecran mare instalat in parcarea unui mall din Cluj. Au fost patru seri de proiectii, cu multa lume curioasa de noul gen de cinema. Si a mai fost un al doilea cine­ma­to­graf in aer liber (Enigma), pe langa cel de la Echinox, din anii trecuti, care si el a continuat sa fie folosit.

Din pacate, competitia de anul acesta a fost ceva mai slaba decat in anii trecuti, cu unele filme care nu prea aveau ce cauta intr-o sectiune competitiva: Karoy, pro­ductie kazaha (dar unele surse il prezinta drept pro­duc­tie ruseasca), regia Jana Isabayeva, pitoresc, de­spre un looser din Kazahstan, care face doar prostii (unele grave) si care va avea o revelatie (putin credibila) la un moment dat din viata lui; comedia ungureasca Ka­lan­dorok/Aventurierii, regia Paczolay Béla, foarte in­­gro­sata, cu poante rasuflate si cumplit de cliseistice, road-movie cu peripetii care se petrec in Ardeal, de unde probabil si faptul ca a fost foarte bine primita de pu­blic; sau thriller-ul grecesc Istoria 52/Povestea 52, regia Alexis Alexiou, exasperant prin reluarea aceleiasi po­vesti pana la epuizare, cu o imagine buna, e adevarat, dar nu mai mult decat atat. Dintre acestea trei, Kalan­do­rok a obtinut Premiul de interpretare, pentru actorii din ro­lurile principale: Haumann Péter, Rudolf Péter si Schruff Milán.

Desigur, profilul competitiei impune selectarea doar a acelor pelicule care sunt primul sau al doilea film in ca­rie­ra unui regizor. Dar, chiar si asa, exista filme de debut uneori remarcabile. Asa cum a fost americanul Viva, al regizoarei Anna Biller, comedie de un umor nebun, trecand in revista toate kitschurile revolutiei sexuale din America anilor ’70. E o parodie la stilul de viata al epocii res­pective si la filmul de gen din anii aceia, cu un joc (intentionat) fals-teatral, cu un vizual delirant si o ima­gi­na­tie debordanta. Din pacate, juriul n-a avut curajul de a risca acordarea de premii unei pelicule fara mare miza, dar care e o comedie destul de originala si cu un efect sigur!

Sieben Tage Sonntag/In fiecare zi e duminica e un film german, de absolventa, semnat Niels Lupert. Nu e ceva nemaivazut, dar e o plonjare foarte matura in lu­mea criminalitatii juvenile (doi adolescenti care comit niste crime oribile) si a psihologiei unei generatii debu­so­late. A fost unul dintre cele mai inchegate filme de anul acesta de la TIFF. Iar unul dintre cele mai originale a fost filmul francez J’ai toujours rêvé d’être un gang­ster/Dintotdeauna mi-am dorit sa fiu gangster, de Samuel Benchetrit, care trage (serios) cu coada ochiului la belgienii Gustave de Kervern si Benoit Delépine (au­torii revelatiei Aaltra, de-acum patru ani), atat in ceea ce priveste umorul absurd, cat si imaginea si atmosfera. A obtinut Premiul publicului si ar fi meritat din plin un pre­miu de regie sau macar unul de imagine.

Premiul de regie i-a fost atribuit, in schimb, unui danez - Omar Shargawi, pentru pelicula Ma salama Jamil/Jamil, mergi in pace, despre luptele tip ven­deta dintre siiti si suniti, chiar si atunci cand acestia tra­iesc in Europa. Filmul nu e rau, e bine inchegat si are o imagine buna, dar nici nu se remarca prin ceva la nivelul regiei. In plus, toata povestea e mult prea tragedizata, ast­fel incat lasa o senzatie de usor fals...

Premiul special al juriului a mers la mexicanul Lake Tahoe/Lacul Tahoe, al doilea lung metraj al regizorului Fernando Eimbke, film cu o atmosfera perplexa - o po­ves­te cu tenta absurda, undeva la granita Mexicului cu SUA. E un film à la Aki Kaurismäki, care nu depaseste nivelul de eseu, de incercare-experiment. Plus senzatia pu­ternica de déjà-vu! Asa cum déjà-vu avem si-n esto­nia­nul Sügisball/Balul de toamna, de Veiko Öunpuu, un film cu povesti intretaiate - acel gen de film care vrea sa faca radiografia unei societati la un moment dat, cu frus­trarile si problemele ei. A obtinut Premiul de ima­gine (operatorul Mart Taniel).

La zona/Zona, regia Rodrigo Plá, e inca un film me­xi­can (coproductie cu Spania) din competitia oficiala, care, chiar daca a fost acuzat de multi de tezism, spune o poveste puternica, emotionanta si bulversanta, a unei du­ble crime comise intr-un cartier bogat din Mexico City. E vorba mai intai de o prima crima comisa de niste ado­les­centi pentru a fura. Unul dintre adolescenti scapa cu viata, dar nu mai poate iesi din zona rezidentiala, care se constituie intr-un stat in stat, cu propria ei forta de ordine si cu propriile reguli de securitate. Politia se lasa mituita si le permite gardienilor zonei sa faca singuri "dreptate", propria lor "dreptate", adica sa-l linseze pe adolescent... Un film care n-a luat, din pacate, niciun pre­miu...

Departe de a fi o revelatie, primul documentar dintr-o com­petitie oficiala a TIFF - Intimidades de Shakespeare y Victor Hugo/Shakespeare colt cu Victor Hugo, film de absolventa al regizoarei Yulene Olaizola, din Me­xic (oare chiar era nevoie de trei filme mexicane in com­petitia oficiala?), a obtinut Trofeul Transilvania. E un film placut, de o anume finete, o poveste interesanta, de factura romantica - un erou special, pus in situatii spe­ciale. Povestea e spusa de bunica regizoarei si s-a pe­tre­cut in anii 1980-1990, cu un baiat misterios, care a locuit in casa ei (un geniu, cum il descrie femeia), tipul de artist underground exaltat cu sclipiri de geniu, dar cu un comportament alunecos si cu probleme psihice se­rioa­se. De altfel, misterul intervine in poveste atunci cand vine vorba de niste crime in serie comise in lo­ca­li­ta­te, care nu au fost niciodata elucidate, dar care au in­­ce­tat odata cu moartea violenta a personajului nostru. Sa fi fost el criminalul in serie sau sa fi fost altcineva? Nimeni nu poate baga mana in foc, chiar daca multe indicii duceau catre el ca autor al omuciderilor, dar mis­terul va ramane mister pentru totdeauna...

Pe langa competitia oficiala, TIFF-ul de anul acesta a insemnat, ca si-n alti ani, multe alte sectiuni paralele: Supernova, Umbre, Fara limita, Doc’n’Roll, Focus Ru­sia, Focus Moldova, Evenimente speciale, Ziua Rro­ma, Ziua Maghiara, Zilele Filmului Romanesc, Ziua HBO...

Invitatul de onoare al editiei din acest an a fost Catherine Deneuve, careia i s-a decernat un Premiu pentru intreaga activitate; tot un Premiu pentru intrea­ga cariera i-a fost decernat actritei Tamara Buciuceanu-Botez. Iar lui Radu Beligan - un Premiu de excelenta.

Dintre alte filme foarte asteptate, din sectiuni paralele au fost excelentul Paranoid Park, al lui Gus Van Sant, premiat anul trecut, la Cannes, cu un trofeu special acor­dat cu ocazia celei de-a 60-a aniversari a festivalului; filmul venit direct de la Cannes de anul acesta si pre­zentat in premiera intr-o proiectie publica in Romania - Boogie, de Radu Muntean; sau cel mai slab film de pana acum al lui Mundruczó Kornél - Delta, filmat in Ro­mania (in Delta Dunarii) si care vine si el tot direct de la Cannes 2008, unde a fost selectionat in competitia ofi­cia­la si unde a obtinut Premiul FIPRESCI. Printre filmele maghiare se remarca insa Ópium - egy elme­be­teg nő naplója/Opium - jurnalul unei femei nebune, de Szász János. Szász e un regizor nu foarte prolific, cunoscut mai ales printr-un excelent Woyzeck, din 1994, si prin ecranizarea, dupa un roman clasic ma­ghiar, Baietii Witman (1997), in care Maia Morgenstern juca unul dintre rolurile principale. Ópium e si el o ecranizare, dupa insemnarile unui psihiatru de pe la in­­ce­putul secolului XX - Brenner József. Szász e un maes­tru al explorarii abisurilor nebuniei - o demonstra in Woyzeck si o demonstreaza si aici. Imagini socante ase­zate pe o poveste apasatoare, cu dialoguri la fel de so­cante si apasatoare, fac din Ópium un film de at­mo­sfera, care curge foarte bine, fara prea multe cuvinte, doar atat cat trebuie ca sa contrapuncteze viziunile cos­maresti. Sunt, in plus, excelent alesi actorii: Ulrich Thom­sen in rolul medicului si Kirsti Stubø in cel al pacientei.

Un alt film ce merita atentia e Lassú tükör/Oglinzi miscatoare, de Igor si Ivan Buharov. Straniu, cu o lume aparte, un simt al grotescului iesit din comun si pasaje de cinematograf pur, Lassú tükör aminteste pe undeva de universul lui Roy Anderson, dar povestea faramitata se urmareste cu destula greutate din cauza ermetismului fil­mului.

Despre filmele romanesti de anul acesta de la TIFF - intr-un numar viitor.