Pe aceeași temă
Acum un an și ceva, când plecam de la Timișoara, după o misiune de consultanță pentru Capitala Culturală Europeană, Diana Marincu mi-a făcut cadou o carte poștală cu imaginea unei lucrări de Douglas Gordon din 2005, Letter Unsent no 7: I still believe in miracles.
Instituțiile publice ale orașului îmi lăsaseră, e drept, o impresie îndoielnică în cele trei luni petrecute acolo. Dar trăiam un paradox straniu în legătură cu proiectul Capitalei Culturale. Cu toate că tot ceea ce constatasem din miezul contextului părea descurajant și haotic, de îndată ce simțeam vibrația locului și - mai ales - atunci când cunoșteam grupurile de intelectuali și de artiști, nu puteam decât să continuu să vreau să cred în miracole.
Cheia înțelegerii sentimentului de atunci mi-a oferit-o recent un film din seria Harta Secretă: Oameni și locuri, un proiect gândit și păstorit intelectual, împreună cu o minusculă și asiduă echipă, de impresionanta Adriana Babeți – „amazoana-cărturar”.
Am înțeles, urmărind filmul, că Legenda Casei H nu este doar despre Casa Herczeg. Este despre Timișoara însăși.
În 1997, handicapat aproape fatal după un accident de circulație, Andrei Herczeg - om de afaceri cunoscut în Timișoara – decide, alături de soția lui, Delia, să-și dedice timpul ridicării unei case în periferia orașului. Locul acestei case viitoare nu e gol - exista deja o locuință acolo și, mai ales, exista o grădină în jurul său, care devine o ancoră afectivă, luminoasă și magică, pentru proiectul noii clădiri. Herczeg e mare iubitor de artă, împreună cu soția sa. Ei înțeleg relația cu viața prin raportare la frumos și la bine. Și, mai ales, ei văd această construcție ca pe un drum de vindecare și ca pe o aventură holistică - un cuvânt pe care anii recenți, din păcate, l-au compromis prin utilizare excesivă și inadecvată, dar care se potrivește perfect în cazul de față.
Cuplul încredințează gândirea arhitecturii lui Radu Mihăilescu, arhitect aflat, la rândul său, în căutare de un „altceva”. Proiectul construcției durează trei ani și include o constantă prezență a domnului Herczeg pe șantier, alături de arhitect și de constructori. Vizitând-o pentru a o fotografia, artistul conceptual Josef Kiraly îl întreabă mai târziu pe Andy Herczeg dacă nu are impresia că locuiește într-o sculptură. Nimic mai adevărat. Casa este, fără urmă de exagerare, o adevărată operă de artă.
Are suflet și o identitate unică, aparte. Ca orice creație reală. Ca orice ființare umană de dinaintea apariției TikTok-ului.
Regretata Mariana Celac o caracterizează drept o „navă-amiral” a arhitecturii caselor. Șerban Sturdza e iremediabil cucerit de originalitatea ei arhitecturală și devine un ambasador incondițional al acestei construcții-obiect de artă. Intensitatea ideii arhitecturale și originalitatea ei sunt materializate întru totul. Călătoria acestei puneri în ființă a casei se petrece în paralel cu procesul de vindecare a lui Andy Herczeg. Casa și el „se pun pe picioare” simultan.
Arhitectul Radu Mihăilescu, cel căruia îi datorăm, ulterior, și Iulius Mall din Timișoara, și splendidul Palas de la Iași, a compus o locuință-reper de viață - cu o sală de primire, o bibliotecă, o cameră a copilului, un subsol: un labirint existențial spiritual căruia i s-a dat formă. Soții Herczeg au înțeles un sens ascuns și profund al căutării arhitectului. Așa că l-au acompaniat, nu doar ca proprietari, ci și ca parteneri de creație și de credință vizionară în proiect. Ca tovarăși care au pornit în aceeași aventură.
Andy Herczeg a mărturisit, la discuția de după proiecția filmului de la Cinema Victoria din Timișoara*(v. notă), că rolul său a fost și unul de „traducător”, pentru constructori, al intențiilor lui Mihăilescu. S-a creat astfel o intimitate particulară în grupul care a făcut casa posibilă, fiindcă rolurile se intersectau, energiile fuzionau și totul devenise altfel, devenise aspirație și inspirație. Se clădea ceva de dincolo de persoanele individuale, la care fiecare participa cu inima, nu doar cu gesturile.
La un moment dat, pe parcursul aceleiași discuții de la cinema, după vizionarea filmului, Mihăilescu a spus: Casa pe care am construit-o e ca o cutie răsturnată…
Ei bine, atunci, eu am avut - cum spun americanii - my aha moment.
O cutie răsturnată, așadar… adică una în care găsești ghemotoace de ață, nasturi și figurine de plastic, câteva bile strălucitoare de sticlă, o videocasetă veche, poate un cuțit și un ghem de sfoară, un desen și câteva fotografii rătăcite, o foaie cu însemnări și un telefon portabil ieșit din uz, baterii și carnețele nefolosite, adică obiecte de mult uitate, dar care au avut enormă semnificație cândva…
În acel moment precis, am priceput: așa va fi Capitala Culturală Europeană 2023, ca o cutie răsturnată. Ca o memorie reconstruită din virtuale ghemotoace de ață, din vechi fotografii, din telefoane celulare în versiune veche și nouă, din amestecul unor desene care nu au sens împreună decât pentru că stau în aceeași cutie, dar cutia însăși e sensul… și e foarte bine și just așa, aici, la Timișoara, într‑un loc în care întregul capătă menire și strălucire doar în mod eclectic.
Capitala poate fi, de fapt, o Casă Herczeg, adică un spațiu spiritual și simbolic unic, pe care l-au clădit un arhitect luminat (chiar dacă fără experiență în construcție de case) și ucenicii lui clăditori. Va fi o constelație, o conexiune - așa precum a luminilor de pe tavanul Casei H. Chiar dacă nu redă întreaga boltă cerească, constelația îi are pe Venus și pe Mercur prezenți și misterios translucizi. Și e destul pentru magie.
Nu este o coincidență că așa-numita Revoluție din 1989 - cu toate neclaritățile ei faptice ulterioare - a pornit de la Timișoara. Acum mi-e limpede că au existat mai multe motive pentru asta.
Unul dintre ele, cel de suflet, este că acolo există, de fapt, „a treia Europă”. Cea policentrică – în termenii lui Edgar Morin, și cea cu gândire laterală - în termenii lui Edward De Bono.
Filmele ciclului Harta secretă: Oameni și locuri sunt realizate și ele de o echipă conectivă, emoțional și profesional. Îi numesc pe Ovidiu Hrin și pe Silvia Hrin, pe Cristi Văduva, Alex Pascu și pe Alex Condrache (UVT).
Chiar în interiorul acestei echipe sunt mari și, într-un fel, ireconciliabile asimetrii, pe care le-aș numi, de asemenea, policentrisme. Ovidiu Hrin e un mastermind designer în România și nu numai aici, Alex Condrache este un universitar filozof care coordonează cu un efort deseori sacrificial proiectele culturale ale Universității de Vest, iar Cristi Văduva și Alex Pascu sunt profesioniști ai camerei și ai sunetului.
Rețeaua de producție a filmelor e sedusă și condusă cu pasiune strașnică de uriașul farmec intelectual și uman al Adrianei Babeți, care aduce acest amalgam de haruri împreună.
De aceea, cred acum că la Timișoara miracolele sunt încă posibile. E suficient să ai magicianul și acoliții potriviți. Casa H este o dovadă vie în această privință.
Una dintre cele mai importante lecții ale vieții, pentru mine, rămâne aceea că minunile se petrec de multe ori sub nasul nostru, dar până să le vedem și să le dăm valoarea meritată… paf… au trecut. //
*Notă: Proiecția Legenda casei H (Harta secretă: Oameni și locuri), la care am asistat pe 6 octombrie la Timișoara, a fost urmată de o dezbatere publică organizată în cadrul BETA – bienala timișoreană de arhitectură: „Arhitectul – mod de întrebuințare”, discuție cu Șerban Sturdza, Radu Mihăilescu, Andrei Herczeg, Codruța Negrulescu, moderată de Adriana Babeți.
