Toate premiile din lume nu fac cat un vers reusit dintr-o carte

Mircea Cartarescu | 10.02.2003

Pe aceeași temă

Probabil multi se intreaba cum se impaca orgoliul diaristului Mircea Cartarescu cu ratarea Premiului pentru Cartea Anului?
Fara nici o problema. In primul rand, nu sunt chiar atat de orgolios si de doritor de distinctii cum le place unora sa ma creada. Jurnalul meu a fost citit pur si simplu intr-o cheie gresita de unii dintre comentatorii lui, care s-au grabit sa identifice acel Poltergeist fantasmatic pe care l-am eliberat din mine cu persoana mea sociala, etica, intelectuala etc. Au luat, de pilda, afirmatii de acolo ca si cand ar fi opiniile mele reale despre diferite subiecte, ca si cand, daca as fi scris articole pe aceeasi tema, as fi transcris aceleasi pareri. In realitate, nimic nu e mai strain de mine ca fiinta ciudata care gandeste si simte in Jurnal si care e o creatura inrudita, de fapt, cu altele din cartile mele de fictiune (iar acolo mai curand cu Herman decat cu Mircea...).

Am publicat Jurnalul nu ca sa fac parada de calitatile si viciile personalitatii mele, ci ca sa dau cititorului o carte expresiva literar. Nimic altceva nu conteaza. Ma-ntorc la intrebarea ta: nu am ratat Premiul pentru Cartea Anului, pentru ca nu am candidat la el. Din punctul asta de vedere, n-am ratat niciodata vreun premiu. Am fost nominalizat de un juriu care nu m-a intrebat daca vreau sau nu sa fiu nominalizat. Nu puteam spera anul acesta la un astfel de premiu, pentru ca volumul meu Orbitor II nu s-a constituit intr-un "moment", nu prea a avut cronici, nici macar negative. Stiam, in schimb, ca Omul recent a fost, dimpotriva, in centrul atentiei. Am fost convins ca voi merge la festivitate ca sa-l aplaud pe Horia-Roman Patapievici. L-am aplaudat pana la urma pe Gabriel Liiceanu, surpriza pe care juriul a stiut s-o fileze pana la capat. E un premiu credibil dat unei carti sincere si frumoase, demna de toata admiratia. Pana la urma, nu conteaza cati autori buni ar fi putut sa ia acest premiu (fiecare dintre cei nominalizati, dupa parerea mea), ci faptul ca l-a luat un autor pe care-l poti respecta.

Literatura romana n-are nici o cota afara

Cat de importante sunt premiile pentru scriitorul roman de astazi si in ce masura crezi ca ii influenteaza cariera? Dar activitatea lui jurnalistica?
Premiile literare sunt peste tot in lume surse de prestigiu si de castig financiar pentru scriitori. Multi admira sau detesta scriitorii. Putini se intreaba insa din ce traiesc ei, cum fac ei fata (mai ales in lumi sarace ca a noastra) vietii de zi cu zi. Un premiu literar poate fi, direct sau indirect, o solutie. Numai ca, dincolo de toata bucataria administrativa a sponsorilor si juriilor, exista un fel de viciu de fond al tuturor acestor distinctii: ele se dau, de obicei, cui deja le-a mai luat, cui are deja din plin si faima, si bani. E ca in parabola biblica: "Cui are i se va mai da, iar cui nu are i se va lua pana si ce are". Premiile cheama premii, traducerile cheama traduceri, varsta, relatiile, prestigiul deja acumulat absorb cu aviditate aproape toate resursele disponibile. E foarte trist: cat esti tanar si realmente creativ, te zbati in saracie si obscuritate, pentru ca banii si gloria sa vina (in cazurile fericite) cand nu mai ai ce face cu ele. Pentru mine, toate premiile din lume nu fac cat un vers sau un paragraf reusit dintr-o carte. Dar un mare premiu, primit pe merit, in momentul potrivit, poate fi un stimulent extraordinar, o gura de aer care te ajuta sa mergi mai departe. Insuccesul social si literar prelungit, mai ales cand e nedrept, inacreste chiar si firile cele mai pozitive. Cat despre jurnalism, nu am destula experienta ca sa ma pronunt. N-am scris pana acum in ziare decat ca sa pot supravietui.

Cat de mult conteaza cooperarea dintre scriitor, redactorul de carte si traducator pentru succesul unei carti? De ce sunt scriitorii romani atat de prost platiti?
Personal, duc o carte la editura numai cand e incheiata pana la ultima virgula. Unii socotesc cartile mele prolixe. De fapt, ele sunt jignitor de concise inventare ale lumii. "Delirurile" mele, privite mai atent, sunt constructii poate prea simetrice si rationale. Redactorii mei de carte nu au, deci, multe de facut. In privinta traducatorilor, merita sa-ti raspund mai pe larg. As vrea sa stii mai intai ca aproape nici un editor, in toata lumea "civilizata", nu va publica un autor roman decat daca va fi constrans intr-un fel sau altul. Literatura romana de azi nu are, pur si simplu, nici o cota afara. Editorul strain stie mai mult ca sigur ca va pierde financiar publicand un roman romanesc, fara sa spere un castig in imagine, prestigiu etc.

Despre Romania nu se stie mai nimic, daca nu lucruri negative. Publicul romanesc in Occident e extrem de restrans (fata de enormele comunitati poloneze, unguresti etc.): nu ai cui vinde un roman romanesc. Nu exista nici destui autori romani care sa fi patruns in Occident si sa fi creat o imagine buna a literaturii romane. Si asta nu, cum se crede, pentru ca putinii autori tradusi ar fi niste monstri de egoism si nu ar trage dupa ei si pe altii (aud ca si eu as fi spus prin Germania ca sunt cel mai mare scriitor roman - adica mi-as fi taiat singur craca de sub picioare), ci pentru ca, daca ajungi sa vorbesti cu editorul tau vreodata, poti insira liste intregi, cu tot entuziasmul, iar editorul va continua sa se uite apatic la tine, ca si cand ar zice: "E prea mult ca ne-am incurcat si cu tine, acum mai vrei sa-mi vari pe gat si pe altii?". Ma-ntreb, de altfel, cati scriitori columbieni a tras dupa el Márquez, cati peruvieni Llosa, cati cehi Kundera... Or fi, dar eu nu-i stiu.

Cand gasesti un editor, e o minune cereasca. De cele mai multe ori, si aici voiam sa ajung, ea se datoreaza traducatorului. E cu neputinta sa exagerezi importanta unui traducator bun din limba romana. Dincolo de traducerea propriu-zisa, el va fi totul pentru tine in lumea in care te traduce si, mai mult, te introduce: agentul tau, prietenul tau, consilierul tau. El se va lupta cu editurile, va fi dat afara pe usa si va intra pe fereastra. Va suporta destule umilinte pana cand necunoscutul dintr-o tara necunoscuta pe care-l propune va obtine, in sfarsit, asteptatul contract. Va esua de zece ori pana va reusi o data. Am prea multi traducatori ca sa-i mentionez nominal aici, dar vreau sa-i elogiez colectiv, ca pe oamenii care-au facut enorm pentru mine (ca si pentru multi altii) si care-mi sunt deosebit de dragi. Incetul cu incetul, de altfel, si editorii mei mi-au devenit prieteni si au ajuns sa-mi solicite cartile. Inainte de toti, ii sunt foarte recunoscator lui Olivier Rubinstein, directorul Editurii Denoël, care a crezut in mine de la inceput si mi-a publicat toate cartile de proza.

Onorariul scriitorilor depinde in primul rand de piata cartii. De obicei, un autor primeste o cota-parte din vanzari, prin urmare, cu cat vinde mai multe carti, cu atat primeste mai multi bani. E cam la fel si in strainatate. Cum insa, pe de-o parte, cartile in Romania sunt inca destul de ieftine si piata e slaba, iar pe de alta in afara nu ajungi niciodata sa vinzi prea mult, e greu de presupus ca un autor cinstit si care-si face treaba cum trebuie se va imbogati de pe urma artei lui. Idealul, rareori atins, e sa traiesti decent din munca ta in aceasta meserie deloc "lucrativa".

Scrisul meu nu e chiar autist

Spuneai intr-un interviu ca apreciezi la un scriitor comportarea decenta in lumea literara imbinata cu o opera valoroasa. Avem astfel de scriitori? Stau lucrurile altfel in Occident unde statutul scriitorului e putin diferit?
Slava Domnului, printre atatea genii mai exista in lumea noastra literara si oameni de bun-simt. Nu li s-a stins inca spita cu desavarsire. Oameni care pot fi (mie imi sunt, cel putin) etaloane morale, pe langa calitatea unica a scrisului lor. Situatia ideala intr-o cultura ar fi ca oamenii cei mai morali sa dea si cartile cele mai bune, pe cand ticalosii sa scrie numai carti proaste. Ce simplu ar fi totul atunci! Din nefericire, traim intr-o lume normala, unde fenomenul literar este paradoxal, sinuos, frustrant, ingrozitor de complex, unde mocirla poate produce nuferi si banchiza poate ramane stearpa. Putem mai curand alcatui o matrice cu doua valori, cinste si talent, dupa care am defini (in orice lume literara, de oriunde in lume) patru categorii de scriitori: morali si talentati, morali si netalentati, imorali si talentati, imorali si netalentati. Ne-am distra foarte tare daca ne-am gandi la exemple concrete din fiecare categorie. Cum insa tin la pielea mea (si-asa destul de ciuruita in ultima vreme), o sa-i las pe altii sa se amuze cu asta. Ajunge sa mai adaug aici ca, daca-mi vine uneori sa mai fac si eu cine stie ce mic compromis, imi iau seama repede gandindu-ma: "Dar ce-o sa spuna Danut Stanciu? Ce-o sa spuna Florin Iaru? Ce-o sa spuna Mariana Marin?". Stii ce bine ajuta asta?

Parerile sunt impartite in ceea ce priveste implicarea civico-politica a scriitorului. Sa punem discretia ta pe seama prudentei? In fond, cat de bine ii reuseste scriitorului roman postdecembrist ipostaza de constiinta publica?
Cred ca oricine-si da seama si cu ochiul liber cat de putin sunt implicat in viata publica. De fapt, n-am fost si nu sunt nimic pe nicaieri. Uniunile scriitorilor ma ignora cu desavarsire, nici nu mai stiu daca le mai sunt membru sau nu. La facultate ma-ntreb la-nceputul fiecarui semestru daca nu m-or fi dat intre timp afara (oricum, sunt mai departe un amarat de lector, si nimanui nu pare a-i fi jena de asta). Cred ca-n PEN Club nu mai sunt de mult. Cat despre implicarea mea civica, desi in jurnalul meu sunt pagini foarte clare in sensul acesta, ele par a fi fost obscurizate de zisele "deliruri": unii nu au vrut sa le vada, pur si simplu, dand credit ideii ca nu m-ar fi interesat niciodata "ceea ce ne intereseaza pe toti". Nu este asa si voi incerca s-o probez inclusiv in scrisul meu, care nu cred ca a fost vreodata atat de autist pe cat pare. E adevarat, activitatea mea publica a fost puternic inhibata de faptul ca mi-a intrat in cap, maniacal si perdant, ca e important ce fac eu in primul rand in fata foii de hartie. Ca, desi n-o sa se gaseasca, poate, vreun nebun care sa-mi citeasca trilogia pana la capat, e important sa o scriu, fiindca daca n-o scriu eu, n-o s-o scrie nimeni.

In aceasta tara balcanica insa, unde daca nu-ti dai singur importanta nu-ti va da nimeni, oamenii te pretuiesc exclusiv dupa cele mai vulgare si mai exterioare valori. Asa incat nu numai in lumea culturala sunt un nimeni, ci si intre neamuri, vecini, cunostinte de tot felul. "Esti singurul din generatia ta care nu s-a realizat", mi-a spus nu de mult, spre rusinea mea, o ruda foarte apropiata, careia n-am putut sa-i aduc drept contraargument nici vila, nici masina, nici functie si mai ales nici pe coana Joitica...

Cartea trebuie sa fie o grefa pe creier

Cel putin pe Internet se discuta mult pe aceasta tema si polemicile sunt destul de viguroase: este calculatorul inamicul personal al cartii? Citesti mai mult decat o faceai in tinerete?
Nu te supara, dar ma simt foarte "in tinerete", de fapt in adolescenta ma simteam mult mai batran. Dupa patruzeci de ani, se zice, daca te trezesti dimineata si nu simti nici o durere inseamna ca ai murit in somn. Oi fi murit si n-am aflat inca... N-am nici un chef sa ma-ncalcesc in "querella" carte vs. calculator. Mi se pare banala si sterila. Lectura nu are ca inamic ceva din afara. Nu televizorul, computerul, ritmul vietii etc. ne fac sa nu mai citim (cum trebuie), ci slabirea generala a interesului nostru pentru existenta, pentru viata interioara, hipoprosexia spiritului nostru in epoca in care traim. La capatul zilei, cand suntem franti de oboseala si cand am facut bataturi de atata zapat telecomanda, ne zicem: "Ia, pana adorm, sa mai citesc si eu ceva, asa, ca sa nu-mi pierd bunele obiceiuri". Si, revoltandu-ne impotriva superficialitatii noastre, avand remuscari ca ne-am pierdut vremea cu tembelizorul, luam carti grele si impozante, Musil, Kierkegaard, Dumnezeu mai stie ce. Si citim cateva pagini, distrati, nu altfel decat daca, pur si simplu, am fi dat televizorul pe un nou canal. Lectura adevarata nu se opune decat lecturii false, superficiale, fara mai multa valoare decat simpla rasfoire mecanica a paginilor. Daca o carte nu inseamna pentru tine o grefa pe creier, daca nu te implici in lumea ei cu tot trupul si spiritul tau, mai bine pentru tine e sa stai in fata televizorului. Vei fi mult mai castigat. Agonia cartii in lumea de azi e o consecinta si un semn al distrugerii vietii interioare, al agoniei omului in tot ce are mai bun si mai adevarat.

Acum esti prezent in librarii cu o carte putin diferita de cele cu care ne-a obisnuit scrisul tau. Pentru cine si cum de ai scris Enciclopedia Zmeilor? Ti-ar placea sa-ti intalnesti si micii cititori?
I-am si intalnit pe unii dintre ei: Alex Stefanescu, Cristian Tabara, Vlad Zografi, Gabriel Liiceanu insusi, care mi-au lansat de curand cartea. E drept, nu sunt chiar asa de mititei, ba chiar sunt ceva mai inaltuti decat mine, bata-i sa-i bata. Enciclopedia Zmeilor e ca un bufet suedez: nu poti sa mananci tot ce e pe masa, dar iti poti aduna pe o farfuriuta ce crezi ca e pentru tine, "ce-ti face cu ochiul". La cinci ani iti iei inghetata, la douazeci berea, la patruzeci caviarul, la saptezeci bicarbonatul. Important e ca, aproape orice ai cauta, ai sanse sa gasesti. Si poate chiar sa fii multumit. Pentru mine, aceasta carte se apropie de idealul mallarméan: e o scriere pura, imanenta, lipsita de orice intentionalitate practica. Take it or leave it! Are o noima daca-ti produce placere, altfel drogul e doar pudra de talc si, tragandu-l pe nari, nu faci decat sa stranuti.

N-ai mai publicat poezie si nici nu stim daca mai scrii. Sincer, mai crezi in poezie? Ce se intampla cu poezia noastra de azi; se poate spune ca are publicul pe care il merita?
Farmecul poeziei e ca e mereu pe moarte, ca Traviata, care, pana sa expieze, vocalizeaza la nesfarsit. Totusi, azi poezia pare a fi intr-un impas mai mare decat de obicei. Si poate ca pe buna dreptate! A fost mult prea umflata, mult prea lingusita de catre poetii care, prin cele mai obscure cotloane ale patriei, ii intretin cultul. Ah, Poetul, vai, Poezia! Salvatoarea lumii! Solutia la toate problemele! Chintesenta fiintei umane! Nu exista targusor (intre care Bucurestiul insusi) in care sa nu dai de poeti cu aparenta de boschetari, plini de sine si mandri de boema lor. Mistica gaunoasa a poeziei, promisiunile nerezonabile facute-n numele ei au sfarsit prin a face publicul reticent. S-a adaugat la asta, mai de curand, si tendinta inversa, de a violenta poezia, de a o injosi prin trivialitate, blasfemie, obscenitate - de cele mai multe ori gratuite si fara sens estetic. De ce ar mai cumpara un cititor o carte de versuri? Numai pentru a se manji cu continutul ei? Sunt de acord, poezia este una dintre caile catre frumusete descoperite de om. Dar de la acest lucru pana la realitatea concreta a miilor de versuri proaste ce ne inunda azi e cale lunga. Tocmai de aceea am atat respect pentru poetii adevarati, pe care publicul ii cunoaste si-i citeste in continuare si care stiu ca poezia nu este in primul rand un text, ci o metoda. In fine, ca sa raspund intrebarii tale initiale: desi n-am mai scris versuri, cred mai departe in poezie, incerc s-o gasesc oriunde ar fi si cred ca, de fapt, toate scrierile mele sunt, in cele din urma, poeme.

Criticii tineri tin de o anume normalitate

Acum cativa ani ai renuntat la Cenaclul Litere unde veneau foarte multi tineri si nu toti studenti? E posibil ca intr-o zi sa-l reiei?
Nu-mi pare deloc rau ca am tinut, timp de sase ani, un cenaclu la Facultate. Am facut-o din proprie initiativa, fara nici o plata, fara nici un semn de apreciere din partea conducerii acestei institutii de invatamant care, totusi, daca a facut vreodata ceva, a produs scriitori. Sunt mandru acum ca aproape toti autorii descoperiti de mine in acest interval (T.O. Bobe, Sorin Ghergut, Razvan Radulescu, Cezar Paul-Badescu, Mihai Ignat, Doina Ioanid, Cecilia Stefanescu, Marius Ianus, Ioana Nicolaie sau Iulian Baicus) sunt deja cunoscuti in lumea literaturii tinere si au publicat carti foarte comentate. N-am vrut sa fac din nici unul dintre ei un "cartarescian", dimpotriva, le-am incurajat originalitatea si divergenta. N-am asteptat de la ei adulatie, ci prietenie sincera si am fost fericit cand am primit-o. Apoi am plecat din tara pentru o lunga perioada si cenaclul, care-a mers mai departe o vreme condus de studentii insisi, acum nu mai exista. Iar eu nu mai simt vreo nevoie de a mai tine un cenaclu.

Crezi in tinerii critici care au umplut revistele culturale in ultimii ani? Reprezinta climatul cultural destul de confuz de astazi un avantaj pentru ei?
Pentru mine e mult mai important daca ei cred in mine... si ii stimez in masura in care-i simt sinceri, in apreciere si-n contestare. Nu-i pot suferi pe cei ce-au intrat prea de tineri in politicianismul literar, cei ce-si schimba parerile la influenta vreunei eminente cenusii sau a alteia. Pentru ca in buna parte criticii tineri sunt o reproducere gen "dupa chipul si asemanarea..." a criticilor sau autorilor influenti mai in varsta. Fiecare dintre acestia si-a transmis junilor din jurul lui, mai mult sau mai putin constient, calitatile si metehnele. Uita-te-n jurul cui graviteaza un tanar ca sa-ti spun ce fel de critic va ajunge. Cum cei varstnici sunt foarte amestecati (si s-au amestecat si mai mult dupa 1989), nu ma astept la cine stie ce paradis (sau infern) critic de acum inainte. Nu, si criticii tineri, atat cat am ajuns sa-i cunosc, tin de o anume "normalitate", au parti bune si rele. Cutare e laborios, dar cam greoi. Altul e bataios, dar superficial si infatuat. Unul e foarte serios, cam influentabil insa. Altul e inteligent, dar nu prea stie carte. Dincolo de orice calitati si defecte, un critic din orice generatie va castiga respectul meu daca va fi obiectiv. Nici inteligenta, nici cultura, nici subtilitatea nu valoreaza cat aceasta independenta a judecatii, care este semnul sigur al criticului de vocatie. Asta inseamna, de exemplu, sa pretuiesti mai departe un scriitor bun chiar daca-ti devine intre timp adversar, sa nu-l nedreptatesti din motive de politica literara, sa nu-l infunzi ca sa-l ridici pe altul pe cadavrul lui. Am intalnit o multime de astfel de rasturnari de judecata critica in ultimii ani, pe unele le-am trait pe pielea mea si pot sa-ti spun ca nimic nu e mai amar. Te simti tradat si injosit, ti se face rusine de rusinea fostului tau prieten.

Scriu cartile care-mi sunt date sa le scriu

Dincolo de ce am aflat din jurnalul tau, am vrut intotdeauna sa te intreb care-i autorul roman pe care-l recitesti constant.
Recitesc mereu, de la 16 ani incoace, un grup mic de carti, determinante pentru mine, si cred ca aceasta e partea cea mai solida a lecturilor mele (care altfel sunt foarte eteroclite). Pentru ca, fireste, adevarata lectura e relectura, iar o carte adevarata e cea care rezista si la a zecea lectura, ba chiar devine mereu mai tulburatoare. De-asta sunt atat de mirat cand aflu ca, de pilda, cineva a citit Orbitor II in tren, in doua ore, atat de bine si de complet incat poate sa se lanseze intr-un comentariu al ei. Si ii da, pe loc, si verdictul. Printre autorii romani (moderni) pe care-i iubesc in mod deosebit imi vin imediat in minte Arghezi, Blecher, Urmuz, Mateiu Caragiale, Nichita Stanescu, Leonid Dimov, Mircea Horia Simionescu, Emil Brumaru, Serban Foarta, optzecistii (da-mi voie sa fiu aici sentimental si strategic totodata si sa-i numesc in bloc), Cristian Popescu, Simona Popescu, Ioan ES. Pop. N-as vrea, ca in nefericitul caz al Postmodernismului... meu, sa creada cineva ca alti scriitori foarte buni nu mai exista. De fapt, sunt foarte multi si intre cei cu care eu am mai putine afinitati. Iar dac-ar fi sa aleg un singur nume care mi-a determinat cariera literara, n-as ezita sa-l numesc pe cel pe care, intr-adevar, il recitesc cel mai des: Tudor Arghezi.

Consideri ca ai un avantaj fata de ceilalti scriitori? Cum te impaci cu celebritatea, pentru ca, sa nu ne ascundem dupa degete, esti totusi o vedeta literara? Cel putin pentru tineri.
Daca pe mine ma numesti "celebru", cum ii vei numi pe Márquez, Rushdie, Coelho, Llosa, Pynchon, Kundera etc. etc., cu care eu nu ma compar nici in vis? Sau fie si pe cei mai apropiati noua, Pávic, Esterházy, Nádas, Kadare, Makine sau Stasiuk, care sunt si ei incomparabil mai cunoscuti si mai tradusi decat mine in Europa. Nu ma-mbat cu apa rece! Faptul ca am pana-n prezent volume traduse in mai multe limbi, intre care cateva la edituri care inseamna ceva, nu imi da dreptul sa ma consider "celebru". Stiu foarte precis unde mi-e locul. Cel mai bun fel de a-mi defini situatia actuala ar fi urmatorul: sunt un autor inca tanar, pe o panta usor ascendenta, si care nu si-a ratat inca toate sansele ca in zece sau douazeci de ani sa inceapa sa insemne ceva. Iar aceasta situatie ma multumeste pe deplin. Trebuie oare sa mai spun ca pentru mine important inainte de orice e sa nu fac concesii de nici un fel si sa scriu cartile care-mi sunt date de scris? Am auzit spunandu-se ca ma autopromovez obsesiv in afara. In realitate, toti traducatorii mei m-au avertizat ca directia scrisului meu merge-mpotriva intereselor mele. Ca sa scrii o trilogie de peste o mie de pagini e o catastrofa, nimeni n-o va publica vreodata in strainatate. Ar fi trebuit, dac-as fi vrut un succes rapid si facil, sa scriu carti subtiri, care sa se strecoare mai usor... Dar nu vreau sa fiu un simplu autor de succes, chiar si european, nu sunt nici chiar asa de modest.

La cealalta intrebare as raspunde ca am mai multe avantaje fata de destui autori romani, fapt care ma intristeaza uneori. In primul rand, am mult timp liber. Desi nu stau pe roze cu banii - castig, ca venit fix, sfanta suta de dolari pe luna a romanului - nu sunt, totusi, silit sa-mi duc viata alergand de la o slujba la alta, haituit si exasperat, sa scriu la comanda cearsafuri de articole, sa fug ca sa iau interviuri "vedetelor" etc... Apoi, am editor. Nu trebuie sa ma umilesc, nu trebuie sa cultiv prietenia nimanui ca sa-mi pot publica scrierile. Relatia mea cu Editura Humanitas este una realmente ideala. E aproape singurul loc din tara asta in care m-am simtit de la-nceput respectat si pretuit, atat ca om, cat si ca scriitor. Reversul e ca port in carca, pe langa resentimentele starnite de biata mea persoana (si care-ar fi de ajuns sa garboveasca pe oricine), si pe cele (de necrezut de puternice) indreptate impotriva Editurii Humanitas. De cand stiu insa ca, orice-as face, nu voi scapa niciodata de condamnarea (literara, morala etc.) a unora dintre confrati, pentru ca nimeni nu scapa, sunt mult mai senin. Pentru ca, daca nu esti un mediocru, vei fi urat intotdeauna, cel mai bun lucru pe care-l ai de facut nu este sa raspunzi urii cu ura, injuriei cu injurie, ci, ignorandu-i pe adversari, sa te-ndrepti cu nesfarsita recunostinta catre cei ce te citesc si te iubesc asa cum esti. Si, slava Domnului, am inca multi si dragi prieteni.

Interviu realizat de Marius Chivu

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22