Tragedia poporului rus (III). Deflagraţia bolșevică

Revoluţia aşa-zis democratică din fe­bru­a­rie 1917 a fost o altă şansă irosită de po­porul rus pentru a pune capăt tiraniei tra­diţionale, cum au mai fost şi altele, unele chiar de dată recentă. Un cumul de factori - pe care is­toricul britanic Orlando Figes îl prezintă clar şi re­levant - a făcut ca şi aceas­tă şansă istorică să se ducă pe apa... Nevei. Ne este greu de înţeles acum (dar, cum spune foarte exact şi Figes, „privirea re­tro­spec­tivă este privilegiul is­to­ricilor“) de ce s-au în­că­pă­ţânt liderii guvernului provizoriu, cu o po­ziţie internă atât de fragilă, să declanşeze ofensiva de vară din 1917, care s-a ter­minat cu un dezastru. Dacă, la începutul ei, comandamentul estima că armata rusă, acum prea „democratică“, va suferi doar 6.000 de pierderi (o cifră nejustificat de optimistă, având în vedere că acesta era preţul plătit pentru a cuceri un orăşel în Primul Război Mondial), la finalul aven­tu­rii au fost 400.000 de victime şi un număr im­presionant de dezertori - peste 170.000, cam cât toată armata română din Mol­dova. „Mai mult decât orice, ofensiva de va­ră i-a împins pe soldaţi în tabăra bol­şevicilor, singurul partid important care sus­ţinea încheierea imediată a răz­bo­iu­lui.“ Acum pare clar că, dacă guvernul pro­vizoriu şi Kerenski, mai ales, îm­bră­ţi­şau ideea de a face pace separată cu Puterile Centrale (când încă se mai putea ne­gocia, existând totuşi nişte divizii pe front), bolşevicii nu ar mai fi ajuns la pu­tere. Marele noroc dat şi de oportunismul bolşevicilor a fost că erau singurii care sus­ţineau pacea, ceea ce venea în întâm­pi­narea unor milioane de soldaţi ruşi sătui de un război pe care nu şi l-au dorit ni­ciodată şi care voiau doar să se întoarcă acasă. Ţăranii ajunseseră să se considere bol­şevici doar pentru că ştiau că aceştia susțineau pacea şi împărţirea pământului, nimic altceva.

Orlando Figes oferă cu mult ta­lent literar şi două portrete în oglindă ale personalităților ca­re au scris istoria anului 1917: Lenin şi Kerenski, care, cul­mea, proveneau din acelaşi oraş (Sim­birsk), taţii lor cunoscându-se. Lenin a avut o „viaţă privată extraordinar de ter­nă. Se îmbrăca şi trăia ca un funcţionar provincial între două vârste, cu ore bine stabilite pentru mese, somn, muncă şi re­laxare“. Nu cunoştea realităţile din Rusia, având în vedere că fusese plecat timp de 17 ani (cu o excepţie de şase luni, între 1905-1906), trăind din fondurile par­ti­du­lui şi renta pe care o primea, ca un ade­vărat mic moşier, de la o proprietate ca­re-i fusese lăsată moştenire de mamă. În toată viaţa lui muncise doar doi ani, cât a fost avocat. Nu-l interesa altceva decât po­litica. „Prin suprimarea propriilor sen­timente, refuzându-şi plăcerile vieţii, Le­nin a încercat să-şi călească voinţa şi să devină insensibil la suferinţele altora“, fapt ce i-a reuşit pe deplin. La această ră­ceală se adăuga şi un caracter coleric, atunci când se enerva începea să arunce cu invective care mai de care mai grobiene şi vulgare (tâmpiţi, pleavă jegoasă, ra­haţi, cretini, târfe etc.), fiind cuprins de o tensiune nervoasă ex­tre­mă care nu-l lă­sa nici să mă­nânce şi nici să doarmă. Orlando Figes con­sideră că probabil şi aces­te izbucniri au con­tri­buit la atacurile vas­culare din 1922, care aveau să-l trans­forme într-o le­gu­mă, uci­gându-l în 1924.

Alexandr Kerenski rămâne un mister, indiferent cât s-a scris şi se va scrie despre el, fiind singura per­so­na­litate rusă care ar fi putut evita preluarea puterii de către bolşevici în celebrul „Octombrie roşu“. Din păcate, Kerenski reuşise să-i înde­păr­teze aproape pe toţi (clase sociale, partide etc.), dând dovadă de lipsă de voinţă, mă­cinat de insomnie, de­pendent de morfină şi cocaină pentru a face faţă tensiunii ner­voase deosebite din vara anului 1917, asu­mându-şi un rol mult mai important de­cât putea duce. Ke­ren­ski a fost o pradă uşoară. Reuşind să scape din Petrograd (Sankt Petersburg) cu puţin timp înainte de lovitura de stat bolşevică şi fugind şi din Rusia cuprinsă de războiul civil, la ca­re nu a luat parte, fiind con­siderat inde­zirabil de generalii albi, a avut suficient timp (a murit în 1970 la New York!) să-şi scrie memoriile. „În ultimele săptămâni ale guvernului provizoriu, atitudinea lui a început să semene cu ace­ea a ultimului ţar: amândoi au re­fu­zat să recunoască ameninţarea revo­lu­ţionară la adresa pro­priei lor autorităţi.“ La Kerenski această atitudine provenea din optimismul său, pe care Orlando Figes îl numeşte „pros­tesc“ şi pentru că avea impresia că popularitatea lui reală din primăvară mai exista în toamna anului 1917. În plus, se înconjurase numai de ad­miratori devotaţi care nu-i spuneau decât ceea ce voia să au­dă. „Unul dintre multele fapte re­mar­ca­bile legate de preluarea puterii de către bolşevici a fost că ea era anticipată de atâta vreme, fără însă să ia cineva măsurile

necesare pentru a o pre­veni: atât de paralizat era guvernul pro­vizoriu.“ Dovada completului eşec al aces­tuia o reprezintă şi faptul că nici mă­car nu au avut loc cine ştie ce confruntări în Petrograd  la 25 octombrie, tocmai pen­tru că trupele bolşevizate nu au avut cu ci­ne să lupte. Câteva zile bune, trupele pes­tri­ţe (gărzile roşii, detaşamente de mun­ci­tori înarmaţi, soldaţi radicalizaţi) s-au fă­cut pul­bere şi, dacă detaşamentele pe care Kerenski a încercat să le trimită spre oraş ar fi ajuns, probabil că nu ar fi dat pe­ste o rezistenţă feroce, pentru că rezerva de vin şi şampanie a ţarului din sub­so­lu­rile Pa­la­tului de Iarnă era impresionantă. „Puţine evenimente istorice din epoca modernă ilustrează mai bine efectul de­cisiv al unui singur individ asupra cursu­lui istoriei: fără intervenţia lui Lenin, probabil că nu s-ar fi întâmplat niciodată - iar istoria secolului XX ar fi fost foarte diferită.“

Publicul românesc are impresia că bolşevicii formau un partid nesemnificativ pe scena politică rusă, dar se înşală (impresie da­tă de cele câteva sute de mem­bri ai PCdR din perioada interbelică). În iu­lie 1917, înainte de lovitura de stat, la Con­gresul al VI-lea erau deja 200.000 de membri, iar la începutul lui octombrie ci­fra crescuse destul de spectaculos la 350.000. Majoritatea erau muncitori in­dustriali. Existau şi alte partide de stânga chiar mai populare decât secta bolşevică. Mai puţin cunoscut este procesul de eli­mi­nare a elementelor incipiente de de­mo­craţie, introduse din februarie până în oc­tombrie 1917, pentru că lovitura de palat şi de stat din 25 octombrie 1917 nu a fost percepută de contemporani atât de dra­ma­tică precum a încercat propaganda co­mu­nistă după aceea să îmbrace evenimentul, oferindu-i o aură romantică. De fapt, în seara de 25 octombrie 1917, viaţa capitalei s-a desfăşurat după coordonate normale, teatrele şi restaurantele fiind deschise, ce­ea ce vine să întărească faptul că nivelul vio­lenţei a fost cât se poate de redus. In­te­resant este că, la doar două zile de la pre­luarea puterii în Petrograd, bolşevicii au in­terzis presa de opoziţie, distrugând re­dac­ţiile lor şi arestându-i pe redactori. Celelalte grupări socialiste, dar chiar şi ca­de­ţii (prescurtarea partidului democrat-con­stituţional care reprezenta interesele bur­gheziei ruse) credeau că Adunarea Cons­­tituantă va decide forma de or­ga­ni­zare a Rusiei, elaborând o Constituţie. În noiembrie, timp de două săptămâni chiar au avut loc alegeri relativ corecte pentru această Adunare Constituantă. „Cam­pa­nia a fost tenace, pe alocuri chiar vio­lentă, iar participarea la urne foarte ma­re. Majoritatea oamenilor credeau de fapt că era un referendum general legat de regimul bolşevic.“ Iar comuniştii lui Le­nin, chiar dacă au câştigat un sfert din voturi (10 milioane), erau clar depăşiţi de Par­tidul Socialist-Revoluţionar (16 milioa­ne de voturi şi 38%). Din păcate, şi acest partid era divizat, astfel încât până la ur­mă totul s-a rezumat la capacitatea bol­şevicilor de a juca după reguli sau nu. Iar Lenin nu era un adept al democraţiei, ci al dictaturii personale, poleită cu slo­ga­nuri şi articole folosite pentru a atrage nai­vii. Adunarea Constituantă s-a întrunit la 5 ianuarie 1918 într-un Petrograd aflat în stare de asediu, ticsit cu trupe bolşevice, iar lucrările au durat până a doua zi di­mi­neaţă când, la ora 4.40, a fost dizolvată de comunişti. Orlando Figes, pe bună drep­tate, consideră că în aceste prime săp­tă­mâni regimul comunist ar fi putut fi răs­turant cu forţa, dar nu avea cine s-o facă pentru că liderii democraţi ai Rusiei nu deţineau forţe armate adevărate, ele cons­tituindu-se mai târziu.

Ceea ce a urmat în anul 1918 şi 1919 este cu­noscut: barbaria bol­şevică a cuprins întreaga Rusie precum cerneala vărsată pe o foaie de sugativă. Cutia Pan­do­rei, deschisă larg, a scos la iveală cele mai groaznice instincte ale maselor, re­primate timp de secole. Orlando Figes remarcă faptul că bolşevicii s-ar fi pus în fruntea acestei mişcări de distrugere a vechiului cadru, dar instinctele populare erau viru­lente şi reale. Au avut loc masacre în­gro­zitoare, arbitrare (50 de cadeţi care se pre­daseră în oraşul industrial Taganog au fost aruncaţi, unul câte unul, într-un furnal încins), spolierea celor avuţi, împărţirea spaţiului locativ, o tehnică experimentată pentru prima oară acum. Armatele albilor (pentru că au fost mai multe şi aceasta de­notă lipsa completă de coeziune a forţelor care se opuneau bolșevicilor) au luptat ne­sperat de bine şi mult timp, având în ve­dere dificultăţile majore cu care au fost con­fruntate, de la lipsa unui leadership au­tentic, faptul că nu au ajuns să controleze zonele populate ale Rusiei, ci mai degrabă pe cele periferice, componenţa lor pes­tri­ţă, orgoliul conducătorilor, până la rea­lita­tea că rândurile lor erau formate mai de­grabă din ofiţeri, care oricum pier­du­se­ră totul în teritoriul controlat de co­mu­nişti (moşiile le erau arse, apartamentele con­fis­cate, carierele spulberate) - din cei 3.000 de militari ai primei armate alb­gar­diste doar 12 erau simpli soldaţi - sau lipsa unei viziuni în concordanţă cu timpul istoric. Era clar că Rusia nu se mai putea în­toarce la situaţia de dinainte de fe­brua­rie 1917, iar albii au eşuat să-şi adapteze mesajul, de aceea neatrăgând sprijin popular.

Masivul volum scris de Orlando Figes este, fără îndoială, una dintre cele mai bune şi complete lucrări despre o perioadă extrem de importantă din istoria Rusiei, dar, prin extensie şi consecințe, şi a lumii care ne per­mite, la un secol, să tragem concluzia ama­ră că lupta pentru libertate a po­po­ru­lui rus face parte din ADN-ul său, la fel ca şi alunecarea nefericită spre autocraţie. //

Primele două părţi ale acestui articol pot fi citite aici şi aici.