Pe aceeași temă
Experiența lui James William Ozanne1 în România, în perioada 1870-1873, la începuturile statului modern român, nu face parte din primul raft al volumelor de călătorii în spațiul românesc din secolul al XIX-lea, dar nici nu merită eludată. Carol I era venit de numai patru ani când ziaristul și agentul diplomatic britanic a ajuns la noi. Volumul2 a apărut abia în 1878 (la cinci ani de la întoarcerea lui Ozanne de la București), în contextul interesului crescut pentru această zonă, după ultimul război ruso-turc, cunoscut de noi sub denumirea de Războiul de Independență (1877-78). De fiecare dată când izbucnea un război în această regiune, față de care publicul occidental nu avea multe informații, editorii vestici sesizau interesul crescând (și profitul), publicând relatările celor care trecuseră prin frământata regiune. Se pare că Ozanne a fost un apropiat al lui sir Stephen Bartlett Lakeman3, care a jucat un rol important în epocă în spațiul nostru, în casa lui realizându-se coagularea facțiunilor liberale în 1875, în fapt actul de naștere al Partidului Național Liberal. Fiind pro-otoman, avea să fie foarte dezamăgit de alianța României cu Imperiul Țarist, alegând să părăsească țara noastră și să se retragă în Marea Britanie, unde avea să-și trăiască ultimii ani din viață, până în 1897. Interesantă este discreția pe care Ozanne a păstrat-o de-a lungul întregii relatări asupra naturii experienței sale de trei ani în România. Practic nu suflă un cuvânt despre activitatea sa de aici, însă este probabil ca una din sarcini să fi fost și culegerea de informații. Volumul se dorește ambițios, poate prea ambițios, o încercare de prezentare exhaustivă a societății românești, de la păturile sociale (boieri/elita politică, clasa de mijloc, oamenii de rând sau țiganii), sistemul de guvernământ, biserica, economia, educația până la obiceiurile și datinile românilor.
Ozanne a plecat din Anglia la începutul războiului prusaco-francez, în 1870, fiind forțat să aleagă o cale mai lungă, cu vaporul până în portul belgian Anvers, apoi prin Köln spre Viena (pe drumul prin spațiul germanic a observat marșul regimentelor prusace spre frontiera cu Franța), ajungând la Baziaș prin Budapesta. La Baziaș îl observă pentru prima oară pe țăranul român „în carne și oase, în zdrențele și mizeria lui, cu pletele nepieptănate și mustățile lungi, atârnând, iar întregul e completat de căciula dacică, neagră; cu totul un spectacol de neuitat”. Din micul port dunărean Baziaș, aflat în Imperiul Austro-Ungar, a luat o navă și a făcut pitorescul traseu până la Giurgiu. Debarcând în portul românesc care i s-a părut dezolant, a luat trenul (prima cale ferată din România, inaugurată în 18694) ajungând la București.
Paradoxal, James-William Ozanne avea o părere foarte bună despre sistemul sanitar din Principatele Unite de la începutul anilor 1870. „Trebuie să amintesc îngrijirile foarte atente care se acordă în toate spitalele din țară. Aproape în fiecare județ există spitale întreținute pe cheltuiala localnicilor. Eforia Spitalelor din București are o administrație aproape independentă. Venitul său anual, obținut grație întinselor proprietăți lăsate prin testament de filantropi, se ridică la nu mai puțin de 2.082.437 de franci5. Eforia are șapte spitale la București și un spital la Ploiești, iar paturile ajung la un total impresionant de 961. Aproximativ 11.900 de bolnavi sunt tratați aici în fiecare an. Consultațiile sunt oferite gratis în majoritatea spitalelor, la fel sunt distribuite medicamente fără plată în valoare de 17.042 de franci.” Din această perspectivă de mare actualitate, încă din primul capitol autorul își avertiza cititorii anglofoni despre condițiile sanitare din România „Holera apărea într-un anotimp, difteria în următorul; tifosul își făcea, se pare, de cap tot timpul anului. Însă epidemiile de febră stârnite de mlaștinile fetide, ce bălteau pretutindeni la câmpie, erau adevăratul izvor de nenorociri al ținutului, lucru pe care aveam să-l simt pe propria piele.”
Într-un alt capitol, autorul laudă bogăția resurselor minerale ale țării (sare, petrol, cărbune etc.), dar și armonia formelor de relief care oferă un cadru geografic deosebit, propice dezvoltării agriculturii. Și trebuie să recunoaștem, chiar și acum, România a fost o țară foarte bogată, din moment ce după atâtea secole de exploatare încă are resurse care sunt folosite (legal sau ilegal, și aici ne referim la defrișările masive, chiar și în timp de pandemie). Ozanne trece în revistă și orașele mai importante ale țării (Ploieștiul este reședința județului Prahova. Localitatea se află în apropierea căii ferate și are 33.000 de locuitori. Comerțul este bine dezvoltat, orașul are școli de seamă și un spital foarte bun). Spre mirarea noastră de acum, el laudă și rețeaua de transport a Principatului „Țara este bine înzestrată cu drumuri, la care se adaugă o rețea de căi ferate bine pusă la punct.” Amintește de linia Giurgiu–București, pe care a și călătorit atunci când a ajuns la București, dar menționează și linia București-Ploiești, care la începutul anilor 1870 nu era continuată spre Brașov, chiar dacă se lucra la ea. „De la Ploiești la Kronstadt se poate merge cu diligența, fiindcă drumul de fier este întrerupt, iar de la Kronstadt se poate călători din nou cu trenul către Buda-Pesta. Totuși, nu oricui îi face plăcere drumul peste Carpați, căci este destul de frig, mai ales în miezul iernii”. O altă adevărată instituție respectabilă a statului român modern care acum este într-o profundă decădere era Poșta „bine administrată”. Excursul său în istoria noastră este aproximativ, dar concluziile sale, probabil preluate de la autori francezi, dar și din observarea limbii române, este just. Românii sunt moștenitorii latini sau latinizați ai coloniștilor romani din Antichitate. De asemenea, justă este și puterea de asimilare, pe care și Ozanne o evidențiază, a românilor.
În vara anului 1872, Ozanne s-ar fi îmbolnăvit de febră, fiindu-i recomandată petrecerea câtorva săptămâni în Transilvania. Pentru a trece Carpații, în Imperiul Austro-Ungar, agentul diplomatic englez a luat trenul de la București la Ploiești, unde s-a cazat într-un hotel care i-a provocat oroare. „Camerele erau îngrozitor de murdare, iar așternutul de pe patul meu fusese neîndoielnic folosit luni de-a rândul”. Nici orașul nu i-a fost pe plac, găsindu-l „format mai mult din cocioabe și doar pe alocuri se mai putea vedea câte o casă mai prezentabilă. Populația părea alcătuită în întregime din porci, care umblau țanțoș pe străzi, stăpâni absoluți a tot ce puteau cuprinde cu privirea”. A fost fericit când s-a urcat în poștalionul care asigura legătura cu Kronstadt (Brașov). Drumul în sine a fost o altă aventură. Până la Câmpina, Ozanne nu a avut probleme, fiind câmpie. „La ora zece am ajuns la Câmpina, un sat la poalele dealurilor. După o cină acceptabilă, am pornit din nou la drum, gata să trecem lanțul Carpaților”.
Vizitarea Transilvaniei i-a oferit observatorului englez și posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere față de un subiect sensibil (încă de atunci) pentru români – preluarea teritoriilor locuite de români, aflate în componența Imperiului Austro-Ungar. Iar despre acest subiect, Ozanne este conservator și foarte pesimist (având de partea sa dimensiunea și forța celor două entități la 1870, Imperiul Austro-Ungar și mica, abia născuta Românie). „Alipirea Transilvaniei la România, chiar dacă ar fi, în cele din urmă, acceptată de Austro-Ungaria, în schimbul vreunei alte provincii, s-ar dovedi pur și simplu imposibilă. Deși sunt, în marea lor majoritate, de origine română, felul de a fi al oamenilor de aici face ca o asemenea unire să fie pur și simplu în afara discuției. Transilvania este unită cu Ungaria propriu-zisă și așa trebuie să fie; a încerca orice fel de schimbare ar însemna o greșeală ireparabilă”.
Încercând să pună în context situația României în cadrul conflictului balcanic (să nu uităm că volumul a apărut în 1878), Ozanne suferă de aceeași miopie politico-istorică precum alți englezi, a căror poziție filo-otomană, dictată de rațiuni strict geostrategice și interese imperiale britanice (Imperiul Otoman reprezenta o barieră împotriva extinderii influenței și granițelor țariste mai ales spre Mediterana de est). El nu poate înțelege de ce românii au preferat să se alieze cu rușii împotriva turcilor, un dușman multisecular al tuturor popoarelor balcanice. De altfel, ultimele pagini ale cărții reprezintă o condamnare fără apel a trădării românilor, care în loc să fie loiali sultanului (?) nu numai că i-au lăsat pe ruși să treacă prin țară, dar i-au mai și salvat atunci când au dat de greu în zona Plevnei. Previziunea lui s-a dovedit greșită: „România nu poate supraviețui singură. În poziția geografică în care se află, ca stat independent, va cădea, mai devreme sau mai târziu, sub stăpânirea Rusiei sau a Austriei – cel mai probabil, a celei dintâi. Politica aventurii pe care a urmat-o principele Carol a fost cea mai sinucigașă dintre toate cele la care se putea gândi.” Eșuând în aproape toate previziunile sale geopolitice, relatarea lui Ozanne manifestă totuși o simpatie față de români, care se întâlnește destul de greu în relatările altor britanici, care au trecut și/sau trăit în spațiul nostru. //
1. Important corespondent de presă la Paris în perioada 1882-1912, pentru Daily Telegraph, în perioada când cele două mari imperii începeau să se apropie, rezolvându‑și disputele, în principal cele coloniale. Antanta Cordială între Imperiul Britanic și Republica Franceză a fost parafată în 1904. Va fi urmată de spectaculoasa înțelegere între Imperiul Țarist și Marea Britanie în 1907.
2. Three Years in Roumania, Chapman&Hall, Londra, 1878, Trei ani în România, Editura Humanitas, București, traducere din engleză și note de Iulia Vladimirov
3. Mazar Pașa – primise gradul de general cu două tuiuri de la otomani în timpul Războiului Crimeii (1853-1856), război esențial pentru constituirea României moderne.
4. Contractul fusese semnat în 1866 cu o firmă englezească.
5. Încă nu circula leul.
James William Ozanne
Trei ani în România. 1870-1873
Traducere şi note: Iulia Vladimirov
Editura Humanitas, București, 2015, 176 pagini
