Un etaj mai jos pe scara conștiinței

Corneliu Porumboiu și Radu Muntean sunt colegi de generație. Și tovarăși de val (ci­ne^­matografic). Au redat, fiecare în felul său, evenimentele din decembrie ’89. Pen­tru cel dintâi: un nimic fondator, o gaură neagră cosmogonică. Pentru celălalt: un haos totodată hilar și tragic. Porumboiu a continuat să urmărească avatarurile ni­mi­cului – un filaj interminabil și inutil, o cior­bă sorbită prelung; un coit nevăzut, bănuit din vagi gemete în spatele unei uși crăpate; o partidă de fotbal ninsă și ste­rilă, un taifas vanitos. Muntean a încercat să decanteze haosul, prin interiorizare și microscopie: o golănie eșuată; o intimitate chinuită; o dublă viață de adulterin. Azi par la antipozi, ca demers estetic. Unul a con­ceput o snoavă a zilelor noastre, celă­lalt s-a îndreptat spre parenetică – post­modernă, desigur.

Comoara este povestea ne­ve­ro­si­milă a găsirii, într-o grădină de țară, cu ajutorul unui detector de metale, pe baza unui zvon, a unei casete cu acțiuni prețioase. Neverosimil, la limita fabulosului, e și fi­nalul: primul gest al îmbogățitului e să-și umple copilul de bijuterii pentru a le dis­tribui, cu legendară generozitate, to­va­ră­șilor de joacă. În rest – o scurtă căutare a aparatului și o zi, pe alocuri tensionată, de săpături. Și de data aceasta, nimicul a generat filmul: căutarea chiar a avut loc în satul unui actor, filmată, inițial do­cu­mentar, de regizor, care ulterior a trans­format previzibilul eșec într-o ficțiune cu happy-end. Nu astfel se întâmplă cu atâ­tea alte scenarii, în raport cu viața reală? Este amplul filon al filmelor pe care le-am putea defini drept motivaționale.

Imagine din filmul Comoara

Corneliu Porumboiu vizează încă o dată parodia subtilă (nu fără autoironie) – de data aceasta, aparent mai puțin sofisticată și conceptuală. În fond, obsesivele sale în­de­lungi cadre fixe sunt consonante cu con­venția basmelor ilustrate, de la care și împrumută un pic de magie, pentru a nu lăsa spectatorul, ca de obicei, cu mai ni­mic, ci a-l alina cu nițică speranță. Se în­tâmplă, de această dată, aproape o mi­nune – tot un fel de creație din nimic. Pa­re o desăvârșită metaforă autoreferențială. A fost sau n-a fost? își trăgea totuși sub­stanța dintr-un eveniment care avusese loc, doar că în altă parte. Analogia adu­cea, firav, câteva dileme într-o lume mai de­grabă oblomoviană. Eroismul de ope­re­tă, mai mult sau mai puțin inventat, tri­mi­tea la un palid ideal moral, între timp îne­cat în alcool și ratare – o agonică zvâcnire de conștiință încă exista. În Polițist, ad­jec­tiv zvâcnirea e deja improbabilă, înlocuită de prețioase jocuri nominaliste, în timp ce în Metabolism a fost de mult me­ta­bo­li­zată – legătura erotică dintre protagoniști nu e problematică decât prin efortul de a fi dosită, printr-un rafinat trompe l’oeil. Au­toportretul pe care și-l creionează tatăl regizorului, comentatorul propriului fost arbitraj din Al doilea joc, ilustrează o lu­me – pe care nu o putem percepe decât prin­tr-o neconcludentă înregistrare video – în care conștiința e mai degrabă o fic­țiu­ne, o simplă prezumție subiectivă. Totul nu e, la urma urmei, decât un capriciu auc­torial: din nimic se tot nasc lumi – e nevoie doar de credulitate pentru a le con­feri recunoaștere. Cu alte cuvinte, viața fie e un basm, fie nu există. Comoara co­respunde posibilității de a construi o po­ves­te nudă, detașată de orice nevoie de în­țelegere a umanului. Protagoniștii lui Po­rumboiu nu sunt lipsiți de conștiință, ci conștiința e la fel de fictivă precum inșii – ceea ce e cu totul altceva.

Preocupat de haos, Radu Mun­tean a ajuns să-i circumscrie o anumită raționalitate. Mai exact, și-a concentrat atenția asupra ochiului ciclonului – eticul. Lu­me a incoerențelor, viața umană e de­ter­minată de necontenite alegeri – exis­ten­ția­liștii, de altfel, au abuzat fără jenă de acest adevăr. Alegeri care nu atât transformă haosul în cosmos, cât potențează o con­flic­tualitate tragică. Dacă am folosi termeni teologici, am putea spune că Muntean e mai preocupat de cădere decât de creație. Viața nu e, pentru el, un basm, ci o pa­ra­bolă. În timp ce protagoniștii săi aproape nu au conștiință. În general, privim eticul ignorându-i temporalitatea, ca și cum bi­nele și răul au stabilit deja linia frontului. Și nu atât reducționismul – cei doi com­ba­tanți poziționați rigid în propria tranșee – ne încurcă, fiindcă știm prea bine cât de ames­tecate moral pot fi opțiunile. Uităm însă că o conștiință nu există decât con­textual, corespunzător unei fundamentale istoricități existențiale. Prin urmare, orice conștiință e mai degrabă slabă, nu dintr-o carență a virtuții, ci fiindcă subzistă într-o lume haotică, care-i impune continue re­adaptări – ceea ce nu e deloc la în­de­mână.

a prima vedere, protagonistul din Un etaj mai jos e doar un om co­mod. A fost întâmplător aproape martor la o probabilă crimă, dar evită, cu surprinzătoare în­crân­cenare, să facă un denunț. Pare că nu vrea să se complice, îi e suficientă mica sa lu­me: slujba împărțită cu soția, fiul școlar, câinele, joggingul. Totul gravitează în ju­rul familiei – nu întâmplător, scenografia simbolică e prioritar cea a propriului apar­tament. Un acasă destul de labirintic – tot astfel era cuibul conjugal de vacanță în Boogie –, unde holurile de legătură par mai degrabă fundături, iar camerele, niște hrube bune de ascunzători. Cadrajul in­terior e mai mereu elocvent: o lumină de apus pe chip, dedublarea în oglindă, o ușă de geam mat, o lampă aprinsă noaptea. Complementar spațiului domestic e cel ex­terior, dominat de un aparent haos: jungla traficului. Mașinile, oricât de confortabile înăuntru, sunt mereu într-o competiție acer­bă – prioritar e tupeul, traseele au o doză de aleatoriu datorată imprevizibilelor mișcări ale celorlalți, locurile de parcare sunt greu de găsit. Protagonistul – nu în­tâm­plător specialist în înmatriculări auto – a pus la punct strategii de domesticire a aces­tui haos (rutier și birocratic), utile neofiților care altfel riscă să piardă timp și nervi. E oficiantul perseverent al unor ri­tualuri cotidiene – iar psihologii ne învață că acestea sunt prin excelență anxiolitice. În­tr-o astfel de perspectivă, conștiința e în primul rând organul adaptabilității. Ce ar fi presupus un denunț? O acuzație, fie și pasibilă de invalidare, înseamnă a în­tre­deschide poarta judecății morale. Inițial a fost un impuls spontan: a zăbovit câteva clipe în plus în fața unei uși, de unde răz­băteau ecourile unei dispute violente. Ul­te­rior și-a dat rapid seama că acea violență ar explica ușor tragicul deznodământ: o fe­me­ie accidentată mortal de un amant abu­ziv. Ambiguitatea întregii situații îi ofe­ră o portiță de scăpare martorului inhibat – nu se poate decât bănui cum s-au des­fă­șurat cu adevărat lucrurile. Întrucât o măr­turie ar fi decisiv incriminatorie, ine­vi­tabil i-ar modifica din plin celui vizat par­cursul existențial. În trafic fiecare își ur­mează propria rută, strecurându-se prin­tre ceilalți. Pare că fiecare se deplasează – existențial vorbind – pe propria orbită, au­tosuficient. Protagonistul nu doar nu vrea să-și asume disconfortul moral al cul­pa­bi­lizării altuia, dar pur și simplu s-a obiș­nu­it să vadă viața drept o vecinătate de gă­oace aparent autonomă – ca într-un bloc, unde majoritatea se ignoră unii pe alții, mai mult sau mai puțin.

Corneliu Porumboiu (Regizor "Comoara")

Ca și la alte personaje din filmele pre­ce­dente ale regizorului – precum adulterinul temporizator din Marți, după Crăciun –, conștiința sa e slabă și conform actualei paradigme a unei etici postdramatice. Una e însă să eviți autoculpabilizarea în cazul unei separări, protejat de afecțiunea aman­tei, și alta să închizi ochii la o crimă. Mai ales că indiciile sunt confirmate de vino­va­ta insistență a celui suspectat, care nu-l evită, ci aproape îl asaltează cu diverse pre­texte. Fiindcă până și acela îi suportă mai greu indecizia decât reușește el însuși. A nu lua hotărâri dincolo de cercul re­strâns al celor inevitabile a devenit pentru protagonist o strategie de viață. Ceea ce îi este cu adevărat dificil de întreprins e co­borârea pe scara conștiinței – de altfel, în fața postmodernilor, profunzimea și-a pier­dut prestigiul. Un etaj mai jos se afla șan­sa de a ieși din meschina sa autosu­fi­ciență. Nu ar fi devenit mai bun, ci mai treaz. Dacă și o crimă îl lasă aproape – zvârcolirile conștinței vor fi, în cele din urmă, sterile – indiferent, etanșarea pro­priului univers se dovedește deplină. Su­părătoarea întâmplare va fi exorcizată ca și coșmarul trecător al fiului.

Deși pare un om foarte des­cur­că­reț, imaturitatea sa morală e pre­cum cea a copilului său, in­ca­pabil încă să circumscrie prea clar realitatea violenței. Agre­si­vi­tatea poate fi privită detașat ca într-un aparent nevinovat joc (high-tech) do­mes­tic. Ca și cum moartea ar fi doar vir­tuală. Haosul – iraționalitatea violenței e agentul său predilect – e ținut la ușa pro­priei lumi (doar aparent ordonate) cu pre­țul unei ra­di­cale devitalizări etice. Stra­tegiile sale iden­titare sunt cele ale unui par­venit. Nu se prea pricepe la rase de câini, dar aspiră la un pe­­digree pentru al său. Dorește să se fă­leas­că cu el, dar de fapt nu e deloc în­cân­tat de obligația pu­blică de a-i curăța ex­cre­mentele. Se crede un familist respectabil, dar puseele de au­toritară responsabilitate n-o conving nici măcar pe soție. Con­si­de­ră drept singura problemă a vârstei burta, iar joggingul o soluție sigură. E un mes­chin închipuit, fă­ră orizontul etic al vieții. Reifică con­tac­te­le umane, se specializează în dosare, pre­feră, la limită, comunicarea prin cutia de scrisori unei întrevederi. Chiar și apusul ce-i luminează chipul bă­tut sugerează o în­frângere înainte de vre­me, un mormânt bun de văruit