Pe aceeași temă
Habar n-am ce se va intampla pe Stadionul Ghencea. Cred, de altfel, ca e si neinteresant, si neimportant. Va castiga Real sau Steaua. Asta daca nu va fi complet invers, desi e posibil sa asistam la un egal, caz in care prevad ca nici una dintre echipe nu va marca sau, daca va marca, nu va reusi sa inscrie nici mai mult si nici mai putin decat echipa adversa, care va marca, la randul ei, un numar egal de goluri cu adversarul. Prin urmare, strasnic de neinteresant. Neimportant meciul din Ghencea e din cu totul alt motiv. Steaua nu mai face parte din viitorul acestei grupe, ci din istoria ei incheiata. Steaua va mai juca, dar nu se mai poate califica. Sfarsitul a venit, repede, in al doilea meci, jucat tot pe Ghencea (pe cand totul era, inca, interesant si important) impotriva "celor de la Lyon", viitorii castigatori ai Ligii Campionilor (aici lucurile sunt chiar foarte usor de prevazut).
Sub Copsa
Interesant si important, in meciul impotriva Realului, e cu totul altceva, si anume ceva infricosator de romanesc: provincialismul, dorul fioros de parvenire, lesinul napraznic la icoane fosforescente, vibratia orgiastica a unui trup care si-ar putea numara coastele, dar intelege sa orbeasca de dorinta si sa plateasca oricat pentru a se drapa in ce se poarta in centrul lumii. Si totul porneste de la "cei de la Lyon", urmati, apoi, de "cei de la Real". Nu de la echipe, ci de la aceasta expresie repetata interminabil, intr-o limba calcata in picioare de multimea gazetarilor de o zi care alearga disperata la intalnirea cu celebritatea. Formula "cei de la Madrid" imparte patul de freamat sordid cu alte nenorociri care strapung, acum, in aceasta clipa, inima tuturor scriitorilor si oamenilor de buna crestere care s-au straduit sa dea o forma cuviincioasa si supla gandirii in care vorbim romaneste. Iata: "in ultimul timp, evolutia madrilenilor a fost una nu tocmai buna", "Steaua face cu mana la amintirea marii echipe din ’86" si altfel. Deschideti ziarele si televizoarele. Va veti incarca de toxine ca o epava uitata sub Copsa Mica. Daca ne oprim aici, surprindem intr-un spagat enorm o limba parasita de propriii ei vorbitori. Dar nu ne oprim aici. Sosirea "celor de la Real" a fost una cum nu s-a mai pomenit la Bucuresti. O salva prelunga de gemete si respiratii taiate a pravalit asupra noastra enciclopedia fara sfarsit a referintelor la: bogatie, bani, averi, conturi, opulenta, lux, milioane, miliarde, sute de mii, monede, costuri, incasari, preturi, tarife, firme si categorii de servicii. Astfel: "Cei de la Real vor locui la un hotel de 5 stele", "Real are un buget de 350 de milioane de euro", "Beckham aduce de unul singur 25 de milioane de euro venit anual", "Real se indreapta spre hotelul de 5 stele, intr-un autocar de 5 stele", "Lotul celor de la Real este unul care valoreaza un miliard de euro", "Steaua are un buget mult mai mic, dar il va spori, cu siguranta". Unde e fotbalul? Bineinteles, nicaieri. Normal: Steaua-Real, aparitia lui Pavarotti, asasinarea lui Basescu, Premiul Nobel lui Dinescu, Laura Andresan numita ambasador UNICEF vor fi, daca vor fi, unul si acelasi lucru: o numaratoare setoasa de bani si senzatii tari, locuite de personaje in viata sau recent decedate.
Real descopera tarla si tarlaua
Obsesia mediatica pentru bogatie ca singura proba de viata si importanta e de fapt realitatea. Singura in vigoare. Acord national impus si pompat in milioane de creiere si suflete. Real-Steaua n-a fost nici o clipa un meci de fotbal, ci s-a nascut, alaturi de similarele cultural si politic, in bratele unei evaluari primitive: cat? Relatarile care descriu orice eveniment notabil masurand banii sau grandoarea au sunetul unei rafale dogmatice si o insistenta aproape religioasa. Real Madrid soseste la Bucuresti. Televiziunile isi intrerup programul. Va supravietui istoria postcomunista a Romaniei? Mai putem fi, oare, aceiasi? Cum vom da ochii cu viitorul?
Nimic nu ne face mai realisti in fata propriei noastre nimicnicii decat un asemenea cataclism, de care Salgado si Robinho n-au habar. Bogatia si celebritatea provoaca un respect isteric, o subordonare imediata, care se repede sa numere vilele, iubitele, ceasurile, telefoanele si conturile reunite ale lotului spaniol. La scara avionului, Real s-a pomenit in fata unei realitati bizare. O lume frenetica pana la balbaiala, nepregatita sa observe si sa invete ceva despre valoarea propriu-zisa. O lume in stare de prostitutie completa, in stare sa se indoaie si sa se umileasca nespus. Fotbalul, Casillas si umbra lui Puskas (cine?) nu explica nimic. Foamea de importanta si instinctele salbatice ale unei lumi inraite de invidie si tribalism explica tot. Nu mai e timp si nici nu va mai fi. Istoria a distrus orice urma de rabdare si a impins in fata calculul care spune ca, la urmatoarea cotitura, cand la putere vor veni ceilalti, ocazia va disparea. Tot trebuie furat, cucerit, jefuit, santajat, acum, cat mai avem puterea, cat mai suntem pe scena, cat ne putem face remarcati, cat mai avem fesele tinere si atentia celor ce premiaza la dispozitie. Am descris presa. Adaog discursurile si am descris si statul politic.
Aparitia "celor de la Real" a fost "una" istorica. Romania din jurul avionului care a adus Realul s-a transformat, cu ajutorul mediilor de informare, intr-un teritoriu virgin, insula uitata intre Tibet si Gallapagos, tarla si tarla presociala pe care Real o descopera binevoitor si o trateaza, dupa manual, cu margele de sticla. Pustiul are un farmec etnic aparte, intretinut cu sudoare de fete disponibile, cotidiane tabloide, televiziuni in transa si plasme printre tufisurile locuite de bastinasi intrecuti de mersul lumii. Nimic nou.
Cum am distrus un secol trecut
Am mai fost aici. Real Madrid a sosit la Bucuresti, intr-o zi de octombrie a secolului al XIX-lea romanesc. Un secol provocat la reaparitie, de postcomunismul romanesc, printr-un formidabil salt inapoi, sub garantia anarhica a degradarii generale. Acum 150 de ani, Romania premoderna era electrizata in acelasi mod convulsiv de aparitia trecatoare a subtrupelor de vodevil frantuzesc si opera ambulanta italiana. Lumea buna se prezenta pentru lesin colectiv, in sali luminate cu o sfortare care nu era de nasul prostilor cazuti printre barnele de pe Podul Mogosoaiei. Era o lume care imita cu prosternare, dar motivat. Cultul era inept, dar nu decisiv. Snobismul era larg, dar nu la putere. Clasele de sus falsau cu voluptate, dar nu erau de capul lor. Protipendada nu era suta la suta o turma de prosti, militieni, securisti, curve, analfabeti, hoti, brute, mincinosi, batausi, infractori si judecatori masluiti. Nu. Kogalniceanu, Alecsandri, Negri, Rosetti vegheau cu ochi invatat si minti bine cladite, din centrul sistemului de stat si de la varful culturii. Timpul nu ne-a ajutat, iar noi l-am sfatuit sa fie cat se poate de oxidant. Istoria Romaniei a curs intr-un fel canceros si nonaritmetic. Secolul al XIX-lea ne-a dat discernamant si snobism in cantitatile normale si echilibrate care insotesc orice societate normala sau aproape normala. Secolul XX a stricat echilibrul si s-a tulburat, inca din anii ’30, dupa care s-a scufundat intr-o experienta ermetica si bezmetica: dictatura comunista. S-ar putea sa nu ne mai revenim. Sunt gata sa devin patriot roman, dar nu gasesc timpul. Caci secolul XXI a distrus mai intai secolul XIX, simbolul reusit al Tranzitiei, si continua, in chipul cel mai periculos, cu o deznadejde aproape totala. Energia generatiilor noi se desira, aproape imediat dupa nastere, in cultul prostesc al imediatului. Complexele de inferioritate domnesc turbat si impun o goana care vrea, in orice clipa si prin orice mijloace, sa vaneze bogatia sau sa stea macar in umbra ei.
Pretul atestat al chilotilor lui Ronaldo, prosopul folosit de Raul, recordul de plata stabilit la micul dejun al lui Beckham. Orice. inceputul secolului XXI romanesc e secolul XIX fara discernamant, fara urma de siguranta, fara limba, gandirea si patriotismul lui Kogalniceanu. Fara nimic altceva decat margele de sticla pe care "cei de la Real" au uitat sau nu s-a gandit sa le aduca. Situatia noastra nationala e una jalnica.