Unitate şi diversitate. Aspecte ale filosofiei lui Mihai Şora

Pe 7 noiembrie 2012 filosoful român Mihai Șora a împlinit venerabila vârstă de 96 de ani. Este un prilej de deosebită bucurie, dar și unul întru totul potrivit pentru a pune în lumină unele dintre cele mai importante caracteristici ale filosofiei sale, precum și a modalității în care ele formează o unitate de gândire și chiar de sistem. Voi face un pas mai departe decât se obișnuiește de multe ori în presa culturală de la noi – atunci când se scrie despre biografia filosofului Mihai Șora – și voi intra în „miezul tare“ al personalității sale culturale: în gândirea autorului Mihai Șora, în opera lui filosofică.

Familiarizarea mea cu filosofia și gândirea lui Mihai Șora a fost posibilă, la început, prin atitudinea plină de atenție a pro­fe­sorului Valentin Cioveie¹. Invitat inițial de domnul Cioveie, am pășit pentru prima oară în apartamentul din strada Michelet, pentru a întâlni un om de o vârstă deja venerabilă (cred că pe atunci domnul Șora avea în jur de 89 de ani), aureolat de prieteniile și vecinătatea culturală cu ma­rile nume ale culturii române interbelice (Eliade, Cioran, Ionescu, Noica, Vul­că­nes­cu, Alexandru Dragomir etc.), dar despre care nu știam pe atunci foarte multe. Pas cu pas, am ajuns să „mă molipsesc“ de farmecul gândirii acestui om (o gândire vie și plină de înțelepciune) și să apro­fun­dez plin de pasiune opera lui filosofică, ela­borând și susținând chiar și o lucrare de li­cență în această privință, ce avea ca su­biect problematica temeiului în gândirea lui Mihai Șora.

Astfel, în acei ani (2005-2007), s-a format ceea ce am putea nu­mi Cercul sau Școala din Stra­da Michelet. Acest cerc, inițial mai mare, s-a diminuat pe par­curs și a ajuns să aibă un nucleu per­ma­nent de patru persoane, la care se adăugau intermitent alte câteva. Cercul era format din Valentin Cioveie, Carmen Lupescu, Se­bastian Mateiescu și Victor Eugen Gelan, fiind oarecum condus de domnul Cioveie. Acest cerc și-a desfășurat activitatea mai bine de doi ani, ulterior, fiecare dintre mem­brii lui având întâlniri personale se­parate cu domnul Șora, întrucât cel puțin doi dintre ei au plecat în scurt timp din țară. Dincolo de discuțiile obișnuite și cele care nu priveau aspecte filosofice în mod direct, cea mai importantă activitate a cer­cului a fost discutarea și analizarea pas cu pas a cărților de filosofie ale domnului Șora. Amintindu-mi de farmecul aparte al acelor întâlniri, precum și de rigoarea ace­lor discuții, mi-am propus să pun în lu­mi­nă în rândurile ce urmează (fără a fi însă exhaustiv) unele dintre cele mai im­por­tan­te aspecte ale filosofiei și gândirii lui Mihai Șora.

Mai întâi, ca o caracteristică ge­nerală, trebuie amintit sti­lul în care sunt scrise cărţile lui Mihai Şora. Acesta este cel al unui dialog (cu ex­cep­ţia primei cărţi apărute în 1947 la Galli­mard: Du Dialogue intérieur. Fragment d`une Anthropologie métaphysique) între doi principali participanţi (Mai Ştiutorul şi Tânărul Prieten), dar şi cu intervenţia, în mai mică măsură, a încă două voci (cel mai adesea a Devotatului Amic şi mai rar – de fapt doar în ultima carte – Clipa & tim­pul – a personajului Ariel). Ceea ce es­te important de subliniat în această pri­vință este tipul de dialog ce se leagă între cei implicaţi. Acesta nu este un dialog de tip socratic, ci prezintă câteva alte tră­să­turi specifice, care îi şi dau într-o mare măsură un aer de spontaneitate, de pre­lucrare ad-hoc a gândurilor şi problemelor puse în discuţie, fără însă a se pierde prin aceasta ceva din rigoarea întregului de­mers. În primul rând, dialogul pe care l-am putea numi „de tip Şora“ nu presupune un membru central şi dominant care să re­gizeze întreaga desfăşurare a lui (precum făcea Socrate), însă, cu toate acestea, exis­tă clar un membru proeminent al dialo­gu­lui (Mai Ştiutorul), la care se raportează per­manent reacţiile şi argumentele celor­lalţi şi care dă oarecum direcţie întregului demers. Din acest punct de vedere, s-ar pu­tea spune că diferenţa dintre cele două tipuri de dialog nu e de fapt prea vizibilă şi că, în fond, şi Mai Ştiutorul conduce cumva din umbră întreaga desfăşurare de forţe a dialogului. Dacă însă Socrate dădea dinainte o direcţie demersului său, dacă el urmărea în mod clar să ajungă într-un anumit punct, pe care el îl avea dinainte în minte şi pentru aceasta „regiza“ în mod subtil întregul dialog şi, drept con­se­cinţă, interlocutorii săi ajungeau (de cele mai multe ori) exact acolo unde inten­ţio­nase el să-i (a)ducă, Mai Ştiutorul are şi el un demers ghidat într-o mare măsură de o direcţie, însă această direcţie se cons­tituie de fapt abia odată cu înaintarea în­săşi a discuțiilor și confruntărilor. Nu e vorba, cu alte cuvinte, de un punct di­na­inte stabilit şi în vederea căruia s-ar face ulterior toate eforturile de a ajunge, ci e vorba, mai degrabă, de o împreună-lu­crare, care îşi capătă direcţia şi sensul pe parcursul desfăşurării ca atare a de­mer­su­lui celor implicaţi în discuție.

Această caracteristică a dialogului lui Mi­hai Şora constituie, în fond, condiția de po^­sibilitate a pluralităţii punctelor de ve­dere, a opţiunilor diverse și chiar anta­goniste uneori, a nuanţelor intermediare şi, în fond, a posibilităţii unei comunicări (dar și comuniuni) autentice.

Înainte de a trece la prezentarea și dis­cu­tarea altor caracteristici ale filosofiei au­torului menționat, dorim a mai evidenţia încă două trăsături ce ţin în mare măsură de particularitatea stilului în care sunt scri­se cărţile lui. Prima ar fi aceea a lim­bajului folosit, iar a doua a modului în ca­re sunt folosite şi prelucrate unele idei, con­cepţii şi gânduri ale altor filosofi occi­dentali. În legătură cu prima vom spune că, pe de o parte, limbajul folosit, care es­te unul de tip poetic, aduce cu sine un fel de „vrajă a urechii“, un fel de muzicalitate încântătoare, dar, pe de altă parte, sub „vra­ja“ acestui limbaj se ascunde un ri­gu­ros şi întemeiat demers filosofic, un bine-închegat demers al înlănţuirii gândurilor şi argumentelor. Caracterul poetic al lim­bajului folosit de către Mihai Șora în căr­țile lui poate avea însă cel puţin două vir­tuţi care merită puse acum în lumină. Una se referă la faptul că, la un anumit nivel al abordării, care este direct proporţional cu subiectul abordat, limbajul filosofic obiş­nu­it nu mai face faţă, ajungându-se, de multe ori la „o implozie a cuvintelor spre propria lor rădăcină“, iar cealaltă trimite la ideea că plasticitatea limbajului folosit poate transmite, de multe ori, mai bine (prin analogie) gândul filosofic subiacent, gândul ce-l însoţeşte în mod discret, dar riguros.

Trecând acum la modul în care unele gânduri, idei şi concepţii filosofice sunt folosite şi pre­lu­crate, observăm (cu mirare poa­te) că ele nu apar de fapt în mo­dul clasic academic; adică aceste idei nu sunt constant prezentate şi explicitate prin trimiteri punctuale la autorii şi tex­tele cărora le apaţin (sau le-au aparţinut într-o formă care acum apare modificată pentru că este reinterpretată şi reva­lo­ri­ficată în alte condiţii şi cu alte scopuri fi­losofice). Cu toate că aceste trimiteri nu apar chiar aproape deloc în cărţile lui Mi­hai Şora (cu excepţia, din nou, a Dia­log­u­lui interior, Humanitas, Bucureşti, 1995), acele idei, gânduri şi influenţe ale unor autori precum Aristotel, Toma, Cusanus, Des­cartes, Pascal, Husserl, Heidegger, Berg­son, Marcel se fac fără îndoială simţite, chiar dacă ele sunt prelucrate şi reva­lo­ri­ficate.

Acestei lipse a trimiterilor i se pot găsi şi anumite justificări. Una dintre acestea ar fi însăşi forma scrierilor, care este cea dia­logală şi în care asemenea trimiteri ar fi „dat totul peste cap“, ar fi îngreunat de­mersul şi împuţinat forţa stilului. Astfel de trimiteri şi-ar fi avut locul de cinste şi chiar şi necesitatea clară a apariţiei lor în tratate sau în scrieri realizate după mo­delul tratatelor în mod riguros şi sis­tematic prelucrate. Nu însă acesta este ca­zul nostru. Altă justificare posibilă (pro­ba­bil secundară) ar putea fi perioada în care au fost scrise aceste cărţi. În perioada co­munistă, să abordezi asemenea subiecte de ontologie sau metafizică, cu trimiteri cla­re la categorii şi concepte teologice şi, im­plicit, la asumarea unei existenţe au­ten­tice în raport cu toate acestea, nu era un lucru tocmai uşor şi fără consecinţe nefaste. Astfel de consecinţe ar fi dus pro­babil la imposibilitatea transmiterii ori­cărui mesaj filosofic sub orice formă, fie ea şi mai mascată. Trebuia folosit, aşadar, un anumit limbaj, care să dea impresia unei preocupări mai degrabă epis­te­mo­lo­gice, lingvistice şi poetice decât a unor preocupări precum cele menţionate mai sus. Totuşi, în ciuda tuturor acestor apa­rente mascări, limbajul folosit de către Șo­ra trimite, pentru cel ce are un minim spi­rit de pătrundere, în mod clar la probleme ontologice, metafizice, chiar spirituale (în marginea orientărilor teologice) sau de autenticitate a existenţei. În aceste condiții, stilul scrierilor în cauză a fost lipsit de rigoarea trimiterilor ce însoţeşte de regulă orice scriere academică.

Acestea fiind spuse, se cuvine să men­ţi­o­năm însă două tipuri de reacţii ce au pu­tut fi produse de acest limbaj al scrierilor lui Mihai Şora, în perioade diferite de timp. Dacă, după cum însuşi autorul aces­tor scrieri îmi mărturisea, o recenzie fă­cută de Nicolae Manolescu la Sarea pă­mân­tului (carte apărută în 1978) lăuda, pe bună dreptate, limbajul poetic de o fru­mu­seţe şi profunzime deosebite, dar nu spu­nea nimic de vreun gând filosofic su­bia­cent acestui limbaj, astăzi putem observa (prin chiar cărţile autorului apărute ul­te­rior², dar şi prin articolele și cărțile de exe­geză și analiză ce interpretează și discută gândirea filosofică a lui Mihai Șora apărute mai recent³) nu numai că în spatele acelui frumos limbaj poetic se ascundeau de fapt multe gânduri şi idei filosofice, ci că toate aceste gânduri şi idei au o coerenţă şi o desfăşurare deloc întâmplătoare, ba, mai mult, că ele sunt întemeiate riguros de în­suşi modelul ontologic propus de Filo­so­ful-Poet (care este cel al sferei simbolice de raza nulă).

Mergând mai departe pe firul dialogurilor lui Mihai Şora, vom observa o nouă ca­rac­te­ristică importantă: cea a li­mi­tării logicii lineare, a logicii lui tertium non datur. Deoarece această lo­gică acţionează explicativ doar la nivelul exteriorităţii, ea nu poate da seama de do­meniul mai adânc al interiorităţii. Avem aşadar nevoie, pentru acest de-al doilea ni­vel, de o logică specifică, o logică cir­cu­lară şi inclusivă, o logică a con-juncţiei, a lui tertium datur. Aceasta trebuie să fie capabilă să dea seama de adâncime, inte­rioritate, complexitate, contradicţie apa­rentă sau de tot ceea ce este secundar, nu­anţat sau potenţial.

Tot în această direcţie, filosofia lui Mihai Şo­ra vine să pună în evidenţă necesitatea pluralismului (inclusiv politic), a co­muni­cării, a deschiderii şi a dialogului. Negarea diferenţelor antinomice merge în paralel cu opţiunea pentru incluziune, pentru urmărirea continuă a nuanţelor inter­me­diare, pentru libertate şi potenţialitate (ca formă de împlinire a câmpului po­si­bili­tă­ților ce-ţi sunt proprii).

„MAI MULTUL nu-şi poate avea TEMEIUL în MAI PUŢIN“⁴. Iată o idee de bază a on­tologiei lui Mihai Şora. Această propoziţie de principiu (propoziţie directoare) suge­rează că abundenţa nu poate fi întemeiată în şi de simplitate. Ceea ce este un MAI MULT trebuie să fie întemeiat de un ŞI MAI MULT; ceea ce, pe „actualitatea exis­ten­ţială“, este în regim de finitudine şi ex­terioritate, nu-şi poate avea temeiul decât într-un ŞI MAI MULT, care rezidă în nivelul posibilului sau, în termenii lui Șora, al putinţelor. Dar cum „nici EGA­LUL nu-şi poate avea TEMEIUL în EGA­LUL său“⁵, atunci şi nivelul putinţelor va avea nevoie de un temei. Acest ŞI MAI MULT va fi, în fond, cel care întemeiază şi structurează toate câte sunt, va fi un Act în regim de infinită interioritate. Ceea ce este aici important de subliniat este faptul că, pentru Mihai Şora, acest Act este de fapt o Cine-itate (Werheit) atopică de un caracter personal, idee ce se apropie mai mult de imaginea Dumnezeului creştin de­cât de imaginea unui Dumnezeu abstract. Cu alte cuvinte, acest temei nu rămâne a constitui doar cauza finală, ci el se erijează şi în cauză eficientă, cauză creatoare. Da­că, pe firul gândirii lui Aristotel, la ideea „primului mişcător nemişcat“ se ajungea datorită finalităţii, a cauzei finale, pe firul gândului lui Mihai Şora, la ideea temeiului se ajunge nu numai prin intermediul ideii unei cauze finale, ci şi a unei cauze efi­ciente. Este cuprinsă aici într-un mod dis­cret ideea de creaţie.

Caracteristică scrierilor lui Mihai Şora este şi „cooperarea“ dintre unitate şi plura­li­tate/diversitate (în fond, dintre Unu şi Mul­ti­plu), ce ia forma şi a unei „co­o­pe­rări“ a necesarului şi substanţialului cu contingentul şi precarul. Această idee apa­re în scrierile lui Șora sub forma „im­bri­cării organice“. Din perspectiva con­cep­tului de imbricare organică, a fi îl presu­pu­ne pe a cunoaşte, dar mai ales a cunoaş­te îl presupune pe a fi. Nu poţi, cu alte cuvine, fi (dar mai ales să fii cu ade­vărat) decât cunoscând şi nu poţi cu­noaşte (veritabil) decât fiind. Episte­mo­lo­gia nu se poate separa de ontologie, iar, în acelaşi timp, ontologia se manifestă prin epistemologie. Aceasta e tot una cu a spu­ne că nu există cunoaştere fără un fun­dament entitativ şi deci că actul cunoaş­terii nu poate fi separat de relaţiile de fi­inţă, deoarece: „relaţia de fiinţă e în­tot­deauna o relaţie de cunoaştere“⁶. Relaţia de imbricare sau intricare organică are un statut ontologic aparte, ea re­pre­zen­tând relaţia arhetipală⁷ ce face posibilă de­păşirea dualităţii metafizice dintre ima­nent (ceea ce este – datul însuşi) şi trans­cendent (temeiul – care întemeiază acest dat). Între temei şi ceea ce el în­te­meiază nu există aşadar o ruptură, o dis­tanţă metafizică de nedepășit. Nu avem de-a face între cele două cu o breşă di­hotomică care le-ar separa în aşa fel încât ulterior descoperirii lor să se pună şi problema relaţiei ce le leagă. Încă din bun început şi în mod permanent între cele două există o legătură indestructibilă, o legătură chiar de „infinitissimă în­tre­pă­trundere“ (în ca­re termenii, chiar dacă sunt „indisolubili uniţi“, totuşi ei rămân în acelaşi timp distincţi). Aceasta mai în­seamnă că orice interogaţie cu privire la temeiul unui act punctual terminal (care pot fi chiar eu, în situația mea concretă de viață) pleacă de fiecare dată de la ni­velul acestui act – de la un individual con­cret, dar în relaţie cu o alteritate, adică de la ceea ce Șora nu­mește Întâlnire – şi, totodată, că orice în­trebare cu privire la un asemenea act punc­tual terminal pre­supune în mod tacit şi o a doua întrebare, care este cea cu privire la acea raţiune ul­timă de a fi a res­pec­ti­vu­lui act, cea cu pri­vire la temeiul lui.

În această privinţă se poate spune că fi­lo­sofia lui Mihai Şora este o „filosofie a îm­păcării“, a concilierii a ceea ce părea ire­mediabil separat, opus şi neconciliabil (mai ales pe un anumit filon deschis de filosofia modernă), a concilierii și „împăcării“ subi­ectului cu obiectul, a imanentului cu trans­cendentul, a exteriorului cu interiorul, a actului cu putinţa etc., în speţă, a unităţii cu pluralitatea (diversitatea). Sintagma „fi­losofia împăcării“ vrea să surprindă toc­mai această „aducere la un numitor co­mun“ a celor menţionate mai sus şi, în fond, a regăsirii unităţii la nivelul plura­lităţii, precum și a întemeierii pluralității în şi prin unitate.

Acestea toate ne relevă un alt aspect al scri­erilor lui Mihai Şora, care este cel al pa­radoxului (sau, mai bine zis, al para­doxalului). Întreaga desfăşurare a filosofiei lui Şora şi, în speţă a modelului ontologic propus de acesta, este una paradoxală. Ea porneşte „la drum“, în încercarea de ac­cedere la temei (prin dez-văluire), din în­săşi „inima opoziţiilor“, de la nivelul unei adevărate coincidentia oppositorum: „Nu din no man`s land-ul expectativei egal binevoitoare tuturor părţilor, pentru că egal străină tuturora, ci din însăşi inima opoziţiilor, din centrul lor pulsator (cu speranţa de a le integra, fireşte) clamez eu, din chiar acest vârtej încerc eu să in­voc, să evoc, din însuşi hăul acesta mă stră­duiesc eu... să aduc cumva în preaj­mă-mi (şi să-l înduplec să-şi manifeste energia)... (ένέργεια: actul)... verbul total A FI, verbul precategorial A FI...“⁸. Acest lucru este făcut posibil de către o atenţie la ceea ce eşti, şi mai puţin la ceea ce ai, adică de către o atenţie existenţială. Însă nici această atenţie nu este una pur exis­tenţială. Ea se îmbină pe alocuri cu ceea ce Șora numește o atenţie operaţională, o atenţie care este necesară în cadrul ori­cărui demers metodic riguros. Așadar, cea care trebuie să ghideze întregul demers de interogaţie şi cunoaştere al omului este o atenţie existenţial-operaţională. Dacă atenţia operaţională este cea care te ajută să desfăşori pas cu pas fiecare etapă a propriului tău demers interogativ, dacă, cu alte cuvinte, ea este cea care garantează coerenţa şi justeţea înlănţuirii argu­men­telor, atenţia existenţială este cea care dă direcţie şi sens întregului demers, cea care „veghează“ la realizarea propriului tău rol, care nu este altul decât acela „de actualizator liber, proaspăt şi eficace al propriului potenţial, adică de autor spon­tan al împlinirii personale...“⁹.

Cele menţionate mai sus sunt doar câteva dintre trăsăturile esențiale ce caracterizează fi­lo­sofia lui Mihai Şora. Bineînţeles că acestea, pe lângă multe al­te­le, sunt desfăşurate, în cadrul demersului său filosofic, într-o anumită ordine şi con­secvenţă interioară, ceea ce constituie, în lumina modelului ontologic amintit, în­suşi procedeul lor specific de întemeiere.

În final, doresc să-i transmit seniorului filosofiei românești, cu ocazia recentei aniversări, un gând de sănătate și bucurie, precum și mulți ani frumoși, plini de se­ninătate și pace! //

Note:

1. Valentin Cioveie este unul dintre (deocamdată) puținii și cei mai buni specialiști în filosofia lui Mihai Șora din țară. În 2011 a publicat una dintre cele mai importante cărți de exegeză și „confruntare“ cu filosofia lui Mihai Șora (Impalpabila sferă a realului. Modelul ontologic și aplicațiile lui în filosofia lui Mihai Șora).

2. Acestea sunt: A fi, a face, a avea, Cartea Românească, 1985 (Humanitas, 2006), Eu & tu & el & ea sau Dialogul generalizat, Cartea Românească, 1990 (Humanitas, 2007), Despre dialogul interior, traducere din franceză, Humanitas, 1995 (Humanitas, 2006), Clipa şi timpul, Paralela 45, 2005, precum şi o serie de articole şi interviuri realizate de-a lungul timpului. Cărţile enumerate aici sunt doar cele de filosofie.

3. Amintim aici cărțile de exegeză semnate de Leonid Dragomir: Mihai Șora – O filosofie a bucuriei și a speranței, Editura Cartea Românească, București, 2009, respectiv Valentin Cioveie: Impalpabila sferă a realului. Modelul ontologic și aplicațiile lui în filosofia lui Mihai Șora, Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2011. Pe lângă aceste două cărți, au mai apărut de-a lungul timpului în presa culturală de la noi sau în reviste din străinătate importante articole exegetice semnate de nume cum ar fi Virgil Nemoianu, Aurelian Crăiuțu, Valentin Cioveie.

4. Mihai Șora, A fi, a face, a avea, p. 41.

5. Mihai Șora, A fi, a face, a avea, p. 80.

6. Mihai Şora, Sarea pământului, Cartea Românească, Bucureşti, 1978 (reeditare: Humanitas, 2006), p. 18 – trimitere la cunoaşterea de tip poetic.

7. Intricarea sau imbricarea organică este de fapt o instanţă de manifestare a atracţiei universale ce pe toate le menţine într-un perfect echilibru, atracţie ce apare în filosofia lui Mihai Şora sub forma erosului.

8. Mihai Șora, A fi, a face, a avea, pp. 33-34.

9. Mihai Șora, Clipa şi timpul, p. 88.