Unitatea europeana trebuie reinventata

Andrei Plesu | 13.05.2002

Pe aceeași temă

O tema predilecta, o noua "limba de lemn", abuz gesticulatoriu

In ultimii ani am vorbit foarte mult despre Europa. Vreau sa spun ca am fost deseori invitat, fie în calitate oficiala, fie cu titlu personal, sa vorbesc despre Europa, mai exact despre cum se vede Europa dinspre Est.

Sper, totusi, ca premiul cu care sunt onorat astazi nu rasplateste harnicia mea retorica, numarul discursurilor mele. As prefera, în orice caz, sa fi fost cantarit mai putin pentru vorbe si mai mult pentru consecventa unei atitudini, sau pentru cateva fapte.

Nu e mai putin adevarat ca m-a frapat întotdeauna importanta care se acorda îndeobste vorbelor, promptitudinea cu care ne lasam antrenati în nenumarate dezbateri, fatalmente repetitive. Tema unificarii europene, a integrarii fostelor tari comuniste în spatiul comunitar e, de o buna bucata de vreme, tema predilecta a majoritatii întrunirilor politice si a unei lungi serii de colocvii internationale, conferinte si simpozioane academice.

Cand e de organizat ceva, aceasta e prima tema care vine în mintea organizatorilor. Nimeni nu se opune, toti au ceva de spus, fondurile necesare se obtin cu usurinta. Asa stand lucrurile, o anumita oboseala e inevitabila: exista deja o "limba de lemn" a discursului comunitar, exista clisee, euforii de protocol, abuz gesticulatoriu.

Oricat de nobil ar fi subiectul, oricat de actual, nu poti sa nu te întrebi uneori, în surdina, ce e cu aceasta inflatie verbala, de ce simtim nevoia sa reiteram, neobositi, aceeasi previzibila demonstratie, sa cantam, la toate ocaziile, aceeasi melodie? E discursul despre Europa o caracteristica a spiritului european? Ne temem ca lumea n-ar fi convinsa înca de necesitatea unei masive omogenizari continentale?

Dar s-a acceptat, în definitiv - si s-a si înfaptuit - omogenizarea monedei, adica a unui simbol identitar extrem de puternic. Sunt în curs, de asemenea, riguroase armonizari legislative, institutionale, economice. Euroscepticismul e mai curand un rasfat teoretic, un ornament marginal, incapabil sa concureze campania unificatoare a administratiei europene.

Si atunci, la ce bun acest zel propagandistic? De unde aceasta fervoare de a reafirma, iarasi si iarasi, ceea ce pare de la sine înteles? Sa fie vorba de acompaniamentul festiv al unei victorii garantate? Sau, dimpotriva, de o inavuabila neîncredere a institutiilor comunitare în ele însele? Avem de a face, cumva, cu dorinta de a motiva cat mai apasat efortul tarilor candidate, sau cu o pura rutina birocratica, cu o solutie la îndemana pentru cronica lipsa de imaginatie tematica a functionarilor comunitari?

Europa a fost candva unita printr-un idiom, printr-o credinta, printr-o politica

S-ar putea ca toate aceste ipoteze sa contina o parte de adevar. In ce ma priveste, as adauga doua explicatii, pornind de la ideea ca excesul retoric, verbalizarea incontinenta a temei unificarii europene, sunt, într-un anumit sens, fenomene psihanalizabile.

Ele camufleaza, pe de o parte, o difuza insatisfactie cu privire la temeiul ultim al efortului integrator, iar pe de alta, constiinta latenta a unui artificiu procedural care mineaza întreaga operatiune. Le voi lua pe rand.
1. Un proiect de anvergura unificarii europene are nevoie de un liant pe masura. Sub ce idee tutelara vrem unificarea?

Proiectul în sine e vechi. Europa a fost unita candva, fie prin folosinta unui idiom nivelator (latina în Evul Mediu, franceza mai tarziu, engleza astazi), fie prin universalitatea credintei: Respublica christiana, în variantele ei imperiale: Bizantul la rasarit, Sfantul Imperiu Romano-German la apus. Ideea unei unificari de natura politica are, si ea, o istorie venerabila, de la Henric al IV-lea la Winston Churchill, de la Saint-Simon si Napoleon Bonaparte, la Aristide Briand si Coudenhove-Kalergi. Pana si la noi, în Romania, gandul unei simfonii a puterilor europene s-a conturat înca de la începutul secolului XIX. Un carturar al momentului (Eufrosin Poteca) visa, profetic, o Europa, care sa se întinda "de la Portugalia pana la Siberia".
Fata de toate acestea, cu ce noutate venim? Primul raspuns ar fi ca am facut pasul de la utopie, sau de la proiectul abstract, la realitate. Uniunea Europeana exista, spiritul comunitar s-a institutionalizat.

Europa - numele unui admirabil proiect, spatiul catorva sumbre esecuri

Criteriul unificarii e, însa, deocamdata, unul predominant economic si financiar. Europa unita e - sau tinde sa fie - o piata bine organizata. Se imagineaza o sumedenie de facilitati comerciale, monetare, vamale, care sa faca viata întreprinzatorilor mai usoara si pe aceea a europenilor mai geometrica. Incercarea nu e lipsita de interes si a dat deja rezultate semnificative. Intrebarea care se pune e în ce masura aceasta reforma mai curand administrativa e la înaltimea proiectului politic si spiritual numit "unificarea europeana".

Filosofi ca Jürgen Habermas, istorici ca Philippe Aries, politicieni ca Lionel Jospin si multi altii declara exigente mai înalte: Europa nu poate fi redusa la întelepciunea negustorilor de legume, si daca e sa fie o "piata comuna", atunci adevarata ei marfa ar trebui sa fie cultura, respectiv o anumita clasa de valori.

Se face, în acest sens, încercarea de a înlocui vechea uniformitate religioasa a continentului, cu un soi de "religie profana", aceea a drepturilor omului si a guvernarii democratice.

Domeniul de valabilitate al acestei religii depaseste însa frontierele Europei si, ca atare, nu poate constitui atributul ei specific. In plus, valorile de acest tip, adoptate de multa vreme în Occident, nu s-au dovedit suficient de viguroase si de consistente pentru a actiona persuasiv asupra aspirantilor la integrare veniti dinspre est.

Revolutia Franceza a încalcat în mod sangeros drepturile omului pe care tocmai le proclamase, votul democratic l-a adus la putere pe Hitler, iar Europa valorilor seculare, de dupa iluminism, Europa moderna, a economiei de piata si a democratiilor parlamentare a produs doua razboaie mondiale si doua variante de totalitarism criminal, cu efectul dramatic al propriei ei scindari, din care cu greu cauta sa-si revina.

Uitam, uneori, ca Europa nu e numai numele unui admirabil proiect, al unui nobil spatiu de emulatie, ci si acela al catorva sumbre esecuri, din care nu s-a învatat destul. Prin urmare, pentru a reinventa unitatea europeana, trebuie sa avem ceva mai mult spirit critic si ceva mai multa imaginatie.

Ma grabesc sa spun ca nici tarile candidate nu au, în aceasta privinta, un punct de vedere mai nuantat. Strivite de urgenta sincronizarii, haituite de exigentele acquis-ului comunitar, ele înteleg integrarea europeana tot ca pe o cursa cu caracter economic. Exista, e drept, si mici ajustari legislative (care includ, de-a valma, drepturile minoritarilor, reclamele de tigari, protectia animalelor s.a.), dar accentul cade pe speranta unui nivel de trai mai bun.

Pentru majoritatea populatiei est-europene, integrarea înseamna, sa nu ne facem iluzii, capatuire si nimic mai mult. O mana de intelectuali, dublati de o cohorta de demagogi, vorbesc, uneori, si despre cultura. Trebuie sa asumam o "identitate culturala" europeana, despre care, însa, nu avem decat un concept destul de vag. Esticii tind sa faca din cultura un atu rentabil, întrucat e mai greu de masurat. "Stam rau cu economia, dar daca vesticii ar sti ce cultura avem, ar cere sa se integreze în Europa Rasariteana."

În realitate, în Est ca si în Vest, asistam la ceea ce Adam Michnik numea undeva o vertiginoasa "Disneyland-izare" culturala. Europa penduleaza între americanizare brutala si antiamericanism provincial. Unitatea culturala europeana e, asadar, mai curand un concept de criza decat unul regulator.

Sa rezumam: vrem o Europa unita, dar nu putem depasi nivelul unor operatiuni de infrastructura. Ne lipseste viziunea, marea idee restauratoare, marele simbol întemeietor. Ceea ce riscam sa obtinem este o splendida cochilie vida, o Europa aratoasa, dar fara interioritate.

Stiind asta, chiar si cei mai cinici tehnicieni ai unificarii nu pot fi scutiti de oarecari accese de mauvaise conscience. Iar pentru a le uita, ei organizeaza mari adunari festive în care se vorbeste, se vorbeste mult si triumfal, despre miracolul integrarii, despre "casa comuna" a Europei, despre un vis pe cale de a se împlini.

Suntem gata sa participam cu încredere la aceasta manevra terapeutica. Dar sa nu programam mari performante înainte de a fi cu adevarat vindecati.

Unificare, integrare, dez-estizare

2. Se vorbeste mult pe tema unificarii europene si dintr-un alt motiv. Termenii discursului sunt, uneori, ambigui, iar scenariul propus suna, în etapele lui, artificial. Caracteristic e faptul ca nu se face distinctia cuvenita între "integrare" si "unificare".

Cand Vaclav Klaus, fostul prim-ministru al Cehiei, a încercat sa o faca, conformismul comunitar s-a simtit jignit. Or, e limpede ca integrarea fostelor tari comuniste în mecanismul politico-economic al Vestului e o operatiune legitima si necesara, de vreme ce, dupa al doilea razboi mondial, cele doua parti ale continentului au avut un grafic de dezvoltare asimetric. Estul a ramas în urma si la margine, prin urmare Estul trebuie recuperat, integrat, readus la ritmul "normalitatii". Dar în vreme ce "integrarea" pune accentul pe substratul comun al "partilor" aflate în joc, "unificarea" subîntelege tocmai ideea unei dramatice separari. Unifici ceea ce e despartit. In realitate însa, ceea ce e gandit ca despartit nu se poate unifica decat trudnic si artificial. Integrarea vizeaza un întreg. Unificarea presupune dualitate.

Or, daca Europa are un sens, sensul acesta e tocmai integritatea ei organica, diversitatea armonica a corpului ei geografic si spiritual. Corpul acesta, traumatizat de efectele segregationiste ale razboiului ultim, are nevoie de un tratament recuperator. Inainte de a-si reintegra toate membrele, el ramane un corp bolnav.

Unificarea prefera sa vorbeasca nu despre un întreg dezechilibrat care îsi cauta echilibrul, ci despre o parte sanatoasa a întregului care face sacrificiul de a se uni cu o parte bolnava, atat de bolnava încat nu mai are nimic în comun cu restul. "Europa" ajunge sa însemne, astfel, o bucata de Europa. Un poet sarb, Adam Puslovici, a spus-o mai transant: "Europa sta într-un picior!" si invita piciorul taiat la unificare.

Pe acest fundal, tarile candidate au sfarsit într-un grav complex de exterioritate. Ele merg spre Europa, adica spre ceva care se afla în alta parte, undeva la distanta, în alta dimensiune. E un fel de a spune ca pentru a ajunge în Europa, trebuie sa te decizi sa pleci din Est. Unificarea e pur si simplu - expresia apartine sociologului roman Pavel Câmpeanu - "dez-estizare", adica simplificare suprarealista a cardinalitatii: Estul, compromis, dispare. Pe harta nu mai raman decat directiile norocoase, respectiv Vestul, Nordul si, cu oarecare indulgenta, Sudul. În loc de unificare, se foloseste, uneori, si cuvantul "largire", înca si mai echivoc.

Cum sa "largesti" o unitate istorica, teritoriala, culturala, cum sa largesti un organism viu fara sa-l ucizi? Oricat de bine intentionata, ideea generoasa a "unificarii europene" sufera, cum vedem, de pe urma unei reflexii insuficiente si a unor formulari superficiale si nefericite.

Daca exista, Europa nu trebuie "unificata", ci doar egalizata respiratoriu, integrata în parametrii firescului. Verbiajul de care aminteam la început cauta, însa, sa dea iluzia unei terminologii legitime si a unei doctrine coerente, acoperind cu rumoarea sa nonsalanta o problematica mai complicata si mai dureroasa.

Discursuri si premii

Ma opresc aici. Constat, satisfacut dar totodata stingherit, ca am reusit, de bine-de rau, sa produc înca un discurs despre Europa. Pana la urma, gandindu-ma la onoarea si bucuria care mi se fac, la marea figura fondatoare a luxemburghezului Joseph Bech, la prestigiul mostenirii lui Alfred Toepfer, la bunavointa calda a celor de fata, oameni importanti si prieteni adevarati, la prezenta solidara a lui Heinz Hertach, la inteligenta euforizanta a lui Iso Camartin si la placerea - pe care mi-o îngaduie acest premiu - de a oferi o sansa de desavarsire academica unei tinere cercetatoare pe care pariez cu toata încrederea, gandindu-ma, asadar, la toate acestea, nu ma pot abtine sa declar ca, daca discursurile despre Europa au înca multe fatete discutabile, premiile în general si premiile pentru activitate proeuropeana în special sunt un lucru foarte bun... N-am nici o obiectie! Premiile au, poate, dezavantajul de a închide evolutia premiantilor într-o trecatoare efigie. Dar ele deschid, în acelasi timp, noi orizonturi de dezbatere si aduc, în melancolia cotidiana a institutiilor, un scurt si fraged episod de fraternitate.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22