Vechi vs. nou in cinematograful romanesc

Ultimele luni au fost din nou dominate de filme romanesti jenante - falsuri grosolane despre care nici nu merita scris -  Azucena, de Mircea Muresan, sau Margo, de Ioan Carmazan. Sau de filme de un kitsch si un prost gust revoltatoare - Pacala se intoarce, de Geo Saizescu.

 Rusinile ultimelor luni, care cu greu pot fi numite filme, sunt acum spalate de trei filme ale tinerei generatii, lansate la interval de doua saptamani unul dupa altul. Lansarea lor "in bloc" face si mai evidenta ascensiunea unei noi generatii de regizori, care vine sa mature inchistarea in prost gust a 90% din reprezentantii vechii generatii. Pentru aceasta coerenta de marketing merita felicitati distribuitorii:  Independenta Film pentru A fost sau n-a fost?, de Corneliu Porumboiu; Metropolis Film pentru Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, de Catalin Mitulescu; si Transilvania Film pentru Hartia va fi albastra, de Radu Muntean.

A fost sau n-a fost?, de Corneliu Porumboiu

 Lung-metrajul de debut al lui Corneliu Porumboiu -  A fost sau n-a fost? - e unul din cele mai de succes filme din toata istoria cinematografului romanesc. Cu un premiu Caméra d’Or (pentru film de debut) la Cannes, cu labelul Europa Cinemas pe anul 2006 si invitat la zeci de festivaluri inca inainte de iesirea lui pe ecrane, A fost sau n-a fost? e o gura de aer proaspat intr-un context inca putin favorabil afirmarii valorilor in cinematograful romanesc.

 Ceea ce impresioneaza in mod deosebit la filmul lui Porumboiu sunt inventivitatea si maiestria cu care a stiut sa gaseasca solutii artistice pentru a eluda lipsa de mijloace financiare (filmul e productie independenta, realizat fara nici un sprijin din partea statului). Un stil minimalist, cu camera fixa (care-l apropie de Aki Kaurismäki), un umor coroziv, dialoguri savuroase (scenariul semnat tot de Corneliu Porumboiu), accente grave cand si cand, o atmosfera dezolanta, de capat de lume si de sfarsit (sau poate de neinceput) de istorie - toate fac din  A fost sau n-a fost? unul din cele mai profunde si mai convingatoare filme din Romania postcomunista. Foarte bine jucat: Mircea Andreescu, Teodor Corban, Ion Sapdaru, Mirela Cioaba, Luminita Gheorghiu...

 Inca de la primele lui scurt-metraje ( Pe aripile vinului, 2002; Calatorie la oras, 2003) e evident gustul lui Corneliu Porumboiu pentru viata de provincie, pentru conflictul dintre telurile inalte si contextul de lume pierduta in micimea ei - ce rezulta intr-un soi de cinema al deriziunii, intr-un tragicomic si un sarcasm foarte rare in cinematograful romanesc. Figura aparte in filmografia lui Porumboiu de pana acum face Visul lui Liviu - mediu-metraj semi-oniric, in care-i reuseste atmosfera de abandon perplex, dar numai in parte convingator.

Simtul deriziunii (in sens ionescian) e pronuntat la Porumboiu si-l inrudeste, pe undeva, cu Cristi Puiu, cu diferenta ca la Puiu lipseste partea "comica", sarcasmul. El face ca Porumboiu sa fie unul din cei mai interesanti regizori romani la ora actuala, care cu siguranta va avea multe de spus in cinematograful romanesc din urmatorii ani.

Filmul lui Porumboiu a fost cumparat in foarte multe tari - semn excelent pentru cinematograful romanesc - si tocmai a fost lansat, intr-un mediu de personalitati prestigioase, in Italia.

Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, de Catalin Mitulescu

 Tot despre 1989 e filmul lui Catalin Mitulescu -  Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii. Si acesta e un lung-metraj de debut si a fost la Cannes in selectia oficiala - sectiunea Un Certain Regard, concurand si pentru Caméra d’Or (premiu pe care l-a obtinut A fost sau n-a fost?). A luat o mentiune (pe deplin meritata), in cadrul sectiunii Un Certain Regard, pentru rolul Dorotheei Petre.

 Filmul lui Mitulescu a fost oarecum eclipsat la Cannes - si pe nedrept - de cel al lui Porumboiu. E greu de facut o comparatie intre ele, pentru ca filmul lui Mitulescu e intr-o cu totul alta cheie decat cel al lui Porumboiu. In primul rand, tonul e cu totul altul - nu sarcastic, ci nostalgic-trist.  Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii e un film aproape oniric - amintiri venite dintr-o alta viata (cea a unui adolescent care traieste ultimele clipe ale dictaturii) si dintr-o alta lume, pe cale sa se sfarseasca (de unde si titlul), vazute cel mai adesea prin ochii unui copil (Lalalilu). Catalin Mitulescu e, in mod aproape paradoxal, distant (distanta data de trecerea timpului) si inca inauntrul lumii pe care o evoca. O parte din el a ramas acolo (asa cum o parte din noi toti, care am trait ani buni in perioada comunista, e marcata de acele vremi) pentru ca atunci si-a trait adolescenta, atunci visa poate sa se revolte sau sa evadeze...

Si imaginea il diferentiaza mult de filmul lui Porumboiu. Mitulescu isi cizeleaza fiecare detaliu aproape obsesiv - total opus stilului minimalist (voit butucanos, neslefuit, "necizelat") al lui Porumboiu. Imaginea, muzica, intreg ansamblul sunt foarte atent prelucrate si toate compun un film foarte bine legat, de atmosfera, mai degraba decat de idee (acida). Senzatia de sfarsit de lume e excelent redata, perplexitatea personajelor (foarte bine plasati actorii, cu exceptia lui Cristian Vararu) e captivanta, lumea e incremenita in inevolutia ei, dar in acelasi timp ceva teribil pluteste in atmosfera. Meritul lui Catalin Mitulescu e de a surprinde toate aceste detalii si de a le integra intr-un ansamblu coerent.

 Cu siguranta ca si  Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii va ramane ca un pas important in revigorarea cinematografului romanesc din ultimii ani si schiteaza deja traseul viitor al regizorului.

Hartia va fi albastra, de Radu Muntean

 Radu Muntean e la al doilea lung-metraj cu  Hartia va fi albastra. Furia/Joint (2002) era primul lui lung-metraj de fictiune si aducea un aer proaspat, impreuna cu Marfa si banii, al lui Cristi Puiu, si cu Occident, al lui Cristian Mungiu, in imbacseala cinematografica a acelor ani.

 Hartia va fi albastra  abordeaza Revolutia din 1989 dintr-un interior foarte fierbinte si face radiografia unui eveniment tragic - impuscarea unor soldati de colegi ai lor din alta unitate. Filmul e circular - incepe acolo unde se termina si se sfarseste cu episodul de la-nceput. Actiunea se petrece intr-o singura noapte (22 spre 23 decembrie) si se termina cu evenimentul tragic din dimineata urmatoare. Stilul lui Radu Muntean e frust, distant, aproape rece. Direct, fara inflorituri inutile, se bazeaza pe poveste si pe jocul actorilor - foarte buni toti: Paul Ipate, Dragos Bucur, Tudor Aron Istodor, Andi Vasluianu, Adi Carauleanu...

 Radu Muntean opteaza pentru scenarii clare, care curg foarte bine. Abordarea foarte directa da o mare parte din forta filmului, dar, la fel ca si la  Furia, naturaletea actorilor e esentiala. Acesta e, de altfel, unul din marii pasi inainte pe care-i face noua generatie de cineasti - demolarea falsitatii replicilor si a rostirii replicilor de catre actorii de pe ecran.

 Filmul lui Radu Muntean e convingator, chiar daca subiectul e riscant. El a mai fost abordat si de alti regizori (Sergiu Nicolaescu, de exemplu), care au scos din el rateuri. Naturaletea, firescul - si a/al actorilor, dar si a/al intregului - fac din  Hartia va fi albastra un film ce rezista si care, si el, va conta mult in etapa pe care o parcurge astazi cinematografia romaneasca. A fost selectionat in competitia oficiala la Locarno, a obtinut Mentiunea Juriului si Premiul CICAE la Sarajevo si Marele Premiu al Juriului la Namur.