Pe aceeași temă
In 1932 avea loc primul festival de film din lume, la Venetia. Astazi el a ajuns la editia a 62-a (au fost ani în care nu s-a tinut) si e integrat in Bienala de Arta de la Venetia (care include bienalele de arta, respectiv arhitectura). E unul din cele mai presigioase trei festivaluri de film (alaturi de Cannes si Berlin) si isi merita prestigiul. Cel putin din punctul de vedere al filmelor prezentate si ca vedete ce vin an de an aici. Ca organizare, sunt unele aspecte care lasa de dorit, iar altele care lasa chiar mult de dorit (intarzieri la ora de incepere a filmelor, programarea defectuoasa a unora dintre ele, astfel ca doar foarte putini reusesc sa le vada etc.). Ele tin si de capacitatea limitata a salilor (festivalul a luat amploare tot mai mare in ultimii 20-30 de ani), dar si de spiritul latin al organizatorilor.
Anul acesta au fost 19 filme in competitia oficiala, plus unul surpriza (ceea ce e un mod cam ciudat de a prezenta un film in concurs). Preferatul - si al criticii, si al publicului - a fost de departe filmul lui George Clooney Good Night, and Good Luck. Filmat in alb-negru (o imagine foarte buna), are ca subiect politica anticomunista, cu accente paranoice, a lui McCarthy, care a dus la excese si persecutii contra multor personalitati americane ale anilor ’50. Filmul e bun, dar nu o capodopera. Facut putin cam prea ca la carte, cu tendinte de academism, se vrea (si chiar si este) foarte corect, dar cam atat; astfel ca i se poate reprosa ca-i lipsesc sarea si piperul, ceea ce e foarte adevarat. A obtinut premiul criticii straine (FIPRESCI) si pe cel pentru scenariu, iar David Strathairn a luat Copa Volpi pentru rolul realizatorului de emisiuni Edward R. Murrow, care a avut curajul sa se razboiasca cu McCarthy.
Leul de Aur i-a revenit unui alt film american - Brokeback Mountain, in regia lui Ang Lee (Tigru si dragon). E un film politically correct despre un subiect foarte politically incorrect - o poveste de dragoste intre doi barbati din Wywoming-Texas, adica acolo unde homosexualii sunt linsati. Evident ca aventurile celor doi (care se refugiaza la muntele numit Brokeback pentru a se intalni) au loc pe ascuns, dar banuielile nu intarzie sa apara. Excelent jucat (Jake Gyllenhaal si Heath Ledger), cu momente de o sensibilitate remarcabila (scena din final, in care Ennis Del Mar merge acasa la Jack Twist si comunica cu parintii acestuia din urma mai mult din priviri, e extraordinara), filmul va fi cu siguranta un preferat si la Oscarurile de anul viitor.
Premiul special al juriului l-a obtinut Mary, de Abel Ferrara, film cu subiect religios, unde Juliette Binoche joaca rolul unei actrite care, in urma filmarilor la o pelicula pe teme biblice (o joaca pe Maria Magdalena in filmul-in-film), are revelatii si pleaca in Israel. Povestea ei e contrapunctata cu alte doua: a unui realizator de emisiuni TV (Forest Whitaker) - dezbateri pe teme biblice controversate - care asteapta un copil; si a regizorului filmului insusi, care urmareste din rasputeri sa-i asigure un succes cat mai mare peliculei controversate. Filmul e OK, incitant prin impletirea celor trei povesti, dar, sincer, nu vad ce anume a determinat juriul sa-i acorde un premiu. Totul converge catre o trezire a constiintei in urma unui traseu initiatic - poate ca acest lucru a cantarit destul de mult in balanta.
Premiul de regie i-a fost acordat unui regizor francez mai putin cunoscut - Philippe Garrel, pentru un film de peste 3 ore (!!!) - Les Amants reguliers. Tot in alb-negru, cu Louis Garrel (The Dreamers), fiul regizorului, in rol principal, filmul e o poveste de dragoste inceputa pe fundal de 1968 si continuata pana prin anii ’70, cand cuplul se destrama. E un film de atmosfera, cu putine dialoguri, ce are destul de mult din Noul Val francez, din Truffaut, din Chabrol cel de-nceput si mai ales din La Maman et la putain al lui Jean Eustache. E povestea unei dezabuzari, a unui mal de vivre, a unui vid pe care personajele incearca sa-l umple cu dragoste. Regizorul l-a vrut un film despre starea de spirit a lui Mai ’68, doar ca, in aceeasi cheie, The Dreamers, al lui Bertolucci, e mult mai reusit.
Ar fi meritat cu siguranta un premiu (poate pe cel de regie) Sympathy for Lady Vengeance, al lui Park Chan-wook, unul din cei mai buni regizori ai momentului, din lume. Acesta e ultima parte a unei trilogii dedicate razbunarii, din care mai fac parte Sympathy for Mr. Vengeance si Old Boy (ambele prezentate la festivalul de la Cluj, Old Boy urmand sa iasa si-n salile romanesti in curand). Un premiu ar fi meritat si Takeshis’, al lui Kitano, desigur, fantezie gen vis in vis in vis, plina de umor negru, si care a fost prezentat ca film surpriza. Un premiu ar fi meritat si The Brothers Grimm, al lui Terry Gilliam, despre fratii Grimm, dar cu imaginatia debordanta a lui Gilliam. Si tot un premiu ar fi meritat cu siguranta un alt film extrem de imaginativ - animatie daca nu neagra, macar gri - Tim Burton’s Corpse Bride, semnata Mike Johnson si Tim Burton. Cu un juriu cu membri ca Claire Denis (sic!), nu e de mirare ca nici unul din ele n-a obtinut nimic.
Oarecare (La bestia nel cuore, de Cristina Comencini), medii (La seconda notte di nozze, de Pupi Avati) sau foarte proaste (I giorni dell’abbandono, de Roberto Faenza) au fost filmele italiene din competitia oficiala. De apreciat insa franchetea publicului italian, care le-a fluierat de fiecare data cand a fost cazul. Giovanna Mezzogiorno, din La bestia nel cuore, a obtinut Copa Volpi pentru rol feminin.
Venetia nu inseamna insa doar filmele din competitie. De multe ori, mult mai interesante sunt filmele din sectiuni paralele, ca Giornate degli autori sau Settimana internazionale della critica. Din prima, de remarcat filme ca Love, de Vladan Nikolic; Allegro, Christoffer Boe (al doilea lung metraj al celui ce facuse Reconstruction, in aceeasi cheie, cu o imagine superba si o atmosfera acaparatoare, dar cu artificiozitati pe care fie le accepti in totalitate, fie le respingi in totalitate); thrillerul Naboer/Next Door, al norvegianului Pal Sletaune; experimentalul Parabola, al belgianului Karim Ouelhaj. Iar din a doua - un film cine-verite in genul lui Rosetta, al fratilor Dardenne, care se numeste Pavee Lackeen si e regizat de un irlandez - Perry Ogden; un experimental, montat aproape numai din cadre de 32 de secunde, filmate la aceeasi ora (11:32 ziua sau noaptea), din viata unui adolescent mexican - Asi, de Jesus-Mario Lozano.
Tot la Venetia s-au putut vedea cel mai recent Tsui Hark - Seven Swords, prezentat in deschidere, prost si foarte lung; filmul de inchidere - tot un asiatic (aglomeratia de pelicule asiatice e unul din reprosurile aduse directorului Marco Müller) - Perhaps Love, de Peter Ho-sun Chan, melodrama muzicala, cu destul de multa fantezie vizuala (unele imagini sunt uimitor de frumoase), dar inecata intr-un sirop exagerat de gros si dulce; cel mai recent (si excelent) film al prolificului Miike Takashi - Yokai daisenso/The Big Spook War; halucinanta (si fascinanta) divagatie, pornind de la simboluri si ritualuri shintoiste, a lui Matthew Barney - Drawning Restraint 9, in care joaca el insusi + sotia Björk; stranietatea Carmen, a lui Jean-Pierre Limosin, cu o relatie de dragoste intre o maimuta si un om (nimic explicit zoofil insa!); o fantezie SF irezistibil de nostima - The Wild Blue Yonder, de Werner Herzog; si, cireasa de pe marele tort Venetia 62 - Istoria secreta a cinematografului asiatic, cu doua sectiuni - japoneza si chineza, cu o selectie dupa care-ti lasa gura apa...
* Deplasarea la Festivalul International de Film de la Venetia s-a facut cu sprijinul AVIS ROMANIA.
