Viaţa în prelungiri

Răzvan Georgescu este scenaristul şi regizorul filmului Testimony (în română, Testimonial), care a luat în anul 2008 Premiul Europa la Berlin pentru documentar TV. Abia în această săptămână filmul, pe care îl văzusem deja în casa unor prieteni apropiaţi şi apoi la DocumFest 2008 la Timişoara, unde a luat Premiul special al juriului, va fi difuzat pe TVR 1, vineri, 17 aprilie, după ce a rulat în cinematografele din Germania şi pe canalul Arte.

De fiecare dată, filmul a avut asupra mea şi asupra celor care l-au vizionat un impact emoţional şi artistic intens, prelungit dincolo de minutele care măsoară pe ecran timpul rămas până la încheiere, epuizându-se în imaginea norilor albi traversaţi de la înălţimea de la care îi parcurge un avion, o întindere eliberatoare, o zonă ce te propulsează într-un soi de ţară a nimănui, o plutire în nedeterminare. E şi imaginea care deschide filmul, pentru a coborî apoi spre camera de spital în care trupul cuiva se află prizonier, purtat fiind pe un cărucior spre sala de operaţie. O intervenţie pe creier, o tumoare malignă. Pacientul nu e altul decât autorul.

Timpul măsurat ca supravieţuire

I-au rămas de trăit, crede medicul, 3 ani şi are doar 38. Cum se poate trăi cu acest gând, ce se poate face cu timpul îngăduit, moartea poate fi privită în faţă, iminenţa ei e un lucru ce poate fi înfruntat? Timpul devine astfel unul dintre personajele principale ale filmului. Timpul care se măsoară ca rest, ca supravieţuire, dar şi ca pariu cu un verdict, ce transformă ideea de moarte, din ce era vag şi impersonal în ceva ce, brusc, ne priveşte direct şi ne alege drept ţintă. Ţintuiţi astfel sunt şi cei de la care autorul încearcă să afle răspunsuri: ce e de făcut cu acest interval, ce e de făcut cu acest supliment de viaţă, pentru ca el să fie la fel de intens pe cât e de scurt, ca el să fie trăit ca parte şi de partea vieţii, şi nu ca preliminar al morţii?

Autorul face filmul şi acesta e propriul lui răspuns. Arta, aşadar, creaţia, frumuseţea. Cei pe care îi chestionează pentru a afla răspunsuri sunt toţi artişti şi au aceeaşi credinţă: arta ca o formă de salvare, ca o formă de potolire a spaimei, ca un suport, dar şi arta ca exorcizare a morţii, ca o speranţă de eternizare. O punte dinspre efemer spre durată, o posibilitate de a transgresa durerea fizică, vulnerabilitatea corpului. O mare încordare a vieţii pentru a o face să dureze şi să absoarbă energia timpului care trece, încetinindu-l şi dând vigoare celui care are nevoie de el ca de aer. Asta pare a fi creaţia.

Braţul celui care se concentrează pentru a manevra bisturiul pe suprafaţa craniului, la fel cu al celui care sculptează, învingând materia şi dându-i formă, la fel cu al celui ce dă muzicii corp pe o coardă, pe o clapă, îi dă naştere punând în mişcare bagheta: toate aceste braţe ce traversează aerul cu precizia acelor unui ceasornic, pe cadranul imaginar al lumii, îşi răspund. Filmul are nenumărate astfel de contrapunctări poetice, structuri paradigmatice care grupează sensurile, uneori dând densitate imaginilor, alteori răspunzându-şi la distanţă. Ele subliniază accentele pe care regizorul le pune, după ce lasă partitura fiecăruia dintre cei căutaţi şi întrebaţi să se desfăşoare. E vorba de mari artişti, care devin protagonişti, alături de autor, ai unei povestiri despre viaţă şi moarte, acceptând să depună mărturie.

Jörg Immendorf, pictor german din Düsseldorf, e filmat în atelier, dând indicaţii studenţilor lui, în timp ce se deplasează în scaunul cu rotile de care îl ţine legat un ALS. Boala aceasta îl va învinge înainte ca filmul să se termine. O voce anunţă la radio moartea unui mare artist, în timp ce camera filmează în continuare prin imensul atelier, acum golit de lume, dar cu pânzele la locul lor. Artistul, o prezenţă–absenţă. Immendorf crede că arta îţi dă în acelaşi timp şi putere, şi slăbiciune (te întremează şi istoveşte), că l-a ajutat să ţină teama sub control. Supravieţuim prin dragostea pe care ceilalţi ne-o poartă, spune el, trăim imortalizaţi în iubirea lor.

Un alt interlocutor e Bill Viola, celebrul video artist american pe care autorul îl filmează mai întâi la Veneţia, într-un peisaj suspendat între mare şi cer, compus când din cadre largi, filmate de sus, când din imediata apropiere, balansând oameni şi canale, palate vechi şi suprafeţe lucioase, apropiindu-se de mormintele de la San Michele, făcând lista numelor ilustre încrustate în piatră: Joseph Brodski, Igor Stravinsky, Ezra Pound, Luigi Nono. Dacă ei sunt aici, de ce noi am fi scutiţi să fim, liniştea unui cimitir e consolatoare. Viola, care a expus la Veneţia la Bienală, cu mult succes, crede şi el că arta e cea mai profundă expresie a vieţii. Moartea i se pare asemenea cu suprafaţa apei, „nu ştii ce e dincolo de ea, dar poţi să treci cu uşurinţă în acest dincolo“. A fost gata să se înece când era copil, salvat fiind de un unchi al lui. E fascinat de apă, de corpul mişcător în imaginea de pe ecranul video, captiv şi indeterminat în acelaşi timp, remodelabil în aura ca o ceaţă, ca o energie ce îi poate fi dată şi luată, prin voinţa artistului.

Îl revedem la reşedinţa lui din California, îl urmăm în plimbările la marginea Oceanului, pe care îl contemplă ca pe o margine a lumii, una care prefigurează trecerea noastră spre marea întindere de ape, de nori, spre niciunde, poate spre eternitate. Dar autorul filmului se opreşte mai ales la ce e aici şi acum. Întârzie asupra acestui memento, ca unul celebrând viaţa care pulsează, încercând să tragă de timp, doar atât cât artistul timişorean, Petre Jecza, să se poată, de pildă, întoarce din spital, unde a fost operat, în casa lui, printre lucrările lui de bronz care îl aşteaptă în calmul lor strălucitor şi neclintit, ca nişte soldaţi devotaţi, pentru a bea o cafea în pacea unei dimineţi fără întoarcere. Şi Peter, cum îi spuneam noi între prieteni – care credea într-un Dumnezeu mai blând şi mai îngăduitor, care cerea un răgaz mai lung, o amânare, pentru a oficia în templul artei, atelierul lui, în care zilnic se făptuiau minuni –, ne-a părăsit de curând.

Printre supravieţuitori, William Flinn, compozitor din New York, care lucrează pe Broadway, a avut norocul ca tumoarea de care a fost operat să nu fie malignă. A compus un music-hall, A New Brain, din care vedem o secvenţă: corpul pacientului pe un pat cu rotile, purtat în ritm de dans dintr-o parte în alta a scenei. Ne atrag atenţia imaginile creierului pe tomografe, ai zice nişte imagini de video-art sau fractale, misterioase, doar estetic grăitoare pentru cei care nu le cunosc semnificaţia medicală. Proiectat în ele, omul-creier a devenit, s-ar zice, parte a unei conspiraţii diabolice, tratate însă cu umor şi ironie. New Yorkul, emblemă a lumii americane, filmat noaptea, cu constelaţiile sale imense de bulevarde pe care se scurg la nesfârşit maşini, ca sângele prin arterele unui corp uriaş, sugerează forţa vieţii, maşinăria care nu se opreşte, indiferent de cine mai moare. E forţa vieţii care nu se lasă abătută de la ţintele ei, absorbind traseul fiecăruia dintre noi.

Există în filmul lui Răzvan Georgescu o foarte frumoasă poezie a oraşelor. Tema drumului pe care maşina înaintează, cosumând timpul rămas, încăpăţânâdu-se să meargă mai departe, să cuprindă mai mult, revine ca un liant al poveştilor ce se spun, una mai dramatică decât alta. Astfel de tematizări lirice ale naraţiunii cinematografice dau filmului o tensiune specială, derivată nu doar din gravitatea temei tratate, ci şi din economia mijloacelor, din acurateţea şi cursivitatea rostirii, din echilibrul dintre limpezimea pasionantă a mărturiei şi luciditatea celui care ascultă şi se ascultă.

Voinţa nemăsurată a lui Katherine Sherwood de a părăsi scaunul cu rotile pentru a face drumul pe propriile picioare, ce o ascultă doar parţial şi doar pe scurtă durată: înaintează parcă ar strânge din dinţi, corpul e crispat, concentrat, pentru a se relaxa fericit când a reuşit să străbată distanţa, intervalul. În faţa angiogramelor după care se modelează lucrările sale, artista de la Berkley University California explică studenţilor legăturile dintre culorile cu acrilic, ce stau gata să se fisureze, să pleznească pe pânză, şi stările ei, exploziile bine controlate din adâncimi ce se ridică la suprafaţa expresiei. Ea le vorbeşte studenţilor despre moarte ca temă socială, dar şi de cum a devenit mai conştientă de cât de preţioasă e viaţa.

Figura paternă

A rosti suferinţa e pentru toţi cei ce depun mărturie o primă formă de a recupera normalitatea. A o zidi în artă e de-a dreptul o izbândă. Aşa crede şi compozitorul şi dirijorul Remus Georgescu, tatăl autorului filmului, despre Simfonia Triade, compusă în urmă cu ceva vreme (dedicată de altfel lui Petre Jecza şi Fundaţiei Triade, pe care acesta a întemeiat-o împreună cu soţia şi fiul lor). E pentru el o formă de a domestici durerea, în ea şi-a zidit sufletul. La fel ca sculptura în bronz a lui Jecza care vorbeşte de „duritatea materiei învinse“, muzica are puterea de a închide şi elibera.

Tatălui i se consacră o partitură specială, un omagiu de o tandreţe abia reţinută. Felul în care e filmat sugerează forţa şi puterea creaţiei. Atins de boală, fiul se întoarce spre tată, ca spre o sursă a vieţii. Filmat din spate, umerii lui laţi par a domina nu numai orchestra pe care o dirijează, descătuşând sonorităţile ample ale simfoniei, ca un strigăt răsucit spre interior care irupe mereu în afară, ci pun stavilă forţelor dezlănţuite ale cataclismului personal, preluând asupra lor forţa acestuia. În lupta cu moartea, tatăl e un fel de zeu care recreează lumea, acordă sprijin, deasupra haosului care o pândeşte şi împotriva neantului care se prefigurează. Muzica filmului e semnată de Remus Georgescu, chiar dacă nu lipsesc şi alte superbe acorduri din Mahler şi Stravinsky.

Dacă tatăl întruchipează în film mai ales puterea creatorului – aşa şi-l proiectează asigurător fiul –, sociologul şi scriitorul german Helmut Dubiel ilustrează mai ales fragilitatea celui atins de Morbus Parkinson. Cea fizică în primul rând, dar şi cea existenţială: cine sunt ? – o întrebare din ce în ce mai fără răspuns şi mai insistent formulată. Scrie despre boală, are succes, dar în ezitările vocii par a ieşi la suprafaţă cortegiile de suferinţe nerostite. E filmat la San Galgano, nu departe de Siena, un loc al amintirilor de vacanţă, alinătoare. Se află pe o colină, în preajma unei catedrale de pe care a fost luat acoperişul de plumb, în timpul războiului, dar zidurile cu arcuirile gotice ale ferestrelor de altădată au rămas intacte. Nu departe e capela unde cavalerul ce a dat numele catedralei, obosit de războaie, şi-a înfipt în pământ sabia şi a decis să-şi dedice restul vieţii credinţei.

Portretele artiştilor ce orchestrează Testimonialul sunt parte a unui exerciţiu de îmblânzire a răului, a unei oglindiri întremătoare. Autoportretul semnat de autor pe suprafaţa ei vorbeşte de aderenţe spirituale ce depăşesc accidentul autobiografic. Filmul care s-a născut din ele e aici pentru a le celebra, cu o infinitate a registrelor emoţionale.

(Subtitlurile aparţin redacţiei)