Pe aceeași temă
Nu putem decât deplânge criza filmului politic autohton. Spre deosebire de colegii lor din țări vecine, regizorii noștri nu se prea mai preocupă de actualitatea politică. Cel mult, uneori apar mici trimiteri în fundal. Precum un televizor deschis redând (în direct) izbirea celui de-al doilea turn al WTC, în timp ce protagoniștii sunt cu totul prinși de tensiuni casnice – în Niki Ardelean, colonel în rezervă. Despre prăbușirea care a urmat discută, peste ani, și comesenii unui parastas, dar tânărul conspiraționist e privit cu condescendență de conlocutorii săi, în timp ce militarul venit de pe un front oriental are o criză de angoasă mai mult metafizică – problemele de fond, în Sieranevada, rămân cele de cuplu, iar dezbaterile vizează doar veracitatea, indiferente la agenții evenimentelor. Când apare un președinte – Ion Iliescu jucându-și propriul rol în Medalia de onoare –, e doar un figurant instituțional, fără culoare politică. Nu lipsesc, în schimb, referințele la fostul regim – ca fosta vilă de la Neptun a lui Ceaușescu, în Boogie, privită acum tot peste gard, dar cu bășcălie în loc de frică. E drept că Securitatea încă bântuie conștiințele, dar a aborda o actualitate mai pregnant politizată mai mult prin schema cam facilă a unei puteri oculte post-securiste – de la Omul zilei (1997) la De ce eu? (2015) – riscă să dezamăgească. Iar când e vorba de corupție – în Bacalaureat, de pildă –, aceasta e într-atât de generalizată, încât pare atemporală, nu condiționată de un anumit context politic. Dacă vrem mai multă concretețe, trebuie să ne limităm la detalii: cineva, în spatele protagoniștilor, apostrofează niște babe drept pesediste – în recentul Pororoca.
Dacă noi stăm prost la acest capitol, nu ne rămâne decât să ne uităm la vecini. Sfioasa – titlu inspirat de o povestire a lui Dostoievski – ne poartă în Rusia profundă de azi. Un orășel care gravitează în jurul unei închisori – turismul carceral nu e mai puțin profitabil ca altele. O femeie umilă pleacă să-și viziteze soțul închis. Călătoria ei va fi nu doar un eșec, ci și o cufundare în inima întunericului. Pătimirile încep din autobuzul supraaglomerat, unde pachetul (returnat fără explicații de închisoare) devine pretext pentru o primă agresiune (verbală), fiind tratată ca un intrus de netolerat într-o pretins urbană societate. Urmează umilința unui control polițienesc discreționar într-o gară, cu scuza prevenției antiteroriste. Și patriotica nostalgie belică a unor tovarăși de tren. Și promiscuitatea invazivă a chiriașilor de ocazie. Și refuzul fără explicații al gardienilor. Și șantajul polițiștilor locali. Și ambivalența mafioților locali. Și impotența senilă a asociației anti-abuzuri. Culminând cu scena onirică a violului colectiv.
Imagine din filmul Sfioasa (2017), regizat de Serghei Loznița
Serghei Loznița a conferit inspirat unui (greu suportabil) crescendo al amenințărilor un debușeu suprarealist – ceea ce amintește de Căința lui Abuladze. Unui dineu feeric prezidat de șeful închisorii, cu discursuri spășite ale succesivilor ei agresori, îi urmează bezna sordidă a siluirii. Printre zbiri recunoaștem chipuri istorice ale represiunii – barbișonul lui Dzerjinski, de pildă. Despre continuitatea comunism-postcomunism s-a vorbit mult, deseori facil. Filmul lui Loznița e mai convingător, prin asocieri cu mai mult temei. Un anumit mod de a-ți trata semenul – un obstacol, chiar și fără a fi un dușman –, gustul special pentru violență orgiastică – solidară, obscenă, instituțională –, o retorică a culpabilizării nerușinate – gloria propagandiștilor –, o nostalgie amenințătoare, ambiguitățile blândeții. Astfel de resorturi explică mai bine restaurația lui Putin decât recrudescența unor pasiuni catalogate ideologic. Ne e milă de protagonistă, într-atât de pe nedrept și repetat lovită, dar radicala ei vulnerabilitate ar trebui să ne pună pe gânduri. Nu dă ușor înapoi, își asumă riscuri, acceptă ajutor vădit dubios, dar pare ca un ierbivor printre bestii. Totuși, e soție de pușcăriaș – nu e exclus, dar e puțin probabil să fie nevinovat. E noua Sonia Marmeladova pornită la ocnă după vreun Raskolnikov, dacă nu după un criminal odios. Tocmai amestecul (dostoievskian) de teologie a suferinței – o pedagogie a pedepsei, în fond – și ispită autoritaristă alimentează redutabil o cultură a violului de stat. Eroina nu va deveni, în niciun caz, replica feminină a lui Michael Kohlhaas.
Și Andrei Zviaghințev sugerează o continuitate în Leviathan: printre portretele oficiale luate drept țintă la o tragere între prieteni apare, printre ale predecesorilor, și cel al lui Putin. Iar replica unui protagonist – (evaluării actualului președinte) „îi lipsește încă perspectiva istorică“ – e mai mult decât o butadă: creația sa politică e încă în curs. Dar rețeta de bază pare găsită: subsidiaritatea violenței, împănată cu tragic necenzurat (prin salutare corective politice). Ingrediente: un primar atotputernic, polițiști obedienți, un episcop cinic, parohieni cu jeepuri, un avocat (doar) cu prestigiul capitalei, o adulterină de provincie, alcoolici locali. Teroarea și haosul – conform lui Nicholas Werth, determinante pentru stalinism – sunt reutilizate într-un nou context, cu alte doze și în alte combinații. Oricât de diabolic metafizică, drama are indiscutabile rădăcini politice.
Imagine din filmul Leviathan (2014), regizat de Andrei Zviaghinţev
Să trecem puțin mai la vest. Patrula lui Krisztina Goda are virtuțile unei parabole. Un polițist înfipt vine într-un orășel decăzut și pradă furturilor. Patosul său justițiar convertește violența unor tineri golani locali în favoarea unor ronde punitive – pe fondul mai vechilor tensiuni între unguri și romi. Încet-încet, atmosfera se schimbă, polițistul devine primar, iar dușmanii își riscă deja viața, nu doar mândria. Nu e greu de recunoscut spiritul Jobbik, cu noul squadrismo fascist și tentele rasiste. Înainte de a fi o meditație despre putere și constrângere, Patrula vorbește despre epoca Orbán și ispitele sale autoritariste. Și despre cum liniștea cu orice preț – ne-o promisese și Iliescu – se umple ușor de sânge – stors de mineri ori de alte conștiințe civice.
Merită să trecem și Dunărea, în Bulgaria regizorilor Kristina Grozeva și Petăr Vălcianov. Slava e povestea tragică a unui acar, ajuns fără voia lui într-un angrenaj politic care-l macină cu cinism. Găsind pe șine o pungă plină cu bani, acarul mai onest – de mult exasperat de furturile de combustibil ale colegilor – o predă poliției. Recompensat (cu o diplomă și un ceas de duzină) în cadrul unei ceremonii menite să spele imaginea unui ministru corupt, i se rătăcește vechiul ceas, amintire de familie și indicator de precizie – util sincronizării cu mersul trenurilor. Slava – cândva o celebră marcă de ceasuri – i-a însoțit (de-o viață) statutul umil, în timp ce slava cultivată de o echipă de PR pentru ministru depinde de victime ca el. Povestea e frustă, ca și protagonistul – uneori, sofisticăriile civilizației merită ignorate –, dar, în ciuda inflației discursului despre cum sunt suntem mințiți cu televizorul, nu avem antidoturi eficiente în fața otrăvurilor răspândite de echipele de PR – mai decisive azi decât politrucii de altădată. Și noi, la nord de Dunăre, păcăliți cândva de o revoluție televizată, suntem în continuare conduși, în bună măsură, din studiouri.
Imagine din filmul Slava (2016), regizat de Kristina Grozeva şi Petăr Vălcianov
Ceva mai la sud, pe coastele Mării Negre, are loc un ciudat Delir. Filmul lui Emin Alper e elocvent în privința freneziei tenebroase a regimului Erdoğan. Periferiile metropolei, inundate de gunoaie și câini vagabonzi, cufundate în beznă și zguduite de explozii (teroriste), devin prielnice pentru confuziile cele mai tragice. În cele din urmă, pușcăriașul eliberat ca informator își toarnă aiurea fratele, simplu hingher cu mintea tulburată, dosind cu greu un patruped cruțat de măcel – o inițiativă populistă a primarului. Credea că-l protejează astfel, dar doar îi va curma viața – metafora unei politici perfide, azi și mai redutabile în Turcia.
De ce nu avem și noi ficțiuni (remarcabile) cu Băsescu, Dragnea, Mazăre, Ghiță ori Oprea? Cu DNA, baroni locali, arcanele SRI, patroni de presă, greve ori proteste de stradă. E mai interesant Berlusconi – pentru Nanni Moretti sau Paolo Sorrentino – doar fiindcă e înconjurat de târfe și starlete? Sau Giulio Andreotti pentru legăturile cu asasinatele mafiei? Să fie într-atât de cenușiu universul politic autohton încât să nu ne mai inspire scenariștii? Cum nu ducem lipsă, de pildă, de teatru preocupat de Pungești ori Roșia Montană, dilema e de circumscris în zona filmului. Indiscutabil, prestigiul esteticii vehiculate de noul val a jucat un rol castrator. Când domnul Lăzărescu e plimbat tragic pe la mai multe spitale, în joc sunt cinismul anumitor medici, neșansa suprapunerii cu un grav accident rutier, însingurarea pacientului, alcoolismul, bătrânețea. De fapt, deși povestea e inspirată de un caz real, viziunea lui Puiu glisează de la denunțul mediatic al unui sistem sanitar disfuncțional spre o condiție umană fundamental tragică, în care vina (de orice fel) are o pondere ambiguă – omul e, oricum, pe moarte. Nu contează cine e ministrul Sănătății, cum a fost numit directorul spitalului, care e salariul medicilor de urgență, câte internări finanțează Primăria ori cât de neglijate legislativ sunt strategiile paleative. Nu contează nici ce pensie are, nici de ce a emigrat fiica, nici cum cultivă unele partide râca interetnică. Pentru vecini e un ciudat însingurat, pentru soră un bețiv, pentru medici un trup terminat. Identitatea sa se destramă odată cu prețuirea celorlalți, dar nu știm nimic despre ce i-a animat viața – e un bătrân abstract, nu doar șters.
Este lăudabil efortul de a evita un trompe-l`oeil curent în comunism: viața indivizilor ar depinde semnificativ de politică – pe atunci, totalitară. Nu mai e vorba, însă, de vechiul escapism, care se refugia în parabole (cu sensuri multiple) și existențialism – cu seducătoarele sale indeterminări. În scenariile noului val, multe detalii sunt semnificative dincolo de concretețea unui context – conturează o încrengătură de relații, pe măsura unei mai inefabile complexități a vieții. Mai puțin lăudabilă e marginalizarea programatică a politicului, care nu e doar detronat, ci și ocultat – din rege a ajuns cerșetor. Cu mai smerite ambiții metafizice, Moartea domnului Lăzărescu ar fi putut deschide calea unor perspective revelatorii – de care ducem și azi lipsă – asupra raporturilor nuanțate dintre politic și existențial. Ne-a rămas să ne uităm la alții. De pildă, la Caimanul lui Moretti, mai ales la scena finală: adepții lui Berlusconi, după ce l-au aclamat în fața Palatului de Justiție, deși tocmai condamnat (în ciuda mai multor modificări legislative ad personam), îi vor ataca brutal, la ieșire, pe judecătorii săi.