Vânzarea evreilor şi birocraţia răului în România comunistă

Volumul lui Radu Ioanid Securitatea şi vânzarea evreilor este o carte exemplară despre o temă dificilă şi extrem de sensibilă. O temă pe care e bine să o privim în faţă, cu responsabilitate, căci – vrem, nu vrem – e parte din istoria recentă a României.

Una dintre dimensiunile negative de ne­tăgăduit ale istoriei comunismului ro­mâ­nesc este aceea care ţine de ceea ce, la pro­priu, putem numi „comerţul cu oamenii“. Securitatea şi vânzarea evreilor. Istoria acor­du­ri­lor secrete dintre România şi Israel, volum editat de Radu Ioanid şi publicat la Editura Polirom de curând, spune teribila poveste a acestui negoţ, iar această naraţiune – redată pe mai multe niveluri - subliniază, o dată în plus, caracterul profund inuman al co­mu­nismului, în cazul de faţă, al co­mu­nis­mu­lui românesc.

Cartea de la Polirom (parte din seria de istorie Document) este o versiune îmbunătăţită a unui volum care a apărut, în pre­mieră, în 2005: anume, Răs­cumpărarea evreilor. Faţă de volumul ini­ţial – şi aceasta solid întemeiat -, cel de fa­ţă aduce, în plus, către public şi către even­tuale discuţii alte 341 de documente „în cea mai mare parte inedite“, aşa în­cât, sub raport istoric, încărcătura arhi­vistică dă o greutate foarte mare şi bi­ne­venită cărţii.

„Au fost vânduţi oameni aflaţi în «li­ber­tate», dar şi deţinuţi din închisori. Chi­tanţele semnate de ofiţerii DGIE sunt şo­cante: atâţia porci şi atâtea vaci contra atâţia evrei. Fiinţa umană devenea o marfă evaluată nu numai în valută, ci şi în animale“ – acesta este un pasaj scris de Radu Ioanid care rezumă foarte bine ceea ce s-a întâmplat, în comunism, pe par­cursul câtorva decenii în această pri­vinţă. Ideea este menţionată, apăsat, în introducere şi de Paul Shapiro: „con­du­ce­rea României comuniste nu s-a mulţumit doar cu bani în schimbul emigranţilor şi a ajuns chiar la ideea de troc: evrei con­tra porci, vite şi ovine“. Avem, practic, explicit sau sugerat, marile repere ale unui moment extrem de ruşinos în fond pentru istorie şi pentru România: comerţ cu oameni, vânzarea evreilor, implicarea Securităţii, dispreţ faţă de oameni, „rei­fi­carea“ celor vânduţi, inumanitatea co­mu­nismului, reducţia omului la ideea de mar­fă, schimbul oameni-animale...

Securitatea şi vânzarea evreilor. Istoria secretă a acordurilor dintre România şi Israel este un proiect individual, privat, personal al lui Radu Ioanid. Director al Di­viziei de Programe Arhivistice In­ter­na­ţio­nale a Centrului de Studii Avansate asu­pra Holocaustului din Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington, domnul Ioanid ţine să menţioneze, din start, că, în acest volum, „conţinutul textului nu are legătură cu funcţiile deţinute de au­tor şi cu niciuna dintre instituţiile la ca­re este afiliat“. Structura cărţii este una binară – cu două calupuri ale volumului ca­re se sus­ţin unul pe altul, într-un mod admirabil. Prima parte este narativă şi, întrucât tema este una care reclamă o ata­re direcţie de discurs, destul de des, in­terpretativă, ea con­ţine, ca un studiu in­troductiv amplu (aproape 150 de pagini în carte – cam un sfert din dimensiunea to­tală a volumului), reperele majore ale is­toriei vânzării evrei­lor din România. A do­ua parte, cu o forţă deosebită, desfăşoară latura documentară a aces­tui - moral, necesar şi, în­că o dată, extrem de solid - proiect editorial: este intitulată sec şi exact „documente“ şi propune o serie de borne specifice ca­re dau o convingătoare ima­gine a birocraţiei răului, a birocraţiei răului co­mu­nis­mului românesc.

Mai bine de 400 de pagini ale acestui volum sunt, aşa­dar. (compuse din) documente – retorica acestora este, separat ori în sumă, de o precizie chirurgicală: tema vânzării evrei­lor din România comunistă este impecabil documentată și acoperită. Iar forţa de ar­gument istoric, moral a acestor serii de do­cumente este uriaşă. Într-un mod cu totul inspirat şi având, totodată, şi o va­loare de pildă supremă, seria d­ocu­men­telor prezentate în această carte de către Radu Ioanid se deschide cu o stenogramă care vorbeşte, exemplar, despre ipocrizia co­munismului şi a celor care îl întrupează; în cazul stenogramei invocate, este vorba despre liderul suprem comunist din Ro­mânia de la acea dată, Gheorghe Gheor­ghiu-Dej. Stenograma este din 1960, iar­na, şi redă discuţiile pe care Gheorghiu-Dej le-a avut, la acea vreme, cu un de­putat britanic laburist. Ironia, ipocrizia şi, totodată, pilda pe care le propun aceste pagini extrem de preţioase pentru tema în discuţie sunt date de o replică antologică a liderului comunist din România: „noi nu avem oameni de vânzare“. Şi, lărgind cadrul, tot Gheorghiu-Dej, în cadrul ace­leiaşi discuţii: „nu cumva să se creadă că noi acceptăm asemenea soluţii pentru că am vrea să facem o afacere din emi­gra­rea evreilor“. Cum spuneam, grosul cărţii este alcătuit din aceste câteva sute bune de documente care, între altele, spun exact ceea ce, precaut şi integral ipocrit, dorea Gheorghiu-Dej să nu se înţeleagă ex­plicit: anume, că în România comunistă oa­menii au fost vânduţi; că în România comunistă oamenii au fost vânduţi pe bani, dar şi în cadrul unor trocuri; că în România comunistă s-au făcut afaceri din emigrarea evreilor şi din, mai precis, vân­zarea evreilor.

Documentele antologate sunt în­şirate, de regulă, cronologic; uneori, şi tematic. Marile „uni­tăţi documentare“ pe care ni le propune acest volum se sub­scriu următoarelor serii tematice: a) Gheor­ghiu-Dej şi emigrarea evreilor con­tra plată; b) 1958-1967: Securitatea, Henry Jakober şi comerţul cu evrei; c) 1968-1989: comerţul cu evrei practicat de Ro­mânia şi Israel prin intermediul serviciilor secrete; d) 1961-1963: note ale organelor de Securitate din RS Cehoslovacă, RP Un­gară, RD Germană şi URSS privindu-l pe Henry Jakober; e) 1963-1974: arme de vâ­nătoare de lux şi automobile pentru no­menclatura PCR; f) 1973-1978: Oper­a­ţiu­nea „Peregrinii“; g) 1977-1978: tehnica de luptă procurată cu sprijinul statului Is­rael; h) 1969-1989: acorduri şi negocieri cu statul Israel privind emigrarea contra plată a evreilor; i) 1990: o propunere de arestare a unui fost ofiţer CIE responsabil pentru comerţul cu oameni.

„Guvernele comuniste ale României au con­siderat comerţul cu fiinţe umane un secret de importanţă deosebită. Nici au­torităţile israeliene nu au dorit să dez­văluie această pagină de istorie. Cu ex­cepţia perioadei 1953-1959, statul co­mu­nist român şi-a vândut cetăţenii evrei pe tot parcursul existenţei sale. Comerţul cu fiinţe umane nu poate fi despărţit de istoria sa“, menţionează Radu Ioanid.

Securitatea şi vânzarea evreilor. Istoria acordrurilor secrete dintre România şi Israel este o carte şi despre ceea ce Horia-Roman Patapievici (de)numeşte „claritate morală“. Lectura ei, studierea ei - am­be­le, prezumăm, făcute cu bună-credinţă - risipeşte falsele dileme, rezervele de pru­denţă: comunismul românesc încarnat, între multe dintre relele sale, i-a tratat pe oameni ca pe nişte animale; comunismul românesc încarnat, nu încape dubiu, a vân­dut oamenii ca şi cum ar fi vândut niş­te animale. Lucrurile sunt, aşadar, clare, cât se poate de clare, fără dubiu de clare în această privinţă – a inumanităţii co­mu­nismului – şi a susţine contrariul echi­va­lează cu un plasament în irealitate, în afara faptelor, în formule de orbire ori de negaţionism de cea mai joasă speţă.

Una peste alta, avem de-a face cu o carte preţioasă, cu valoare multiplă: istorică, do­cu­men­ta­ră, politică, socială, etic-mo­rală. O carte exemplară despre o temă dificilă şi extrem de sensibilă. O temă pe care e bine să o privim în faţă, cu responsabilitate, căci – vrem, nu vrem – e parte din istoria recentă a României. Te­r­me­nul de „responsabilitate“ este nu doar cum nu se poate mai nimerit într-o dis­cu­ţie despre această temă reală, ci şi ine­vi­ta­bil. Radu Ioanid dedică această carte ta­tă­lui său, Virgil – „care obişnuia să-mi spu­nă că regimul comunist din România a reu­şit acolo unde legionarii şi An­to­nes­cu au eşuat – în a crea o Românie fără evrei“. Ei bine, în aceste condiţii – su­bli­ni­ate şi de statistica recensămintelor re­cen­te (da­tele relevate de acestea vorbesc de câteva mii, nu foarte multe, de evrei ca­re au ră­mas în România) -, poziţionările an­ti­se­mite rămân, din p[cate, vii (aşa în­cât nu e deloc deplasat să spunem că Ro­mâ­nia poată fi studiată şi ca ţară aproape fără evrei în care există, nu puţine, ma­ni­festări de antisemitism). De aici, şi obl­i­gaţia de a fi responsabili şi de a vorbi, la nesfârşit, despre responsabilitate în acest context.

P.S. Anul trecut, într-o binevenită serie de ieşiri publice – fie ele interviuri, fie con­fe­rinţe -, a fost în România Heinz Gün­ther Hüsch, fost parlamentar CDU, un om che­ie pentru aproape trei decenii din par­tea statului german în procesul de vân­za­re–cumpărare a etnicilor germani în tim­pul co­munismului. Vânzarea ger­ma­ni­lor are, desigur, asemănări de familie cu vân­zarea evreilor; dar şi, inevitabil, dife­renţe spe­ci­fi­ce. Faptul rămâne acelaşi: sta­tul ro­mân, cu gir suprem de la vârf, a vân­dut oa­meni. A vândut oameni ca pe o mar­fă. Su­te de mii de oameni. În procesul de ro­mâ­ni­zare a României – cum spune, în cea mai recentă carte a sa, istoricul Lucian Bo­ia –, vânzarea de oameni (evrei, ger­mani) e un fapt incontestabil, riguros do­cu­men­tabil. D-l Heinz Günther Hüsch a spus, în mai multe rânduri, că există anu­mite de­ta­lii asupra cărora nu poate face ni­ciun fel de declaraţii, cu sugestia că nu are voie să le facă (identitatea sa de ne­go­ciator prin­ci­pal al statului german a fost, de altfel, ţi­nu­tă secretă până în urmă cu puţini ani). Te­ma e, aşadar, departe de a fi închisă.