Winston Churchill, un războinic în slujba libertăţii

Personalitatea şi viaţa lui Winston Chur­chill au determinat apariţia churchillogiei, cu o bibliografie impresionantă, pe mă­su­ra uriaşei sale staturi, una fascinantă pri­vi­tă în ansamblul evoluției sale şi care, poa­te pe nedrept, este redusă doar la rolul esenţial pe care l-a avut în cel de Al Doi­lea Război Mondial, care, într-adevăr, a fost încununarea unui lung parcurs pe sce­na politică britanică (nu neapărat mereu ascendent, căci Churchill a cunoscut şi pe­ri­oade de eşec, retrageri strategice, ana­li­ze şi inevitabile reveniri în prim-planul po­liticii britanice). Volumul Churchill al lui Paul Johnson, mare specialist în bio­gra­fii, încearcă să ofere în relativ puţine pa­gini esenţa vieţii marelui lider britanic.

Copilăria şi adolescenţa lui Win­ston Churchill nu anunţau prin nimic destinul său ulterior. Pă­rinţii nu au crezut în el, iar tatăl chiar l-a subestimat profund, bă­nuind că tânărul Winston nu era ca­pa­bil nici măcar de a intra în cadrul trupelor de cavalerie, ceea ce fiul său a făcut ori­cum, stârnind furia părintelui. În epocă, doar vlăstarele nobilimii mici sau cele mai puțin capabile din înalta societate bri­ta­ni­că luau calea armelor, cei mai buni de­ve­nind fie politicieni, fie administratorii ci­vili ai imensului imperiul colonial. Ab­sol­vent al Colegiului Harrow, unde per­for­man­ţele sale nu au fost strălucite, Win­ston a deprins tainele scrisului, care-l va ajuta imens de-a lungul carierei sale ul­te­rioare (fiindu-i acordat Premiul Nobel pentru Literatură). „Niciun alt politician englez nu a manifestat mai multă fas­ci­na­ţie faţă de cuvinte şi nu le-a folosit cu mai multă perseverenţă pentru a face ca­rieră şi a-şi proteja poziţia în vremuri tulburi. Tot cuvintele i-au fost, de la 22 de ani până la sfârşitul vieţii, principala sursă de venit. Încă de la debut a câş­ti­gat neaşteptat de mulţi bani, iar cărţile sale le-au adus, lui şi urmaşilor, sume pro­digioase. A scris mii de articole pu­bli­cate în ziare şi reviste şi peste patruzeci de cărţi. (...) După socoteala mea, lui Churchill i-au fost tipărite, în total, in­cluzând discursurile publicate, între 8 şi 10 milioane de cuvinte.“

Personalitatea lui Winston Churchill con­ti­nuă să fascineze şi încă se realizează filme avându-l în prim-plan pe longevivul pre­mier britanic. Cel mai recent dintr-o serie impresionantă, The Darkest Hour / Ziua de­cisivă, a fost multiplu nominalizat la Premiile Oscar şi retrasează inspirat zilele cruciale din mai şi iunie 1940, când Churchill i-a luat locul pacifistului şi com­plet uzatului (din punct de vedere politic) Chamberlain, cel care fluturase, penibil, la întoarcerea de la Conferinţa de la Mün­chen, un petic de hârtie pe care-l numea tratatul care va asigura pacea pentru o generaţie. Rămâne de mirare cum şi de ce Chamberlain (care mai era şi bolnav de cancer) a rezistat în funcţie până în ajunul dezastrului anglo-francez din 10 mai 1940. De altfel, cartea lui Paul Johnson ofe­ră şi un episod edificator din 1935, când Churchill ar fi găzduit în casa lui de la ţară, din Chartwell, un grup de studenţi cu care a dezbătut perspectiva ca germanii să debarce în Anglia. „Aici suntem cinci bărbaţi în putere. Avem la dispoziţie un arsenal care poate nu e modern, dar ni­ciu­nul dintre noi nu va rămâne neînar­mat. Am pornit la drum. Aş cuteza să pre­iau comanda. Şi dacă e să ne aş­tep­tăm la ce e mai rău, ne vom vinde viaţa scump. Oricare va fi deznodământul, sunt încrezător că vom da tot ce avem mai bun în noi.“

Puţin cunoscut este şi faptul că, în tinereţe, Churchill, dorind să se remarce, a căutat aventurile răz­boinice, luând parte la di­ver­se războaie (cel din Cuba, din nordul Indiei, din Africa de Sud, fiind luat şi prizonier de buri, evadând), căci ori­cum Imperiul Britanic, întinzându-se pe un sfert din suprafaţa lumii, avea astfel de confruntări în fiecare an. Iar în Primul Război Mondial, după eşecul campaniei din Gallipoli, care pe nedrept i-a fost atri­buit numai lui, a preluat comanda unui batalion scoţian în Flandra, între 18 no­iem­brie 1915, luptând pe front, până în mai 1916, când a preluat Ministerul Înar­mă­rii, ceea ce doveşte o dată în plus că avea curaj nu numai în discursuri şi dis­pute oratorice în Camera Comunelor, ci şi în a înfrunta moartea. Paul Johnson afir­mă că s-ar fi aflat în bătaia gloanţelor de cel puţin 50 de ori de-a lungul vieţii, ceea ce nu-i deloc puţin.

Churchill, destul de tem­per­a­men­tal p­en­tru un englez, avea şi marele talent de a o da cu oiştea în gard, cum a fost cu ocazia cri­zei dinastice britanice din 1936, când i-a luat partea, în mod nechibzuit, Regelui Edu­ard al VIII-lea, care dorea să rămână rege şi să se căsătorească cu o ame­ricancă anonimă, divorţată deja de do­uă ori. Dar, spre lauda lui, el atrăgea aten­ţia opiniei publice britanice şi colegilor săi parla­men­tari încă din 1935 asupra peri­co­lului na­zist, într-o perioadă când marea ma­jo­ritate a populaţiei credea cu totul alt­ceva, iar într-un discurs furibund din octombrie 1938 denunţa cu tărie dezastrul de la München, care „era doar începutul, doar prima înghiţitură dintr-o cupă ama­ră din care vom sorbi an de an, dacă nu ne revenim total din declinul moral şi mili­tar, astfel încât să ne ridicăm şi să luăm poziţie pentru a ne câştiga propria li­ber­tate, ca în timpurile străvechi“. La izbuc­nirea războiului a fost cooptat iarăşi în guvern, primind funcţia pe care o avusese şi în celălalt război mondial, cea de prim lord al Amiralităţii, una deosebit de im­por­tantă, dacă luăm în considerare forţa na­vală britanică din acea vreme, fi­ind numit premier chiar la 10 mai 1940, când nemţii au declanşat nimicitoarea lor ofensivă pe Frontul de Vest. Remarcabil este şi faptul că Churchill a făcut patru vi­zite într-o Fran­ţă care era pe punctul să cedeze mi­litar şi psihologic sub asaltul unui Wehr­macht dezlănţuit, în condiţiile în care Alia­ţii pierduseră controlul spa­ţiu­lui aerian. Cert este că a fost omul potrivit la locul potrivit pentru Marea Bri­tanie, însă tre­buie punctat că, în ciuda faptului că a acu­mulat o imensă putere în calitatea sa de premier şi ministru al Războiului, Chur­chill nu a derapat şi, folosind o ex­pre­sie foarte actuală, puterea nu i-a luat minţile, chiar dacă, în mod sigur, i-a plă­cut să o exercite. Dimpotrivă, s-a consi­derat în con­tinuare „un simplu funcţionar al Co­munelor“. „În măsura în care Chur­chill avea o religie, aceasta era Consti­tuţia bri­tanică - în spirit şi în literă; lă­ca­şul său de cult era Parlamentul, căruia îi asculta întocmai deciziile.“ Şi nu este puţin lucru, în condiţiile în care el avea de-a face cu tirani atât de periculoşi, fie că-i erau inamici (Hitler sau Mussolini) sau aliaţi (Stalin). De altfel, singurul de ca­re se temea Stalin era tocmai Churchill, pen­tru că ştia cât de anticomunist fusese şi continua să rămână în forul său in­te­rior, chiar dacă a fost nevoit să se facă fra­te cu dracul pentru a trece puntea.

Pierzând în mod neaşteptat pu­terea chiar după capitularea Ger­maniei naziste, fiind înfrânt ca­tegoric de laburiştii cu care gu­vernase într-o mare coaliţie în timpul războiului, soţia sa l-a consolat bla­jin şi cu afecţiune: „E posibil să fie o bi­necuvântare deghizată“ (în sensul că so­ţul ei putea să se mai odihnească - deta­şeze). La care hâtrul Winston ar fi replicat: „Se pare că e extrem de bine deghizată“. Pe de altă parte, anii care au urmat răz­boiului au fost duri pentru Marea Britanie şi mai ales pentru un imperialist convins ca Churchill, căci laburiştii au oferit in­dependenţa perlei Coroanei, India, în 1947 şi au dat semnul retragerii britanice din întreaga lume. Odihna i-a priit, Churchill scoţând bani frumoşi şi din pictură, a în­ceput să fie interesat de caii de curse, achi­ziţionând unul, dar principala activitate a rămas scrisul, căci Churchill credea că „singurele lucruri care durează veşnic sunt cuvintele“. Documentele de război i-au fost predate lui Churchill, fiind consi­derate proprietatea sa, el renunţând la orice altă compensaţie financiară pentru imensa contribuţie la câştigarea războ­iu­lui. Astfel încât, imediat dupa ce a părăsit Downing Street 10, s-a apucat să îşi scrie memoriile. „Impresia generală este că Churchill a fost un istoric pasionat, ro­mantic şi adesea cu inspiraţie şi profun­zime poetică, un scriitor plin de forţă şi energie, ţinând, în acelaşi timp, la re­la­tarea riguroasă a celui mai mic detaliu.“ War Memoirs a avut, cum era de aşteptat, un succes enorm (a câştigat din vânzări 2,23 milioane de dolari, echivalentul as­tăzi a 50 de milioane!), Churchill fiind con­ştient că-şi construise singur soclul pe ca­re istoria avea să-l aşeze, pe bună drep­tate, având în vedere că a dus lupta cea bună a libertăţii în faţa tiraniei. Ultimul discurs adresat de Churchill Camerei Co­munelor, în aprilie 1955, este de mare ac­tua­litate şi pentru noi, în acest moment al istoriei noastre. „Se poate ivi ziua în care dreptatea, dragostea de aproapele, res­pec­tul pentru justiţie şi libertate vor per­mite tuturor acestor generaţii chi­nui­te să meargă mai departe, senine şi tri­um­fă­toare, lăsând în urmă epoca hidoa­să în care trăim. Până atunci, niciodată nu vă clin­tiţi, nu obosiţi, nu disperaţi.“