Pe aceeași temă
La 20 septembrie 2001, George Bush a avut un discurs prin care a anunţat că „Fiecare naţiune are o decizie de luat. Cine nu este de partea noastă este de partea teroriştilor!“. Preşedintele SUA anunţa astfel că statele care nu vor susţine Washingtonul în lupta împotriva terorismului ar putea deveni ţinta războiului împotriva terorismului. Pentru regimul de la Kabul, cooperarea cu SUA presupunea respectarea cererii acestora de a-l extrăda pe Osama bin Laden, solicitare neacceptată de talibani. În această situaţie, la 7 octombrie 2001, coaliţia antiteroristă din jurul SUA, formată dintr-un număr record de 49 de state, a lansat primele atacuri ale Operaţiunii „Enduring Freedom“ cu scopul de a lichida Al Qaeda şi de a pregăti reconstrucţia statului afgan.
Regimul taliban a încetat să mai existe oficial, la 9 decembrie 2001, moment în care americanii şi aliaţii lor au început procesul de stabilizare a Afganistanului. Modelul utilizat de SUA a fost cel al democraţiilor occidentale: un regim bazat pe alegeri libere, existenţa unei pluralităţi a puterilor în stat, adoptarea unei noi legislaţii, respectarea drepturilor omului (în special pentru femei). Sarcina aliaţilor consta, practic, în reconstruirea de la zero a unui stat şi a unei naţiuni puternic devastate de războaie repetate şi guvernări totalitare, lupta împotriva contrainsurgenţei talibane regrupate în afara Kabulului şi în Pakistan şi anihilarea puterii liderilor şi miliţiilor locale.
Acordul de la Bonn, documentul convenit de comunitatea internaţională la 5 decembrie 2001, la negocierea căruia au fost prezente şi facţiunile afgane potrivnice talibanilor (Alianţa Nordului şi susţinători ai ultimului rege afgan), a prevăzut: „formarea unei administraţii interimare condusă de Hamid Karzai, prezenţa unei misiuni internaţionale de menţinere a păcii la Kabul şi retragerea Alianţei Nordului din capitală, cooperarea cu comunitatea internaţională pentru eliminarea traficului de narcotice şi a terorismului, aplicarea Constituţiei din 1964, până la adoptarea unei noi legi fundamentale“. În 2002, Loya Jirga (Marea Adunare) a redactat o nouă Constituţie, care stabileşte un regim prezidenţial, acordând totodată un rol important parlamentului, care trebuie să-şi dea acordul cu privire la numirea oficialilor şi care îl poate suspenda pe preşedinte.
Hamid Karzai, considerat omul americanilor, cu care aceştia cooperaseră la mijlocul anilor 1990 pentru realizarea unor proiecte energetice, a câştigat primele alegeri libere din Afganistan, desfăşurate în 2004. În anul următor au fost organizate alegeri parlamentare şi locale. Principala sarcină a noilor autorităţi de la Kabul, asumată şi de americani, a fost extinderea controlului asupra teritoriului afgan. Corupţia larg răspândită în rândul oficialilor şi transformarea parlamentului „într-o arenă a confruntărilor dintre fostele facţiuni armate ale Afganistanului şi într-un instrument de presiune politică la adresa lui Karzai“ au fost principalele probleme ale clasei politice de la Kabul. Dincolo de instabilitatea politică, procesul de reconstrucţie a Afganistanului a înregistrat un eşec major în extinderea controlului noilor autorităţi de la Kabul asupra teritoriului afgan.
În 2008, bilanţul guvernării Karzai era sumbru. Potrivit unei declaraţii a lui John Michael McConnel, fost director al CIA, regimul Karzai controla doar 30% din teritoriul Afganistanului, restul aflându-se sub stăpânirea triburilor şi liderilor locali (40%) şi a talibanilor (10%). În august 2009 vor fi organizate noi alegeri pentru funcţia de preşedinte şi reprezentanţii provinciilor.
Potrivit unui raport redactat de CRS (Congressional Research Service) în 2009, Karzai este candidatul favorit, în ciuda eşecurilor înregistrate în ultimul mandat. Acelaşi raport menţionează şi că există posibilitatea ca alegerile din august să fie câştigate de un candidat al opoziţiei, mai ales dacă Barack Obama va susţine un nou lider pentru Afganistan.
