Pe aceeași temă
Câţi dintre cei care plecau din Bucureşti spre mare în anii ’50-’60 ştiau, bănuiau sau îşi imaginau că în preajma gărilor, adulţi şi copii deportaţi din vestul şi sud-vestul României, victime ale unui stat totalitar, se aflau la muncă obligatorie în Bărăgan, închişi în perimetrul unor sate-ţarcuri, izolaţi de lume, supravegheaţi, ducând o viaţă mizerabilă.
Continuăm publicarea unor fragmente din mărturiile câtorva dintre cele 44.000 de persoane deportate, supravieţuitori care mai pot mărturisi trauma, prin ochii copiilor sau adolescenţilor ce erau în 1951, când istoria s-a prăvălit asupra vieţilor lor, schimbându-le definitiv cursul.
Ce e de făcut atunci când teroarea și minciuna se transformă în politică de stat, ideologia, în măsură a tuturor lucrurilor, excluderea, în criteriu de viață socială?
CITEȘTE ȘI Un tren cu mai multe viteze sau despre copii, adolescenți cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan (I)
„Nemaipomenit de greu am dus-o. N-aș dori nici la cel mai mare dușman din lume”
Ana Cuzmanovici, n. 1935, în Sichievița. Deportată din Iam, județul Caraș-Severin, la Dropia
(înregistrată în 1991 la Iam de Smaranda Vultur).
Sunt născută în Sichievița, da’ tata meu în ’37 o cumpărat pământ și casă aici (în Iam - n.a). Și atunci, în ’51, am fost dislocați, eu aveam cincisprezece ani și jumătate, când or venit să ne ia... Noi n-am fost așa bogați. Am avut vreo zece lanțe și ceva de pământ. Și când or venit, or fost vreo șapte milițieni, securiști, ce-or fost acolo, și tata s-a speriat atât de tare, așa un șoc de mare o avut de... Când o plecat ar fi putut să ia și el câta grâu, câta ceva de-acasă. N-o luat decât într-o cocie ceva ce-o-ncăput... o masă, vreo două paturi și-ncolo nimic, nimic, nimic.
Acasă or rămas douăzeci și patru de oi, zece miei – n-o vrut polițaiul de la poartă să ne lase să luăm o scroafă, c-or fost două scroafe și șase grăsuni –, gâște, găini, ca la oricare om; două vaci am avut, alea le-am luat cu noi.
Când am ajuns, acolo nu-i mâncare, nu-i nimic. O trebuit a doua zi să mergem la lucru. Am lucrat. Câte zece lei câștigam pe zi. Ei, da’ noi am fost mulți, că am fost încă patru frați, bunicul și bunica, șase, mama și cu tata, am fost în total opt persoane. Apăi de-abia se ajungea de mâncare. Și eu... mergeam la fermă: acolo se dădea câta ceai c-o felie de pită dimineața; la amiazăzi un fel de ciorbă, da’ și aia subțire de tot și acră, n-am fost învățați cu borșu... Foarte greu a fost! Atunci așteptam să vină seara să mâncăm. Dar la fermă mâncam. Acasă cum să mănânc, că abia din banii ăia le ajungeau la ăilalți să mănânce câta ei. O ajuns timpu de s-o-mbolnăvit și tata meu, de-am lucrat numai eu. Or fiert trifoi să vadă dacă se poate face ciorbă de trifoi!... N-or putut să mănânce! Bunica mea o murit mai mult de foame și bunicul (la fel), că or fost oameni bătrâni. Știi cum e la un om bătrân, mai rău ca la un copil, trebuie să-i dai mâncare cu vitamine. Și mâncarea slabă care-o fost... or murit foarte slabi (în ’51), tare necăjiți or fost și bunicu, și bunica.
După aia ne-o mai dat câta pământ și am putut să mâncăm, nu ca să trăim nu știu cât de omenește, dar mâncare am avut ca să nu mai răbdăm așa de foame.
Dar trebuia să lucrăm... de dimineață plecam, nu se vedea de ziuă... plecam la o secție... noi îi ziceam Centru, că era I.A.S. Dragalina... comuna Dropia, unde am fost noi dislocați... în apropiere de gara Ciulnița. Aproximativ așa, patru kilometri, poate mai mult... Prima dată când am ajuns, la săpat de bumbac. N-am știut, că eu dac-am fost la Sichievița, am terminat clasa a VII-a sâmbătă, luni am fost dislocați, pe 18 iunie, și joi sau vineri când am ajuns acolo am început lucrul. Apoi mă durea spatele... mă dureau toate, nu puteam. Când nu ești învățat cu lucru-i tare greu... Și mai ales de apă o fost tare greu... Veneau cu cisterne cu apă, altele care duceau pentru construit ceva și cu bălegar... Dacă erau de astea și apă din aia beam... de sete... așa de rău am dus-o... Și plătiți foarte prost...
Iarna... trebuia să lucrăm și iarna. Cum era la noi că eram mulți și numai două persoane lucram, nu ne ajungea mâncarea și trebuia să lucru și iarna pe viscol, pe frig. Ce să vă spun?! Nemaipomenit de greu am dus-o! [...] Așa ceva! Nu știu. Eu n-aș dori nici la cel mai mare dușman din lume. Nici lui Saddam Hussein1 poate nu i-aș dori, la aşa criminal, viaţa care-am dus-o noi. Așa, când povestesc, parcă nici nu-mi vine să cred că eu am putut să trăiesc viaţa așa... Mai ales foamea! Frigul și foamea! (...)
Nici nu ne-o venit să credem atunci când o fost să fim liberi, să venim acasă! Când am venit acasă aici iar, or fost luate uși, ferestre... N-o fost vreo casă mare, da’ șapte-opt uși, ferestre, ce-o fost, absolut tot, tot lua. La alții care-or avut neamuri n-o fost luat. Noi n-am fost din sat, am fost din Sichievița. N-o avut cine să aibă grijă. Foarte, foarte greu o fost!
(Dar cum de v-a ridicat? Că n-ați avut mult pământ.) Ei, tata meu... o avut pământ lângă fâșie. Și o femeie din satul vecin o avut la Coștei... o comună aici la doi kilometri (în Banatul sârbesc –n.n.). Și o vorbit cu ea, o-ntrebat ce face, cum îi la ei, cum îi la noi... ca oamenii. Și-atunci o fost dus la Oravița, ținut vreo șase săptămâni, bătut... i-o dat drumu... nu l-o condamnat, da’... Pentru că o vorbit cu femeia de dincolo... Era toamnă... s-o oprit cu vacile, cu plugu... Ea l-o strigat și el o răspuns, o vorbit cu ea. Era prin ’49 treaba asta, eram la școală la Sichievița, în clasa a VI-a...
Și pe urmă o mai venit unu de la partid de la Oravița ca să se scrie la colectiv și cu unu care o fost secretar de partid aici în sat... Tata meu o fost baptist ... el o fost în război... și o știut cum o fost în Uniunea Sovietică în CAP-uri, în colhozuri, cum se zice, și deci o știut viața cum e în colhoz. Și el i-o luat de piept și i-o scos afară. Asta înainte de a pleca... da, cu vreun an și ceva înainte. Atunci, secretarul de partid când trecea pe lângă maică-mea pe la drum, totdeauna-i spunea: pe Lisandru îl ducem noi de-aici, îl scoatem noi din sat... acuș, acuș îl scoatem din sat... La bunică-mea tot nu-i venea să creadă că o să-l scoată din sat și într-adevăr... s-a adeverit. Și pentru treburi din astea, pentru nimica toată...
De fapt (mai erau) încă vreo trei familii, care tot pentru asemenea treburi or fost dislocate. Au fost vreo douăzeci și una de familii de-aici din sat care or fost dislocate. Când mi-amintesc așa, îi ca și când aș citi situația unui om care-o trecut prin asemenea greutăți și n-o fost a mea. Așa, nu-mi vine să cred că s-or întâmplat trebile astea. Că eu am fost la școală la Sichievița... și nu spun c-am fost excepțională, dar am fost printre primii și de multe ori chiar prima! Și eu am vrut să fiu ori învățătoare, ori ingineră, ori ceva... Am vrut să ajung mai departe.
Când ne-o dus în Bărăgan, la vreo lună, vine o profesoară. Erau și ele dislocate ca și noi, erau din Grabaț și din Jimbolia. Și zice: care vrea să se scrie, să dea examen la liceu la Călărași. N-am mai putut de bucurie! Mergem la Dragalina Veche... că la început nu s-o numit Dropia, comuna asta, îi zicea Dragalina Nouă... Și am fost noi vreo patruzeci-cincizeci de elevi, nemți, basarabeni, era o bulgăroaică... eram și eu printre ei. Și am dat examen. Am răspuns foarte bine. Eu – bucuroasă când am văzut că răspund la toate, poate am avut și noroc, poate am și știut, așa. Când mă duc acasă: tată, să știi că eu am reușit!
La vreo lună de la asta vine, iaca, și ne spune: n-aveți voie, ne pare rău că sunteți din Satu Nou și n-aveți voie să mergeți la școală mai departe... Și-așa am rămas! În Satu Nou erau numai șapte clase. [...] Și iaca așa o fost cu noi, că mulți tineri și-or pierdut viitoru, care-or învățat foarte bine, oameni cu calități... și-or trebuit să rămână oameni simpli, muncitori... și decepționați că... în viață când nu reușești ceva te socotești un om ratat (...).
Și ce vină am avut eu? Nici tata. Hai să zic că tata meu o avut vina asta c-o vorbit. Da’ ce vină am avut eu c-am avut cinșpe ani jumătate, ce vină o avut fratele meu de doișpe ani, ce vină o avut cel de trei ani, ce vină o avut ăla de patru ani și opt luni...
Vezi interviul ei pe site-ul http://www.deportatiinbaragan.ro
„În două-trei ore trebuia să încarci ce poți într-o căruță”
Petru Mirciov, n. 1946, la Dudeștii Vechi. Deportat la Valea Viilor (interviu realizat de Nicoleta Mușat în mai 2016).
Am avut cinci ani când ne-au deportat, cinci ani împliniți, că eu sunt din februarie ’46, iar atunci era iunie ’51. Dacă încep cu începutul, asta e una din primele amintiri. Este ziua de deportare, pentru că atuncea, în 18 dimineața, m-am trezit singur pe saltea, fără plapumă, fără cearceaf, fără nimica, eram pe saltea și bineînțeles că am plâns, că nu știam ce-i cu mine. Între timp deja veniseră soldatu’ cu milițianu’ și cu cine or mai venit, i-o somat pe bunici, că era bunicu’ – el era atunci, la vremea respectivă avea 50 de ani, el era șeful familiei, ca să zic așa. Deci au început să încarce în căruță. Noi aveam două case. Era un corp de clădire mare și o casă mai mică. Și io dormeam în casa cea mică, eram mulți, o familie mare, șapte persoane. Bunicii, mama cu tata și trei frați. Io-s ăl mai mic.
Frații Mirciov cu mama
(…) Ce-mi aduc aminte de ziua respectivă era că aveam niște vecini, vizavi de noi, erau doi băieți, și frații mei erau de aceeași vârstă cu ei, dar nu puteau să comunice cu aceştia. Deci nu-i lăsau nici pe copii să iasă din curte sau să li se aducă o jucărie. Ştiu că aveau ceva, o minge de cauciuc, de cârpe... Cam asta a fost, asta-i una din primele amintiri din viață.(…)
Și mai am o amintire clară tot de atunci. E că aveam mai mulți cai. Aveai dreptul să iei o căruță cu doi cai și o vacă. Știu că aveam un cal sur, pe care-l chema Schwartz, iar eu voiam să-l iau pe ăla, dar bunicu’ n-a vrut, că avea el alți cai, care a zis că-s mai buni decât el. Și, mă rog, astea le știu după aceea, că în două-trei ore trebuia să încarci ce poți într-o căruță, și i-o dus la gară. Deci într-o coloană. Io sunt din Dudeștii Vechi, atuncea se numea Beșenova Veche, au dus 87 de familii, au fost deportate, este un sat de bulgari, deci la vremea respectivă erau numai bulgari și câteva familii de români, vreo trei-patru familii de refugiați din Basarabia și ceva profesori sau învățători și funcționari pe la primărie. Deci țăranii localnici erau toți bulgari. Și vă dați seama că la 87 de familii se adăugau cei din zonă, dinspre Beba Veche – Cherestur, i-au dus tot la gară la Dudești, pentru că acolo la ei nu era tren. Nu-mi aduc aminte ce a fost prin gară, dar țin minte că trenul era ceva foarte lung, nu știu câte vagoane puteau să fie... deci erau vagoane de marfă. Noi am avut un vagon, jumate era cu animale și în cealaltă jumătate stăteau oamenii. Îmi aduc aminte că pe drum, la câte o gară, a mai venit câte cineva... probabil că erau de la Crucea Roșie... să mai dea un ceai sau ceva la copii.
…Ca să revin. Bunicu’, în 13 ianuarie ’51, deci cu cinci luni înainte, a fost închis la Popa Șapcă2 din cauza cotelor, deci a fost acuzat de sabotaj, că nu-și plătește cotele. A fost o acțiune de deschiaburire, au venit, tot ce au găsit au încărcat, cereale, mâncare, șunci, inclusiv haine au fost sechestrate și după aceea a fost judecat și tot ce i-au sechestrat a fost confiscat, deci prin hotărâre la tribunal. Pe el l-au închis cinci luni, a ieșit exact cu câteva zile înainte, în 13 sau 14 iunie a ajuns acasă de la pușcărie.
Rafael Mirciov cu acordeonul în fața casei din Valea Viilor
„Știam că ne duc în Siberia, la ruși. Ne-am bucurat că am rămas în România”
Vasile Docea, n. 1937, Pesac, județul Timiș. Deportat la Bumbăcari (intervievat în 2016 de Smaranda Vultur).
O parte din viața mea o fost foarte tristă, cu multe necazuri. Astea le știți dumneavoastră, dar eu vi le repet, că dacă nu le repetăm și nu le scriem, generațiile viitoare n-or să știe ce or făcut comuniștii.
Cum o fost? În data de 18 iunie în ’51... Vedeți ușa asta aicea? Or intrat ca barbarii peste noi, un ofițer, un civil și un militar cu o armă în mână, o baionetă și or spus... Io eram aici, în cameră, 14 ani aveam. Maică-mea, taică-meu tot aici erau și bunicii în camera din față. Deci cinci persoane. Și or spus să ne pregătim, până la zi să fim gata, să mergem la gară, că o să fim strămutați din localitate. O să avem voie să luăm un cal, o vacă și ce putem lua din gospodărie într-o căruță. Și am plecat la gară... N-ai putut să nu te duci.
(Și cu ce-a rămas acasă ce s-a întâmplat?)
Vă spun acuși... cel mai tragic ce-o fost... Ne-am dus la gară... La gară erau mulți ajunși deja înainte de noi... Era un tren cu vreo 40 de vagoane, sau mai puțin, goale, pregătite de cu seară. Nu ne-am dat seama de ce-s aduse, știți? Și la fiecare i-o dat un vagon, la fiecare familie... Și alt vagon la două familii, să-și pună animalele – cai, vacă, care-or avut... Și am încărcat, am stat toată ziua pân-o venit o locomotivă și ne-or luat și ne-or dus. Noi am avut o iapă foarte frumoasă, sură, ceva pursânge, și avea un mânz extraordinar de frumos, săracu’... Mânzul o rămas jos, n-am mai avut voie să-l urcăm și pe el în tren, săracul mânz... Destul de mărișor. Și când o plecat trenul, mânzul o fugit după tren până la marginea satului. Și-o rămas jos... Și-așa am ajuns, prin greu, prin... Nu știam unde mergem... Știam că ne duc în Siberia, așa era vorba atunci, că ne duc la ruși. Deci ne-am bucurat când am ajuns, de ne-o lăsat jos unde ne-o lăsat, că ne-o lăsat în România, știți? Spre răsărit plecam, de-aici. Am mers până la Dudești, o gară în Bărăgan. O fost o fericire că ai coborât la Dudești, nu ți-o mai fost frică de ce se întâmplă. Ne-am bucurat că am rămas în România.
Clasă Răchitoasa 1955. Prima din dreapta, rândul al doilea, e Margareta Schannen n. 1942, Periam (căs. Docea), în a cărei arhivă se află fotografia. Şi-a pierdut fratele de trei luni (sept. 1951) în Bărăgan, din cauza condiţiilor de viaţă precare.
(Dar satul ăsta nou la ce distanță era de cel vechi?)
La un kilometru jumate. Deci era destul de aproape. Era satul nou, iar la marginea satului începea sediul unei... ferme I.A.S., Întreprindere Agricolă de Stat, acolo unde s-o lucrat.
(Și satul s-a numit?)
Nicolești-Jianu și, ulterior, după ce am plecat noi de acolo, i-o pus la sat numele Dudești. Nouă ne-o mai spus Tătaru Nou... (Bumbăcari - n.n.) O mai avut vreo două-trei nume satul ăl nou. Dar satul ăl vechi, Niculești-Jianu o rămas. Acolo-i și arhiva rămasă.
(...) Și atunci la gară așteptau oamenii de acolo... Erau căruțe pregătite... Era căruța noastră, calul nostru... Era o cărare și era de la gară vreun kilometru, o fost aproape gara de sat. Pe câmpul ăla era o tarlauă... Grâu tăiat era, ca străzile, exact cum era planul satului și pe străzile alea de grâu tăiat erau țăruși bătuți, și deja era țărușul cu numele nost!
(Cu numele chiar?)
Cu nume, cu tot... Docea. Și acolo am coborât... Aia o fost casa noastră... Nu acoperiș, nu nimic. Vântul te-o bătut, ploaia te-o ploiat. Hai că eu am fost mai mărișor, 14 ani aveam, da’ erau copii mici, familii cu bătrâni... Și noi am avut doi bătrâni, bunicii. Și am rămas așa, în vânt și în ploaie, până toamna. O trebuit să-ți faci casă, știți? Câmp liber, nu era nimic! Nu fântână cu apă, nu nimic. Și am făcut casa. Și copiii, și ăi bătrâni puneau mâna și băteau la pământ, acolo... Și am ridicat zidurile...
(Deci asta prin septembrie...?)
Da, după două luni, să zicem... Se apropia iarna. Vara, călduri din alea de te-or înnebunit... Închipuiți-vă, în Bărăgan, acolo... Vântul te-o uscat, soarele te-o ars și tu n-ai avut un umbrar. Ți-ai făcut din mobilă, deasupra, o copaie, acolo... Bordeie... alții or făcut în pământ... Am făcut casa. Pentru acoperiș ne-or dat lemne, materialul lemnos. Geamuri ne-or dat ei. Noi am făcut restul. Când la acoperiș, n-or mai avut ce să ne dea. Și am pus paie pe acoperiș. Paiele erau acoperișul casei. Ploia înăuntru. Când bătea vântul n-o mai rămas nimic pe casă, nu mai aveai acoperiș. Și așa am stat cinci ani. Tot ai acoperit casa. În alte părți era stuf. Unde era stuf era mai bine, ai acoperit casa și... Dar noi, neavând stuf... La noi, din câmp, ce-o fost acolo, paie. (...) Și după aia o trebuit să mergem să lucrăm la fermă. Că te-o plătit, că nu te-o plătit, tu trebuia să mergi să lucrezi. Și nu mai lucram la marginea satului, aici. Trebuia să mergem la Simu. Acolo eram noi, tineretul. Acolo tot întreprindere din asta de stat. (....). Lucram la vie, era multă vie. Și mergeam la săpat la vie. Am mers tot tineretul din sat. Am lucrat o lună și n-am avut bani nici de o pereche de teniși să-ți cumperi. Dar ne-o dat de mâncare. S-or dat dormitoare... Te mâncau noaptea ploșnițele.
(Deci trebuia să stați acolo noaptea.)
Trebuia să stai acolo, plecai lunea și veneai sâmbăta acasă. Pe jos mergeam, că nu era departe... Vreo 15 kilometri. Și am muncit, am săpat în pir. Știi ce-i ăla pir, doamnă?
(Da, știu. E foarte tare.)
Ca sârma. Dădeai cu sapa în el... Te forța, îți dădea rânduri... să-l sameni. Să-l sapi! Erau fete din astea tinere care or fost de la școală luate, cu un an, cu doi de liceu, mânuțele la ele fragede, sânge aveau prin palme, săracele. Oamenii din sat, localnicii de-acolo, nu vorbeau cu noi. Erau pregătiți, că suntem oameni răi sau nu știu ce le-or fi spus, că n-or scos nicio vorbă... Până la urmă, timpul trece, știți cum e, te cunoști, te împrietenești. Oamenii nu erau așa cum i-am văzut când am ajuns acolo.
Și am început să ne simțim bine împreună, cum îi tineretul... la un loc... Uiți de necazuri... să fii împreună cu toți. Lângă marginea satului Simu trecea Călmățuiul. Și-acolo mergeam să ne spălăm, că nu era altă sursă de apă să te speli, mergeai la Călmățui și te spălai. Era jos, după cimitir. Și aveam două prietene acolo... La amândouă, săracele, le era frică să se ducă să se spele...
(De unde erau?)
De prin Jimbolia, din Saravale... Mai erau cu noi din Igriș, Saravale, Sânpetru, Gottlob, Tomnatic... Şi cam atât.
(Și lucrau acolo, la fermă, și cei mai bătrâni?)
Ăi mai mari, cum era taică-meu și alții, erau angajați la I.A.S. Taică-meu, de exemplu, lucra la vaci. Erau zece vaci... avea în grajd zece vaci și alea le îngrijea, le mulgea... De-acolo mai era seara câte-un litru de lapte. Mâncare era foarte greu de obținut acolo. Ce furau oamenii. Chiar s-o supărat pe mine un prieten din Sânnicolau, că de ce-am spus la interviul cu televiziunea că am furat acolo. Păi dacă nu furai, mureai, doamna Smaranda. Și ai furat... un știulete de porumb, și l-ai pus la fiert acasă, să supraviețuiești. Să ai ce mânca, să te hrănești.
(Dar în primul an, când n-ați lucrat?)
Vai de capul nostru. Ce-am adus de acasă... De exemplu, noi am plecat în iunie, mai aveam șuncile și slănina toată de la porcii ce i-am tăiat iarna. Știu că aveam o troacă, de făcea pâine bunică-mea, erau vreo patru șunci în ea și vreo două clise, slănină... Din aia am avut, dar s-o terminat și aia și n-ai mai avut. Altă dată aș fi mâncat o bucată de pâine și n-o aveam. N-am avut pâine să mănânc! Ce-i mai principal. Nu mai vorbim de altele. O făcut bunică-mea pâine din tărâță curată. Tărâță curată... când mâncam, se oprea în gât.
(..) Și la câmp ai lucrat, și la bumbac... Ce era la bumbac, acolo! Bumbacul era viața noastră. Culegeam bumbac. Aveai un șorț mare în față și... Luai bumbacul din găoacea aia și-l băgai în coș. Mergeai la cântar, îți cântărea și, în funcție de câte kilograme recoltai, erai plătit. Nu prea mult. Nici mâncarea n-o puteai plăti. Doi lei.(...)
(Și la școală n-ați mai mers?)
Am terminat șapte clase, atât... Da’ or fost fete și oameni, băieți, care or fost la Timișoara pe la școală și or întrerupt, n-or mai fost la școală.(...)
(Și au lucrat și bunicii?)
Bunicul meu era bolnav, avea un picior rupt și nu putea să meargă bine cu el, bunica mea era bătrână. Lucra maică-mea, maică-mea și taică-meu lucrau.
(Bunicii erau din partea...)
A lui taică-meu. Docea Simion îl chema. Și erau și bunicii de la mama mea acolo. Stăteau vizavi de noi. Patru bunici într-un singur loc erau. A mai venit de acolo înapoi un singur bunic. Două bunici și un bunic or rămas acolo. (...) ... Și bunicii dinspre mamă erau Lața, Lața Antoniu și Lața Ana. Dintre toți bunicii ăștia patru, o mai venit acasă Lața Antoniu. El e singurul care a supraviețuit.
(Și ei erau cu fiica lor, nu?)
Da. Care era văduvă de război, se numea Elena. Miloș Elena. Bărbatul i-o murit pe front la Lozovaia. Prin Crimeea, sau nu știu pe unde-o fost asta... Nu l-or mai găsit.
1. La momentul interviului, fostul președinte al Irakului. Războiul din Golf era un eveniment recent.
2. Închisoare din Timişoara de pe strada cu acelaşi nume.
