Pe aceeași temă
Svetlana Alexeevici, scriitoare originară din Minsk, laureată a Premiului Nobel, povestea într-una dintre cărțile ei, bazate pe mărturii, cum pe geamurile trenului ce venea de la Soci, traversând Ucraina în timpul uneia dintre perioadele de mare foamete, turiști fericiți ce reveneau de la mare cu familiile lor puteau vedea oameni ca niște stafii, cerșind o bucată de pâine și implorând ajutor. Soluția găsită de statul sovietic? Geamurile au fost vopsite pentru a nu fi vizibil nimic din ce era afară, impermeabilizate la sunete. Trenurile au fost transformate în trenuri de noapte. Ajunși la Moscova sau la Kiev, după ce traversau marea Uniune Sovietică, turiștii împărțeau prietenilor vederi cu locurile vizitate, cadouri și amintiri, prefăcându-se că nu știu că au traversat o vale a plângerii, o bolgie a infernului. Vrând să uite, uitau cu adevărat, în timp ce trenul luxos cu geamuri fumurii continua să treacă în viteză maximă prin noapte. Am evocat aceste lucruri pentru că trenul acesta ar putea fi o metaforă și a societății noastre din anii ’50, a relației memoriei cu scrierea istoriei pe care regimul comunist a impus-o treptat ca normă.
Sunt 70 de ani de când conducerea partidului comunist din România, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, cum se zicea pe atunci și cum se vede și din documentele păstrate în arhive, a decis deportarea în Bărăgan în 18 iunie 1951 a 44.000 de persoane din zona de sud-vest a țării (1). Locuitori ai satelor în special, dar și ai câtorva orășele, aflate la 25 km de granița cu Iugoslavia lui Tito, pe atunci dușmanul unei Românii obediente față de Stalin în toate privințele, au luat drumul Bărăganului, cum spun ei.
Majoritatea celor care mai trăiesc azi erau copii mici sau adolescenți la acea dată. Mărturiile lor sunt în mare parte alimentate de informațiile pe care le-au auzit ulterior evenimentelor de la părinții și bunicii de care îi lega aceeași soartă. În cazul fericit când aceștia din urmă aveau curajul să povestească lucruri dăunătoare la dosar sau periculoase pentru cel ce lear fi transmis mai departe.
Adulții au suferit drama plecării forțate, a domiciliului obligatoriu, a muncilor grele și prost plătite, a grijilor legate de procurarea hranei sau a apei de băut, a celor necesare locuitului în plin câmp, în bordeie, apoi în locuințe de pământ bătut, expuse tuturor pericolelor (le-au construit la comandă, fără a ști dacă își vor mai găsi vreodată locurile de baștină și pe cei lăsați acasă). Au suportat și resimțit la maximum nu doar foametea, frigul, epuizarea, ci mai ales teroarea, violența, nedreptățile, umilințele la care au fost supuși, excluderea, în numele ideii de a fi considerați „dușmani”, „elemente periculoase”.
Mamă cu doi copii, Dâlga Nouă, Bărăgan, 1954 (Arhiva AFDB)
Sunt detalii, gânduri și imagini care răsar neașteptat în mintea și memoria adulților de azi, ce vorbesc însă și despre trăirile copiilor ce au fost atunci, speriați, șocați uneori de ce li se întâmplă celor apropiați și lor înșiși, neînțelegând sau nevrând să înțeleagă, înfometați, uitători altădată de toate, protejați de inocența vârstei. Mi-am propus o incursiune în universul lor de viață, marcat de atâtea lipsuri și frustrări, de contactul timpuriu cu moartea, cu asprimea vieții. Am luat mai întâi ca reper anul în care eu însămi m-am născut, 1950, și următorii. Dacă mă uit în oglinda copilăriei acestor necunoscuți și neștiuți pe atunci colegi de generație, aruncați cu familiile lor în Câmpia Bărăganului, văd întâmplări de necrezut și de neconceput într-o lume în care legea și dreptul sunt respectate.
Ce e de făcut atunci când teroarea și minciuna se transformă în politică de stat, ideologia, în măsură a tuturor lucrurilor, excluderea, în criteriu de viață socială? Din păcate, lumea în care trăim cu 70 de ani mai târziu nu face caduce astfel de întrebări. Ceea ce se întâmplă sub privirile noastre în țări în care există încă regimuri comuniste seamănă înspăimântător de tare cu anii ’50. Astfel că merită să ne întoarcem la mărturiile celor care au suferit.
Chiar dacă trenul uitărilor noastre voite sau nevoite împarte mereu lumea în două.
Margareta Oglindă (n. 1950), profesoară, cu domiciliu obligatoriu la Dâlga
(Fragmente - interviu din 2018, Becicherecu Mic)
Mă numesc Margareta Oglindă, sunt născută în 16 martie 1950, în zodia Pești, și există două feluri de pești: pești pe care îi ia curentul și pești care înoată contra curentului. Cred că toți care am fost în Bărăgan am fost pești din aceia care înoată contra curentului, căci altfel n-am fi supraviețuit. Am fost foarte mică, doi ani fără puțin, când părinții mei au fost deportați din Iecea Mare, satul natal. Tata a fost basarabean, considerat chiabur. După ce a venit mama din Rusia, s-a căsătorit cu tata și atunci, după ce a lăsat în urmă Rusia, a încercat și Bărăganul.
(Tata de când era la Iecea Mare?) Tata, de când au venit basarabenii. (În ’46?) Cam așa, din ’46-’47, cu bunicii, cu frații, că ei au fost trei frați și au venit, s-au refugiat, fiindcă a fost vorba că-i duce în Siberia (...).
(Tata avea avere acolo?) Foarte mare, lângă Chișinău, la Mereni. Raionul Anenii Noi, așa se numește.
(Ați fost acolo?) Am fost acolo, în ’65, când am terminat clasa a VIII-a și mi-a arătat tata locul în care au fost casele. Pivnița mai rămăsese. Au avut acolo hectare de vie, de nuci, deci au avut avere serioasă. Au fost oameni harnici, au lucrat de dimineața până seara, toți au pus mâna ca să păstreze ceea ce au moștenit de la bunici.
Peiov Ion și sora lui, la Valea Viilor, Bărăgan, 1954 (Arhiva AFDB)
(Tata cum se numea?) Mihai. Și ai mei au plecat prima dată la Frumușița. Așa, și tot zicea mama că nu-i place, tot se revărsa Prutul și: „Ăștia odată deschid digul și ne îneacă pe toți”. N-au fost bine priviți de către comuniștii din perioada respectivă. Și atunci au tot solicitat să plece altundeva, deci tot cu domiciliul obligatoriu, că au avut pe buletin D.O., n-au avut voie să părăsească mai mult de o rază de câțiva kilometri, mi se pare. Și pe mine m-au lăsat la părinții mamei, la bunicii de la Iecea Mare.
(Dar de acolo au fost ridicați?) Da, de acolo au fost ridicați, acolo au stat. Și atunci, în momentul în care i-au ridicat pe ei, nu m-au luat și pe mine, m-au lăsat acasă, până în momentul în care s-a făcut o reclamație. (De unde a venit?) Din localitatea Dâlga, locul în care au fost strămutați din Frumușița. A fost o femeie, Dâpre (Dupre?) s-a numit, din Iecea. Și au reclamat că fata nu este, că băieții ei erau acolo duși, la Dâlga. Eu am fost micuță, un an și câteva luni am avut atunci. Și, ulterior, m-am dus și eu. (Și cum? Au venit să vă ia?) Da, prima dată m-au căutat la Checea, mult timp... a fost o neînțelegere de sunete: „Checea”/„Iecea” și nu au știut. Au căutat în Checea, nu m-au găsit și apoi au căutat în Iecea, căci este Iecea Mică și Iecea Mare, și m-au găsit. Să știți că și acum îmi amintesc... la anii respectivi aveam o tricicletă micuță în curte și a venit milițianul, a vorbit ceva cu bunicul și numai am văzut că bunicul și bunica plâng, dar la anii aceia nu puteai să-ți dai seama despre ce este vorba. Zice: „Lasă c-o să mergi la mama și la tata, că noi trebuie să mergem la lucru”, deci au încercat să mă pregătească. Și atunci, cu milițianul și cu bunica, am mers până în Dâlga și, când am ajuns acolo, la casă de machedoni am ajuns, ei muriseră și a rămas casa în care puteau să locuiască ai mei.
(Dar erau tot din Iecea?) Nu, asta nu știu. Și, când m-au adus acolo, eu pe mama n-am cunoscut-o și a încercat ea să vorbească cu mine, dar eu, nu.
(Vorbeați germană?) Da, germană, dar știam și germană, și română. (Dar bunica?) Și bunica, ea a fost născută în Șandra și bunicul în Iecea Mare. Și atunci, când am ajuns acolo, m-a luat mama de mână să-mi arate iezii. Deci, mijlocul de existență a fost laptele de capră, pe care-l mâncam dimineața, la prânz și seara, tot timpul, mai o coajă de pâine, mai o mămăligă sau mai știu eu ce. Și mi-a arătat iezii, mi-a povestit în grădină, avea, așa, un colțișor, în care avea câteva legume.
Și tata era la lucru, tata lucra la CFR, la curățat linii, spațiul dintre linii, să taie iarba și să ungă osiile. (Lucra acolo deci, și aici, în sat la Iecea lucra la câmp?) La Iecea lucra la câmp. Ei n-au avut pământ când au venit, au lăsat tot în Basarabia, deci au venit aici doar cu o căruță. (...) Ei au primit cu bunicul și cu frații cinci hectare împreună, dar pământul acela a fost expropriat când au fost deportați, numai după Revoluție l-am reprimit.
(Mai trăia tata?) N-a mai trăit, tata a murit în ’86, foarte tânăr a murit. A fost bolnav. El a fost șofer și încărca și descărca, pentru a câștiga un ban, aici, când s-a întors. Și în Bărăgan lucra acolo, la CFR. Cinci lei avea pe zi, o pâine era trei lei și altceva ce-ți mai puteai cumpăra? Îi mai trimitea bunica, era voie o dată la câteva luni să trimită o cantitate de făină, dar nu era voie scrisoare, nu era voie absolut niciun fel de comunicare și nu știam de ce mama căuta întotdeauna săpunul. „Unde-i săpunul?” Zice: „Nu-i săpun de data asta, dar trebuie să fie săpun”. Îl folosea la spălat de rufe și bunica perfora săpunul. Punea acolo scrisoarea, topea săpunul și când era foarte fierbinte, turna peste și nu se vedea. Deci, ei desfăceau pachetul de tot acolo, la miliție, ca să nu aibă absolut niciun fel de comunicare. (Și i-au luat săpunul?) Nu, niciodată, pentru că nu și-au dat seama că în săpun ar fi scrisoarea. (...) Au fost iernile cu minus treizeci și cinci de grade. Am o imagine așa, care mi-a rămas și m-a marcat mult timp, tata cum a lucrat la deszăpezit iarna, erau nămeții de doi-trei metri și a dus o femeie în brațe cu încă doi oameni și eu m-am speriat, n-am știut ce s-a întâmplat. I-a spus mamei: „Pune o pătură jos, adă niște găleți cu zăpadă și atunci au dezbrăcat-o și-au frecat-o cu zăpada aia și să știți că și-a revenit. Înghețase acolo, cine știe unde a fost, crivățul acela sufla zile și nopți în șir. În geam erau bătuți saci în cuie - fiindcă au fost geamuri simple, n-au fost geamuri duble - ca să nu intre zăpada-n casă. (...) Deci, cumplit a fost. Și ceea ce dau ei acum, indemnizația asta, ei nu pot să facă bine în veci, cât am suferit copii fiind, nu? Și am amintiri foarte, foarte clare. Știi ceva, am un lucru bun să-ți spun și acum, din Bărăgan, toate obiectele din casă, când ești copil și suferi, foarte bine ți se imprimă în memorie.
(Ce v-amintiți?) A fost o intrare, în față era un câine, Leu îl chema, era pe lanț, fiindcă tata era noaptea plecat la deszăpezit de linii și era mama cu mine, iar cu mama nu ți-e chiar totuna într-o zonă din aceasta în care n-ai pe cine să chemi, dacă ți se întâmplă ceva. Și era câinele ăsta foarte rău, pe un lanț, și ajungea până la ușă, și dormea acolo, în ușă. Și zicea mama dimineața, către mine: „Ai auzit ceva azi-noapte?”. Eu zic: „Nu”. Fiind copil, dormeam, așa, ca lemnul. Dar mama îmi povestea: „Eu așa m-am speriat, tot auzeam zdup-zdup”, ca și cum cineva ar fi dat în ușă. Dar cine era: câinele se tot lovea cu capul de ușă, când adormea. Deci, a fost intrarea, a fost urcarea în pod, o scară din aceea de lemn, o bucătărioară foarte mică, două persoane nu aveau loc în ea, și o cameră. Asta a fost tot, cu patul, cu o masă, două scaune vechi și patul în care au dormit părinții. Când tata a venit seara acasă și am văzut un om străin, și am văzut că el și stă acolo-n cameră… (V-ați speriat?) Păi, nu l-am știut. (Și cu mama v-ați obișnuit?) Cu mama m-am obișnuit repede, că mi-a povestit și de aceea. (...)
Și de atunci, de când am venit din Bărăgan - am stat acolo trei ani, șapte luni și optsprezece zile - am divorțat de lapte, nu mai pot nici să-l miros, fiindcă am fost suprasaturată, numai lapte. (Altceva, nu?) Mai un cartof, mai o mazăre.
(Mama a lucrat sau a stat cu dumneavoastră?) Mama a fost operată, că ei când au ajuns la Dâlga, casa aceea cum a fost dărăpănată au făcut-o din nou din chirpici, dar din aceia mari și a făcut dublă hernie de la ridicat și a fost la spital. Iar în acea perioadă am stat la bunicii din partea tatălui, fiindcă erau în aceeași localitate, până a venit mama din spital.
(Dar mama locuia la ei când i-a ridicat, la socri?) Nu, mama locuia la părinții ei cu tata. (Cum de n-au ridicat-o și pe bunica dumneavoastră?) Bunica din partea mamei... păi, n-a avut treabă cu ea, soțul ei a fost neamț și el s-a dus voluntar în Rusia în 1945, ca s-o întâlnească pe mama. El depășind o vârstă, nu l-or mai ridicat, dar el s-a dus voluntar în ideea să nu fie mama singură. El s-a dus în Munții Ural și mama a fost în Dnieprodzerjinsk, la construcții. Acolo, în munți, tatăl ei a avut un accident, s-a surpat mina și era foarte interesant când ne povestea... Ei, când luau prânzul, primeau o pâine neagră întreagă, cei care lucrau în mină, și nu știu ce mai primeau acolo, și hrăneau șobolanii, erau prietenii lor. Șobolanii au un simț aparte, în momentul în care mina începe să se surpe, toți șobolanii fug în direcția bună. Și atunci, ei toți fugeau în direcția în care fugeau șobolanii.
Tata a fost rănit la cap. Și nu s-a întâlnit cu mama decât în Germania, la întoarcerea din Rusia, în lagăr (...) pe jos au venit până la urmă acasă. I-a așteptat bunica și cu mâncare, că la noi n-a fost totuși așa sărăcie, atunci, o pâine de casă... Și cu mama am făcut, noi două. Și ne-am mutat la Becicherec, aici au fost frații lui tata și ăsta a fost motivul pentru care el a zis să fim toată familia unită și pentru asta ne-am mutat. În ’87 s-au mutat bunica și mama, căci tata a murit în ’86. Eu eram deja aici cu postul, în învățământ era foarte greu să obții un post și am fost învățătoare la început, după aceea m-am titularizat și am fost profesoară.
(Și dumneavoastră deja locuiați aici?) Da, deja locuiam aici.
(De când ați terminat facultatea?) Nu, am fost la Anina, la Brădet, am fost vreo șapte sau opt ani, făceam naveta zilnic. Am fost și la Iecea, la Dudești și, în final, la Becicherec.
(În Bărăgan v-ați dus la grădiniță?) Nu, n-am făcut absolut nimic. Acolo erau foarte mulți macedoneni, la Dâlga, intelectuali: farmacistul, doctorul.
(Vă amintiți așa?) Nu mai știu... dacă au fost copii așa mici ca mine. Știu că tot singură mă jucam cu ieduții și cu câinele. În fața casei, îmi amintesc că era, cât vedeai cu ochii, lanul de bumbac și când se coceau, se desfăceau capsulele respective, era atât de frumos ! (...)
(Și mai povesteați de Bărăgan, când erați cu mama aici, la Becicherec?)
Da, povesteam și ea tot spunea că Bărăganul tot a fost dulce, pe lângă Rusia (...)
Hortensia Ioniță (n.1950), medic, cu domiciliu obligatoriu la Dâlga
(Fragmente-interviu februarie 2019, Timișoara)
… Ceea ce îmi amintesc… îmi amintesc că era casa foarte micuță, dar nu știu, cred că cel mult două camere, fiindcă din start ni s-a spus: atâta suprafață și atâtea camere, știu de la bunicul meu, când s-a implantat țărușu’ în pământ și ni s-a spus că aicea va fi casa. Mai știu de la ei că primul an petrecut în Bărăgan - deja aveam treisprezece luni când am sosit acolo - l-am petrecut umblând în picioarele goale pe miriștea abia cosită, motiv pentru care am căzut și eram mereu cu răni pe picioare din cauza căzăturilor, și pe urmă n-am mai umblat mai bine de jumate de an, poate chiar un an, de teama căzăturilor.
(Deci ești născută în…?) În 5 mai 1950, la Lățunaș. Aveam treisprezece luni, deci un an și o lună în momentul când ne-au deportat și, deci, toamna, iarna și primăvara le-am petrecut în colibă, unde ei făceau cu rândul, și în special noaptea, și în zilele ploioase cu pelerina deasupra leagănului. Am fost foarte bolnavă atunci și ulterior, până când am avut opt, zece ani, deci și la întoarcerea acasă, în special cu rinichii, deși ei m-au ferit cât au putut mai bine, crezând că în oricare moment aș fi putut să mor din cauza condițiilor pe care le aveam acolo.
Tenzi (Hortensia) Ioniță la 4 ani la Dâlga
(…) Ulterior, mi-am revenit și cu ajutorul mătușii mele, sora mamei, care era căsătorită în Timișoara și care a făcut tot posibilul, trecând prin foarte multe greutăți, să ne viziteze. Vizitele erau interzise, dar reușea, așa, ca printr-o minune, să aibă tot felul de acte cât de cât valabile ca să poată veni. Însă din gară, dacă nu mă înșel, cum spunea bunicul, deci din gară de la Lehliu o aducea în căruță, peste ea punând cuverturi, altă dată un braț de porumb, altă dată tot felul de frunze, tocmai ca să nu fie văzută că ne vizita, și așa aveam unele medicamente, haine și unele lucruri. Bunicul la plecare s-a gândit că e bine să ducă în vagonul cu care am mers o vacă, prin urmare am avut lapte și acolo, și un cal cu care dânsul - Dumnezeu să-l odihnească și să-i odihnească pe toți! - s-a angajat la fermă, la Ghimpați, a lucrat și atunci încetul cu încetul am avut cele trebuincioase traiului. Tot acolo, la Ghimpați, a lucrat și mama, tata fiind în închisoare. Se pierduse orice speranță să se poată întâlni cândva.
(Și tata, ce se întâmplase cu el?) Tata a fost luat pentru că era din fosta Iugoslavie, pentru trecerea frontierei când au fost probleme dincolo de frontieră, mulți veneau, plecau, veneau, plecau și la un moment dat s-a închis frontiera și atuncea a fost bine închisă… (Și n-a mai putut trece...) N-a mai putut trece… El a venit cred că pur și simplu să lucreze în Lățunaș, da. Era născut în comuna Jamu Mic, peste frontieră. Îl chema Boronca Octavian. Apoi, românizat, Boroancă.
A fost arestat înainte de plecarea în Bărăgan, în ‘50 și ’51, și dus la Jilava. (Și de acolo a fost eliberat?) Da… trei ani a stat. Mai avea rude la Dejan, deci și acolo... deci în toate comunele astea care sunt pe frontieră erau, și au și rămas... deci ce i s-a întâmplat tatălui meu li s-a întâmplat și altora. (…)
1. M-am ocupat în detaliu de condiţiile şi implicaţiile deportării în Raport final de analiză a dictaturii comuniste din România, ed. Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu. Cristian Vasile, Ed. Humanitas, 2007.
2. Acest citat din interviu se referă la mama Margaretei Oglindă, născută Wambach (1926 – 2000). Istoria ei de viaţă e povestită lui Mihai Crîznic în 1998 şi publicată de mine în Lumi în destine (Nemira, 2000).
