Pe aceeași temă
Afganistanul a intrat pe agenda de politică internă a Europei pentru că guvernele implicate în misiuni de stabilizare trebuie să convingă o opinie publică din ce în ce mai reticentă despre necesitatea prezenţei militarilor europeni pe teritoriul afgan. Studiul Transatlantic Trends, publicat de German Marshall Fund în 2009, relevă că numai 30% dintre persoanele intervievate în statele europene care au trupe în Afganistan ar dori ca acestea să fie angajate în luptă cu talibanii şi 64% ar prefera ca aceste trupe să fie implicate în misiuni de reconstrucţie. Mai mult, 68% dintre britanici, 55% dintre francezi, 61% dintre nemţi şi 49% dintre olandezi sprijină o retragere completă din Afganistan.
Disensiunile dintre aliaţi au apărut în chestiuni care ţineau de strategia, misiunea şi numărul trupelor necesare misiunii. Statele europene au dezvoltat o cultură proprie de securitate care diferă de cea a partenerului american. Cultura de securitate europeană este una bazată pe primatul dreptului internaţional, diplomaţie preventivă, importanţa forurilor internaţionale, managementul crizei şi prevenirea conflictului. Această cultură de securitate a generat, în cazul particular al Afganistanului, o abordare europeană centrată pe supremaţia legii, programe educaţionale şi de refacere a infrastructurii.
Chiar dacă, după atentatele de la 11 septembrie, europenii au invocat articolul 5 din Tratatul Atlanticului de Nord pentru a sprijini Statele Unite şi a se solidariza în faţa noii ameninţări, ajutorul a fost condiţionat de utilizarea grosului trupelor numai în misiuni de menţinere a păcii. Cel mai cunoscut exemplu este Germania, ale cărei trupe rareori au patrulat la distanţe mari de propria bază. Această abordare a creat impresia că europenii nu îşi asumă aceleaşi riscuri ca americanii şi că partea „grea“ a misiunii, lupta împotriva talibanilor şi Al Qaeda, este treaba SUA.
Neînţelegerile dintre aliaţi au apărut parţial ca urmare a deciziei din 2003 a administraţiei George W. Bush de a ataca şi invada Irakul. Statele Unite au considerat, la momentul invadării Irakului, că operaţiunile majore din Afganistan s-au încheiat odată cu alungarea talibanilor şi instalarea lui Hamid Karzai în fruntea Afganistanului. Dar talibanii s-au retras în zona muntoasă, imposibil de controlat de la graniţa Afganistanului cu Pakistanul. Aici s-au regrupat, reuşind organizarea unei opoziţii redutabile la adresa guvernului de la Kabul şi a forţelor internaţionale.
Situaţia din regiune s-a degradat pe fondul instabilităţii interne a Pakistanului, generalul Pervez Musharaf, fostul preşedinte pakistanez, nereuşind să controleze acele elemente din serviciile speciale şi armată cu simpatii islamiste. Mai mult, Al Qaeda, alungată din Afganistan, şi-a creat o nouă bază operaţională în Waziristan, de unde îşi coordonează şi controlează luptătorii de pe teritoriul afgan. Eforturile guvernului pakistanez de a-şi reafirma suveranitatea asupra acestei zone tribale şi cu un relief complicat s-au soldat, până în acest moment, cu un eşec.
Erorile coaliţiei
Situaţia actuală din Afganistan a fost generată de o serie de erori politice şi militare ale Statelor Unite şi aliaţilor acestora din NATO. O primă eroare a constat într-o abordare care pornea de la premisa că o prezenţă internaţională „discretă“ va elimina percepţia afganilor potrivit căreia ţara lor se află sub ocupaţie. Trimiterea în 2002–2003 a unui contingent simbolic de stabilizare, care s-a limitat doar la asigurarea securităţii capitalei Kabul, a însemnat că restul ţării ar putea fi expus unei reveniri a talibanilor. Între 2002–2004, comunitatea internaţională şi în special Statele Unite au făcut eforturi minime pentru a ajuta guvernul central să-şi extindă sfera serviciilor publice la populaţia din afara Kabulului.
Decizia de a deschide un al doilea front în războiul împotriva terorismului (invadarea Irakului în 2003) a reprezentat o altă eroare majoră, pentru că toată atenţia strategică şi resursele Statelor Unite au fost reorientate spre acest nou teatru de operaţiuni.
Strategia Obama pentru Afganistan
Administraţia Obama pare însă decisă să schimbe dinamica conflictului din Afganistan. La Summitul NATO din 3–4 aprilie 2009, Statele Unite şi-au prezentat noua strategie pentru stabilizarea Afganistanului. Aceasta presupune, pe de o parte, securizarea populaţiei civile şi, în al doilea rând, consolidarea capacităţii guvernului de la Kabul de a-şi extinde controlul asupra teritoriului naţional, prin dezvoltarea armatei şi a poliţiei naţionale. Deşi, formal, liderii europeni au acceptat perspectiva Statelor Unite, totuşi disponibilitatea acestora de a-şi asuma riscuri operaţionale suplimentare semnificative rămâne destul de scăzută. Washingtonul a anunţat deja suplimentări masive de forţe militare de aproape 30.000 de oameni pentru 2009. În schimb, Europa a promis numai efective de 5.000 de militari, ce urmează să fie retraşi după alegerile din luna august.
Pe fond, pare să se contureze o diviziune de facto a muncii: americanii se vor ocupa de contrainsurgenţă, iar europenii, preponderent, de construcţia capacităţilor guvernamentale afgane. „Churchill obişnuia să spună că singurul lucru mai rău decât a purta un război în coaliţie este a purta un război în absenţa ei. Asta înseamnă că, oricât de dificil ar putea fi, este preferabil să ai cât mai mulţi aliaţi cu putinţă. În acelaşi timp nu există un precedent istoric în care o coaliţie a triumfat într-un conflict de contrainsurgenţă. Interesele divergente nu doar dintre Statele Unite şi aliaţii din NATO, dar şi dintre statele NATO ca entităţi individuale vor limita eficienţa operaţională a coaliţiei. În concluzie, asta înseamnă că, dacă va exista un efort semnificativ pentru stabilizarea Afganistanului, acesta va fi făcut tot de americani“, crede Andrew Exum, expert în contrainsurgenţă la Center for a New American Security.
