Pe aceeași temă
Până în 2001, Rusia a fost cel mai important actor în geopolitica Asiei Centrale. Trupele sale erau prezente în Tadjikistan, resursele energetice ale fostelor republici sovietice erau exportate prin tranzitarea teritoriului său. Cu excepţia unor încercări timide ale Chinei şi ale statelor UE de a-şi afirma prezenţa în Asia Centrală, Moscova, deşi un actor slab, era singura putere care conta în această regiune. Lideri politici au ajuns foşti aparatciki care au creat regimuri autoritare şi corupte, rămânând aliaţi fideli ai Kremlinului în lipsa unei alternative occidentale.
Geopolitica Asiei Centrale însemna pentru Kremlin câştiguri absolute, iar interesele majore ale Rusiei nu se limitau la resursele energetice, ci vizau însăşi securitatea Federaţiei, care, la fel ca şi cea a regimurilor din Asia Centrală, era ameninţată de mişcările islamice susţinute de talibanii de la Kabul. Moscova încercase, prin crearea Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai, ca „forum pentru demilitarizarea graniţelor şi promovarea comerţului, în cadrul unei structuri regionale de securitate pentru a conduce la acţiuni antiteroriste comune“, şi prin solicitarea de a „crea o forţă de intervenţie rapidă pentru combaterea terorismului în Afganistan“, formulată la Summit-ul CSI din aprilie 2000, să limiteze acţiunile extremismului islamic.
Rusia experimentase în interiorul propriilor graniţe violenţa activismului islamic prin războiul din Cecenia. În 1999 MIU (Mişcarea Islamică din Uzbekistan), care se presupune că avea legături cu Al Qaeda, încercase să-l înlăture de la putere pe Islam Karimov, preşedintele Uzbekistanului. Acelaşi grup terorist avusese o incursiune în Kîrgîztan, în 2000, cu scopul de a stabili un califat islamic. În plus, Afganistanul a fost singurul stat din lume care a recunoscut independenţa Ceceniei. Termenii în care pare să fi gândit leadership-ul de la Moscova problema afgană, în septembrie 2001, au fost câştigurile relative: alegem varianta care corespunde cel mai bine intereselor noastre, chiar dacă aceasta nu înseamnă câştigul maxim.
În noiembrie 2001, Vladimir Putin a anunţat ca prioritate a mandatului său refacerea economică, care presupunea integrarea Rusiei în sistemul economic global. Participarea economiei ruseşti la fluxurile economice internaţionale era condiţionată de calitatea de membru în OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului), iar SUA reprezentau un partener cheie şi un susţinător important pentru atingerea acestui obiectiv. Tot în 2001, Putin a recunoscut că „sistemul de apărare al Rusiei este arhaic şi incapabil să facă faţă ameninţărilor militare şi politice“, ceea ce sugerează că Moscova nu-şi putea permite să intervină militar în afara graniţelor. În acest context, atacurile de la 11 septembrie au transformat Al Qaeda şi regimul taliban într-o ameninţare şi mai mare la adresa Rusiei, care era o ţintă mult mai vulnerabilă în comparaţie cu SUA.
Câştigurile relative ale Moscovei de pe urma alăturării alianţei antiteroriste au fost securitatea teritoriului său, a fostelor republici sovietice din Asia Centrală (asigurată de americani) şi posibilitatea de a-şi concentra atenţia şi resursele către refacerea economiei. Compromisul a fost prezenţa militară a americanilor în „străinătatea apropiată“, pentru că Putin şi Bush au creat, după 11 septembrie 2001, „incredibila alianţă Rusia–Statele Unite“.
Parteneriatul Rusia–SUA a fost de scurtă durată. În 2002, Ghenadi Selezniov, purtătorul de cuvânt al Dumei, a anunţat că „Rusia nu va susţine prezenţa permanentă a bazelor militare americane în Asia Centrală“.
Pe fondul creşterii preţului petrolului, Rusia a devenit ceea ce analiştii au numit „petrostat“, cu aspiraţii de a-şi recăpăta statutul de mare putere în politica internaţională şi implicit pe cel de putere regională activă în spaţiul ex-sovietic.
Problema afgană a activat rivalitatea Rusia–SUA în Asia Centrală, precum şi divergenţele dintre Moscova şi liderii politici ai fostelor republici sovietice, care au încercat să înlocuiască partenerul rus incomod cu cel american. SUA au iniţiat, după 11 septembrie 2001, parteneriate cu regimurile din Asia Centrală, iar Kîrgîztanul, Uzbekistanul, Tadjikistanul, Turkmenistanul au permis Washingtonului să folosească bazele aeriene şi să menţină trupe pe teritoriul acestora. George Bush a semnat, în 2002, un acord de parteneriat cu „dictatorul din Uzbekistan“, după cum era numit de presă preşedintele uzbek Islam Karimov.
Poziţia strategică „perfectă“ a Uzbekistanului pentru atacul împotriva Afganistanului a făcut ca SUA să renunţe la numeroasele critici cu privire la nerespectarea drepturilor omului de către regimul de la Taşkent. Pentru Uzbekistan, la fel ca şi pentru celelalte republici din Asia Centrală, avantajele cooperării cu SUA însemnau securitate, capacitatea de a rezista Moscovei, eliminarea de către coaliţia antiteroristă a fundamentalismului islamic şi ajutoare financiare americane însemnate (în 2002, Washingtonul a acordat Taşkentului sprijin în valoare de 300 de milioane de dolari, în comparaţie cu 85 milioane în 2001).
Jocul liderilor politici locali a fost unul al balansului între cele două puteri şi a ţinut cont de atractivitatea ofertei. Preşedintele Kîrgîztanului, Kurmanbek Bakiev, a acceptat ca SUA să folosescă baza militară de la Manas până în februarie 2009, când Washingtonul nu a mai cedat şantajului de a mări subvenţiile acordate pentru folosirea acestei baze şi presiunii explicite a Moscovei, care a oferit un împrumut în schimbul închiderii amplasamentelor americane.
Moscova nu s-a putut însă opune acceptării de către Uzbekistan şi Kazahstan, în martie 2009, a unor noi acorduri cu SUA pentru aprovizionarea soldaţilor din Afganistan, ceea ce sugerează ineficienţa politicii hard a acesteia în relaţiile cu Washingtonul, cel puţin în privinţa Asiei Centrale. Washingtonul a reluat cooperarea cu Islam Karimov, întreruptă în 2005 pe fondul criticilor adresate de SUA pentru reprimarea violentă a manifestaţiei de la Andijan. Viabilitatea parteneriatului cu Uzbekistanul este îndoielnică, din perspectiva raportului redactat de SUA în 2008 cu privire la respectarea drepturilor omului, care nu indică progrese pentru regimul de la Taşkent. În acestă situaţie, competiţia ruso–americană din Asia Centrală are un rezultat nedecis.
