Pe aceeași temă
Unde ne aflăm în acest moment în Afganistan? Putem să pierdem războiul?
Primul lucru pe care trebuie să ni-l amintim este că talibanii nu pot învinge Statele Unite în teatrul de operaţiuni. Pur şi simplu nu dispun de puterea de a face acest lucru. Acelaşi lucru îl putem afirma şi despre Vietcong sau despre mujahedinii anilor ‘80, care au luptat împotriva sovieticilor. Nici Statele Unite, nici Uniunea Sovietică nu au fost cu adevărat învinse, însă voinţa lor politică de a continua lupta s-a epuizat, până când, în cele din urmă, s-au retras. Astăzi, în Afganistan, nu cred că ne aflăm foarte aproape de un astfel de moment în ceea ce îi priveşte pe americani, dar cred că suntem destul de aproape în ceea ce îi priveşte pe mulţi dintre europeni sau pe canadieni. Problema este NATO. Prin introducerea NATO în Afganistan, am devenit dependenţi de veriga cea mai slabă. Şi mi-e teamă că anumite verigi sunt extrem de slabe, riscând să cedeze.
Întrebarea devine atunci cum definim victoria, o victorie care să ne permită în cele din urmă să ne retragem. Cu siguranţă că nu vom putea niciodată să îi învingem decisiv sau să îi eliminăm pe talibani – ei se bucură de un sprijin larg în rândul populaţiei paştune, nu doar din Afganistan, dar şi în Pakistan. Aşadar, întrebarea este: putem să îi slăbim militar până la un asemenea nivel încât să nu mai reprezinte o ameninţare masivă, imediată pentru regimul din Kabul? Există posibilitatea de a ajunge la un anumit tip de acord, de a încheia o înţelegere cu talibanii, care ar putea pune capăt sau măcar suspenda războiul? Cred că acest lucru este posibil prin utilizarea înţeleaptă a forţei militare, nu pentru a-i învinge complet sau pentru a-i elimina, ci pentru a reduce nivelul de ameninţare pe care talibanii îl reprezintă.
Pot fi doctrina Petraeus şi, în special, modelul din Al Anbar aplicate în Afganistan?
Nu cred că strategia utilizată de generalul Petraeus în provincia Al Anbar poate fi extrapolată în Afganistan. Există două diferenţe majore.
Mai întâi, în Irak, Al Qaeda era o forţă străină. Liderii şi marea majoritate a membrilor săi proveneau din afara Irakului. Totodată, agenda promovată de Al Qaeda nu a fost niciodată acceptată şi sprijinită de majoritatea populaţiei locale sunite. Dimpotrivă, talibanii sunt afgani, afgani de etnie paştună. Conducătorii şi marea majoritate a luptătorilor talibani sunt localnici profund înrădăcinaţi în societatea de acolo.
În al doilea rând, există un motiv esenţial pentru care atât de mulţi lideri suniţi au hotărât să formeze această mişcare (Trezirea din Al Anbar) şi să se alieze cu americanii. Din punctul lor de vedere, ceea ce s-a întâmplat a fost că, în Irak, Al Qaeda a urmărit permanent, deliberat să provoace un război civil între şiiţi şi suniţi, pe care, în cele din urmă, suniţii l-au pierdut. La începutul lui 2007, arabii suniţi erau masacraţi de escadroanele morţii kurde şi şiite. În acest nou context strategic, liderii suniţi au înţeles că, dacă toată această dinamică a instabilităţii ar fi continuat şi americanii s-ar fi retras, suniţii ar fi fost pur şi simplu epuraţi de către şiiţi. În acest context, suniţii au decis să scape de Al Qaeda şi să încheie un armistiţiu cu Statele Unite, preţul fiind obţinerea armelor şi a favorurilor americane pentru a se putea proteja în viitor împotriva şiiţilor şi a kurzilor. Astfel, se creează alianţa dintre armata americană şi triburile sunite.
Pe de o parte, există, însă, un oarecare temei pentru a încerca o strategie similară în Afganistan, pentru că talibanii sunt paştuni, iar grosul armatei afgane este în continuare format din facţiuni nonpaştune. În acest sens, putem vedea reproducându-se o dinamică similară celei din Irak. Pe de altă parte, dacă lucrurile vor scăpa de sub control, iar miliţiile tadjice şi uzbece vor repeta în sudul Afganistanului ceea ce au făcut în nord, în 2001 (adică să masacreze populaţia paştună, să violeze femei, să omoare copii), rezultatul va fi o revoltă generală în zonele paştune. Toate acestea ar putea forţa, nu imediat, ci în câţiva ani, o înţelegere, un armistiţiu între talibani şi americani. Dar există şi un efect de bumerang: sunt şanse ca o astfel de abordare să genereze o insurgenţă generală a populaţiei paştune.
Cred că am putea învăţa un pic din experienţa tactică a sovieticilor. Ceea ce sovieticii şi apoi guvernul comunist afgan au reuşit a fost nu să convingă grupuri largi de mujahedini să se predea şi să devină susţinători formali ai noului regim. Dar au reuşit să îi convingă pe mulţi dintre aceştia să pretindă că luptă împotriva sovieticilor. A existat un set întreg de acorduri, înţelegeri şi armistiţii locale, multe dintre ele secrete. O astfel de abordare ar putea funcţiona şi ar putea să îi neutralizeze pe talibani în anumite regiuni. Însă, pe fond, nu cred că va fi posibil să convingem grupuri largi de talibani să schimbe taberele şi să devină susţinătorii regimului de la Kabul, pentru că asta ar fi o umilinţă mult prea mare de suportat.
NATO – veriga slabă
Se vorbeşte de suplimentarea forţelor internaţionale din Afganistan. Ce înseamnă o victorie a Occidentului în campania din Afganistan?
Întrebarea pe care toţi trebuie să ne-o punem este următoarea: care este finalitatea politică care însoţeşte o eventuală suplimentare a trupelor în Afganistan? Toţi au spus-o – Petraeus, britanicii, NATO, Obama: o strategie militară este insuficientă. Avem nevoie de o strategie integrată, politico-militară pentru a stabiliza Afganistanul; de o dimensiune politică menită să completeze strategia militară. Problema este că, la acest moment, scena politică din Afganistan (şi prin consecinţă şi abordările NATO şi ale SUA) se află într-un haos total. Administraţia Karzai a generat o dezamăgire profundă în Occident şi la nivelul administraţiei Obama. Însă nimeni nu ştie ce să pună în locul său.
Nimeni, în Occident, nu cunoaşte spre ce sistem politic ne îndreptăm în Afganistan. Pur şi simplu nu avem o strategie politică. Deşi nimeni nu mai vorbeşte de crearea unei democraţii moderne în Afganistan, totuşi nimeni nu a propus o alternativă fezabilă. Comandantul forţelor britanice din Afganistan, generalul David Richards, spunea recent că trebuie să ne reducem aşteptările şi obiectivele, că nu ne mai putem fixa ca scop crearea unei democraţii moderne de tip occidental. Şi atunci l-am întrebat: dacă nu urmărim asta, atunci ce urmărim? Iar răspunsul a fost: „trebuie să aveţi încredere în noi şi să sprijiniţi trupele“. Generale, eu sprijin trupele britanice, dar dvs. îmi cereţi să îi sprijin pe generalii britanici. Problema este că nici el nu ştia finalitatea politică a demersului său militar. Undeva, pe drum, l-am pierdut pe Clausewitz**.
Este NATO instrumentul potrivit pentru a desfăşura o campanie de contrainsurgenţă în Afganistan?
Este ca şi cum i-ai cere unui hipopotam să zboare. NATO nu a fost creată pentru asta. De ce ar trebui să ne aşteptăm, raţional vorbind, ca o alianţă creată pentru un set specific de obiective strategice să se adapteze pentru a îndeplini o misiune complet diferită? Ar fi fost cu totul altceva dacă NATO ar fi participat la operaţiunile din Vietnam. Însă NATO nu are, în spate, o tradiţie a operaţiunilor de contrainsurgenţă. NATO a fost creată pentru apărarea Europei împotriva Uniunii Sovietice. NATO a reuşit să stabilizeze cu succes Balcanii şi să confere un anumit sentiment de siguranţă şi securitate geopolitică Europei Centrale şi de Est. Nu există un motiv logic pentru care NATO ar trebui să fie eficientă în Afganistan.
Iar această aşteptare a noastră vine în contradicţie cu tradiţia militară, dar şi cu atitudinea publică existentă în multe dintre statele membre. Prin introducerea sa în Afganistan, am expus alianţa unui posibil eşec umilitor care-i poate fi fatal. Dacă anumite state membre vor abandona, efectul, în planul percepţiei publice, va fi o înfrângere răsunătoare a Alianţei. Este exact tipul de context politico-strategic în care nu vrei să te bagi (pe care vrei să îl eviţi), pentru că orice beneficii pe termen scurt vor fi depăşite de pierderile morale şi geopolitice pe termen lung (un moment de care britanicii şi NATO, ca întreg, nu sunt foarte departe).
Pakistanul – un stat eşuat?
De ce nu poate Islamabadul să distrugă bazele operaţionale controlate de talibani şi Al Qaeda din zona tribală (FATA)? Este armata pakistaneză atât de infiltrată de islamiştii militanţi?
Trebuie să operăm o distincţie clară la nivelul opiniei publice din Pakistan, în ceea ce priveşte sprijinul activ pentru o insurgenţă şi o revoluţie islamistă în Pakistan. Această atitudine publică este destul de limitată. În ceea ce priveşte sprijinul de masă, ea este limitată la zonele paştune. Pe de altă parte însă, vasta majoritate a populaţiei nu doreşte ca armata pakistaneză să lupte în ceea ce opinia publică consideră a fi un război exclusiv al Statelor Unite (şi care este văzut ca fiind împotriva interesului Pakistanului şi al Islamului).
Această credinţă este larg înrădăcinată şi la nivelul armatei pakistaneze. Este limpede că, după 11 septembrie 2001, generalii armatei pakistaneze au promovat activ o strategie care să îi protejeze, să le ofere un adăpost informal talibanilor, să îi tolereze. Acest lucru nu trebuie însă confundat cu acordarea unui sprijin făţis. Dacă Pakistanul i-ar fi sprijinit pe talibani, aceştia ar fi dispus astăzi de tehnologie antiaeriană avansată. Pe de altă parte, populaţia locală paştună din Pakistan le oferă adăpost luptătorilor talibani în FATA (un teritoriu altfel necontrolat de către Islamabad). Dacă vizitezi aceste regiuni poţi observa că populaţia se opune ideii ca armata pakistaneză să lupte împotriva talibanilor (ar fi un război purtat împotriva unui confrate musulman şi în interesul Statelor Unite).
Mai mult, atunci când soldaţii se întorc acasă, în permisii, familiile şi vecinii lor le spun că ceea ce fac nu este moral: nu ar trebui să iei banii americanilor pentru a-ţi omorî fraţii musulmani. Asta nu înseamnă că armata pakistaneză se află în pragul unei deturnări islamiste. Însă nu putem să neglijăm faptul că, la nivelul societăţii (al armatei şi al populaţiei), nu există sprijin public pentru o ofensivă împotriva talibanilor. Talibanii sunt percepuţi de marea majoritate a populaţiei în aceeaşi lumină în care erau văzuţi mujahedinii afgani în anii ‘80: luptători pentru libertate împotriva unei ocupaţii străine. Este foarte greu să găseşti la nivel public o atitudine în favoarea unei eventuale campanii pakistaneze împotriva talibanilor.
Recent, un faimos exponent al curentului neoconservator – Robert Kagan (unul dintre principalii consilieri de campanie ai lui John McCain) – spunea că, dacă Pakistanul nu are voinţa de a-şi controla propriul teritoriu, atunci este de datoria comunităţii internaţionale să-şi asume această responsabilitate.
Dacă Robert Kagan şi în general oamenii ca el din Washington DC (neoconservatorii) ar vrea ei înşişi să însoţească tancurile NATO în drumul lor spre Pakistan, acest lucru tot nu ar fi o idee bună, dar cel puţin i-ar face pe neoconservatori oameni onorabili. Altfel, ei continuă să rămână nişte civili iresponsabili care susţin politici falimentare, fără voinţa de a se expune ei înşişi pericolelor şi rezultatelor dezastruoase ale politicilor pe care le recomandă. Se vede clar, din lucrările şi studiile lor, că nu cunosc şi că nu au trăit în acea parte a lumii şi că în fapt nu au trăit vreun moment în afara Occidentului. În consecinţă, ei nu ştiu despre ce vorbesc; nu au simţul şi tradiţia societăţii locale.
O astfel de invazie ar dubla teatrul de operaţiuni şi numărul inamicilor. În plus, va exista o enormă presiune în interiorul armatei pakistaneze de a lupta împotriva americanilor. Nu ştiu dacă acest lucru ar putea distruge armata pakistaneză, însă, pe fond, ameninţarea existenţială absolută pentru Pakistan şi securitatea Vestului ar fi o armată pakistaneză scindată. Vom avea atunci un stat nuclear eşuat, în care din ce în ce mai mulţi oameni se alătură unei insurecţii militare islamiste.
* Profesor de relaţii internaţionale, Department of War Studies – King’s College London.
** Carl von Clausewitz este unul dintre cei mai mari teoreticieni militari din istorie. El a definit războiul ca un mijloc, un instrument subordonat întotdeauna unui scop politic.
Interviu realizat de Octavian Manea
