Pe aceeași temă
BRIC nu este o organizatie politica sau economica; nu este nici macar un grup deja recunoscut ca G7 sau G20. BRIC este un acronim atribuit de compania de analiza financiara Goldman Sachs incepand cu 2001 si consacrat o data cu raportul din 2003 al aceleiasi entitati. Nu numai atat, dar exista si alte abrevieri; se vorbeste in paralel de BRIMC (incluzand, pe langa Brazilia, Rusia, India si China, si Mexicul) sau doar de troika RIC (excluzand Brazilia) ca si de alte grupuri de tari, "N-11" ("urmatoarele 11") ce se vor dezvolta intr-un ritm sustinut. Cu toate acestea, ne-am putea intreba daca BRIC nu ar putea sa se transforme si intr-o alianta formala. Recent (26 noiembrie 2008), presedintii Rusiei si Braziliei au anuntat ca primul summit BRIC va fi organizat in 2009. Motivul invocat este cel de a solutiona criza financiara provocata de tarile bogate conform declaratiei presedintelui brazilian Luiz Inacio Lula da Silva.
Inapoi in viitor: spre o lume a marilor puteri
S-a vorbit mult dupa caderea zidului Berlinului despre aparitia unei lumi unipolare. Aceasta eticheta nu certifica doar prezenta Statelor Unite ale Americii drept unica superputere globala, ci afirma o lume in care statele occidentale aveau si credeau in puterea lor de a determina regulile sistemului international. Era momentul unipolar al Occidentului. Dar unde ne aflam astazi? Cum se prezinta balanta de putere globala? La numai 18 ani distanta, asistam la o dispersie a puterii dinspre Occident spre asa numitele economii emergente - statele BRIC (Brazilia, Rusia, China si India). Se vorbeste deja despre sfarsitul momentului unipolar al Vestului, pe masura ce economiile BRIC au depasit dinamismul si vitalitatea lumii euro-atlantice. Consecintele geopolitice ale transferului de prosperitate economica dinspre Vest spre Est nu constau doar in declinul relativ al puterii Occidentului fata de ascensiunea Asiei, ci in primul rand in "dezoccidentalizarea fenomenului de globalizare", crede François Heisbourg (cu alte cuvinte, in limitarea capacitatii lumii euro-atlantice de a influenta regulile jocului - normele sistemului politic si economic international). Anul trecut, primele 6 economii occidentale produceau 65% din PIB-ul global. Se estimeaza ca peste 20 de ani, Vestul va produce sub 50% din PIB-ul global si ca in 40 de ani economiile BRIC vor domina lumea. In ultima sa evaluare, facuta publica luna trecuta, Consiliul National de Informatii al SUA (NIC - centrul de analiza strategica pe termen mediu si lung al comunitatii americane de informatii) estima ca in 2025 cele mai importante 8 economii vor fi: SUA, China, India, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franta si Rusia.
Prabusirea sistemului financiar din Statele Unite a generat o recesiune care a lovit deopotriva Occidentul, dar si economiile BRIC, diminuand semnificativ cresterea economica globala. Totusi, statele emergente vor continua sa creasca mai repede decat economiile G7. Se estimeaza ca economia Statelor Unite va creste in urmatorii ani cu un randament de 1% (fata de 3% inainte de criza), in timp ce economia Chinei va inregistra o rata de crestere anuala de 5%. Daca inainte de criza, China crestea de 3 ori mai repede decat economia americana, astazi creste de 5 ori mai repede. In trecut, toate crizele financiare erau gestionate de catre organisme internationale dominate de Occident - FMI, OMC sau G7. Astazi, toate aceste institutii au fost depasite de magnitudinea crizei. A fost nevoie de convocarea in noiembrie 2008, la Washington, a unei reuniuni a celor mai importante 20 de economii ale momentului (G20 = G7 + economiile BRIC + alte economii emergente), asa numita conferinta Bretton Woods II, pentru a se regandi arhitectura si regulile sistemului financiar international. Toate aceste lucruri ne arata cat de departe suntem de unipolaritatea anilor ‘90. De-altfel, conferinta de la Washington, prezidata de George W. Bush, descrie si cel mai fidel actuala distributie a puterii globale. Traim intr-o lume fluida, in plina tranzitie si care, pe fond, ramane "uni-multipolara": "America este cea mai importanta dintre marile puteri, presedintele Consiliului de Administratie, primus inter pares, dar sunt si alti membri in board-ul guvernarii globale care conteaza si pe care trebuie sa ii implicam in formularea deciziilor", considera John Hulsman.
Dar cum va arata un sistem international influentat progresiv de statele emergente? Este foarte posibil sa vedem o consolidare a numeroase tendinte ale momentului: revenirea politicii de putere si reafirmarea unor zone de influenta geopolitica exclusiva a marilor puteri dupa modelul recent proclamatei doctrine Medvedev. Richard Haass crede ca vom asista la modificari semnificative in peisajul aliantelor internationale, anticipand aranjamente dinamice dominate de o logica rezumata sugestiv de Lordul Palmerston, acum mai bine de 150 de ani: un stat nu are prieteni sau dusmani permanenti, ci doar interese permanente. Toate aceste evolutii descriu o lume a cooperarii selective, in care actorii principali vor fi mai putin aliantele traditionale si din ce in ce mai mult coalitiile de conjunctura, flexibil construite in jurul unui interes strategic punctual.
In ansamblul lor, relatiile internationale se prezinta ca o coexistenta intre ordine si dezordine, societate si anarhie. In acest sens, stabilitatea sistemului este determinata de capacitatea marilor puteri de a ajunge la un consens asupra regulilor jocului si de a le impune statelor care le resping. Cei mai multi experti considera ca provocarea strategica principala a comunitatii euro-atlantice in urmatorii 25 de ani va fi integrarea puterilor emergente intr-un sistem de norme si reguli definit de Europa si SUA. Miza este absorbtia lor intr-o structura de ordine construita in jurul normelor euro-atlantice. "Daca vom esua sa le transformam in state care sunt interesate sa fie parte a sistemului, ele vor deveni puteri revizioniste si vom ajunge sa traim in jungla", crede John Hulsman. Parghia Occidentului fata de statele BRIC este, insa, capitalismul. Prosperitatea puterilor emergente este un produs al pietelor. Prosperitatea lor depinde practic de integrarea in economia globala. Fiind beneficiare ale capitalismului, statele BRIC au un interes fundamental in conservarea sistemului care le asigura bunastarea, astfel ca nu vor fi tentate sa distruga statu-quo-ul, fara a risca propria sinucidere economica. In plus, sunt in mod fundamental interesate sa se afle in interiorul sistemului si nu in afara lui. Filozofia strategica a Vestului fata de statele BRIC este simpla si vizeaza integrarea lor in "marea pace capitalista". Dar cu o conditie: daca vreti sa fiti parte a sistemului, accepati regulile noastre (normele euroatlantice).
Brazilia: de la lider regional la putere mondiala
Brazilia este considerata drept una dintre cele patru puteri economice emergente ce vor domina anii 2050. Ce inseamna aceasta pentru contextul global, regional si national brazilian? Dezvoltarea economica a Braziliei, in raport cu celelalte trei puteri economice, a fost pana acum, conform analizelor recente ale Goldman Sachs, cea mai dezamagitoare; din 2003 cresterea economica nu a fost decât 2,7%, desi raportul din 2003 estimase o crestere de 3,7% si potentialul real ar fi cel de 5%. Aceleasi analize ale GS intuiesc aceasta stare de fapt ca datorandu-se importantelor proiecte de stabilizare puse in practica de presedintele Lula in timpul primului sau mandat (2002-2006).
Trebuie reamintit, de altfel, ca Brazilia a parcurs un drum deja important de la tranzitia la democratie de la sfarsitul anilor 80 (si dupa crizele economice din 1990 si 1994). Progresele economice, desi recente, nu pot fi negate si cresterea economica este dublata de autosuficienta energetica atinsa in 2007. Brazilia a investit, inca din vremea guvernelor militare (1964-1985), in energii alternative, producand etanol obtinut din trestia de zahar si folosindu-l ca substitut pentru petrol, mai ales in industria automobila. Mai mult, in primul rand o superputere agricola, Brazilia este prezentata, adesea, drept urmatorul furnizor de resurse alimentare al lumii, singurul posibil impediment in calea realizarii acestui lucru fiind schimbarile climatice. Recenta descoperire de petrol subacvatic s-a alaturat culturilor de energie alternativa si prefigureaza o transformare in plus a rolului Braziliei.
Brazilia, ca lider mondial in contextul atentiei din ce in ce mai mari acordate la nivel global dezvoltarii in acord cu mediul, nu se prezinta foarte bine. Culturile de energii alternative au fost criticate mai ales pentru ca utilizeaza ingrasaminte extrem de nocive pentru solul cultivat si infesteaza mai apoi si panza freatica. O alta problema pe care Brazilia va trebui sa o rezolve este cea a deja problematicei defrisari a zonei amazoniene, ceea ce a si inceput sa faca prin Planul de Dezvoltare Sustinuta a Amazonului initiat de guvernul Lula.
La nivel regional, Brazilia este membra a Mercosur (Piata comuna de Sud), cel mai important proiect de colaborare economica de pe continent si a foarte recent createi Uniuni a Natiunilor Sud-Americane (UNASUR) constituita in 2008 dupa modelul Uniunii Europene. Cu o populatie de aproximativ 190 de milioane de locuitori si cu o crestere demografica importanta si prevazuta a fi destul de stabila si in viitor, Brazilia este nu numai prima economie a Americii Latine, dar se prefigureaza si ca un actor economic global din ce in ce mai important si de acum incolo. Intrebarea este cum va folosi Brazilia aceasta putere politic? La nivel regional lucrul acesta e deja vizibil in rolul informal asumat. Ca lider regional, Brazilia actioneaza deja ca mediator intre regimurile pro-Washington (Columbia) si cele din "noua stanga" (Venezuela, Bolivia, Nicaragua, Ecuador). In acelasi timp, Brazilia este si una dintre portile de intrare ale Rusiei in America Latina in numele multipolaritatii. Seria de vizite recente intreprinse de presedintele rus Medvedev (pe marginea summitului APEC) sta marturie in acest sens. Nu numai Rusia, dar si China tatoneaza terenul latino-american, cum o demonstreaza vizitele si acordurile semnate de Hu Jintao in Cuba si Costa Rica de la sfarsitul lunii noiembrie. Desi toate analizele remarca hegemonia americana inca nepericlitata, este cert ca cele doua superputeri, China si Rusia, considera America Latina o zona extrem de interesanta atat economic, cat si (mai ales?) politic.
Aceasta noua voce pe plan international si relatiile cu Venezuela si Rusia sunt extrem de importante in contextul regional al dominatiei de catre Statele Unite a intregului continent de peste un secol. Toate aceste schimbari trebuie, insa, percepute cu nuantele de rigoare: Statele Unite raman inca primul partener comercial al Americii Latine, pozitia lor inceteaza doar a mai fi una de monopol, permitand (mai ales in contextul de fata) diverse acorduri cu parteneri comerciali, improbabili pana foarte de curand. Relatiile Braziliei cu Uniunea Europeana, cel de-al doilea partener economic al continentului (prin intermediul Mercosur), dar si prin acorduri bilaterale raman si ele importante.
Desi este un lider regional si se afirma ca putere mondiala in devenire, Brazilia ramane o natiune latino-americana si una dintre cele mai inegalitare societati. Disparitatile regionale in interiorul tarii raman importante, triunghiul format de statele Sao Paulo, Bello Horizonte si Brasilia fiind asemanat cu un fel de "Belgia aflata in mijlocul Indiei". In acest sens, orice crestere economica, oricat de spectaculara, va trebui sa fie profitabila pentru populatia braziliana in intregul sau. Celelalte tari identificate drept puteri emergente (RIC), cu o crestere importanta in continuare, nu sunt nici ele exemple de democratie in sensul dat de Occidentul crestin si nici societati lipsite de clivaje economice si sociale extreme; ba chiar am putea spune ca reprezinta exact contrariul. Ce pare a se prefigura acum este dorinta acestor tari de a se face auzite mai raspicat (vezi criza financiara mondiala sau recenta inghetare a relatiilor UE - China).
Rusia: marea putere energetica a lumii
Cele doua mandate prezidentiale ale lui Vladimir Putin corespund performantei economice a Federatiei Ruse si reafimarii acesteia pe scena internationala. Rusia s-a transformat dintr-un actor slab al politicii internationale intr-o tara care si-a recastigat statutul de putere regionala, devenind un competitor important pentru UE sau China si care isi manifesta ambitia de a deveni o mare putere. Transformarea actorului Rusia este explicabila prin actiunea conjugata a doi factori: schimbarea leadership-ului politic si reformele initate de acesta, valorificarea resurselor energetice.
Textele primelor discursuri tinute dupa 2000 (anul in care Putin ajunge presedinte) anunta, in primul rand, reformarea la nivel intern a statului rus. In iulie 2000, prin discursul cu privire la starea natiunii, Vladimir Putin atentiona asupra celor mai importante probleme cu care se confrunta statul rus: starea proasta a populatiei (saracie), coruptia, sistemul de taxare impovarator si criminalitatea. In opinia lui Putin, toate aceste probleme reprezentau cauza pentru care Rusia, "dependenta de imprumuturile internationale", era amenintata de pericolul de a se transforma "intr-o tara de lumea a treia". Solutia propusa de presedintele rus era o "politica de intarire a statului" pentru ca aceasta era singura modalitate de a asigura prosperitatea Rusiei. In practica, reteta putiniana a insemnat reformarea sistemului bancar (cu scopul prevenirii falimentelor in masa) si a celui judiciar, masuri sociale, nationalizarea sectorului energetic, centralizarea administratiei. Efectele politicilor noilor lideri de la Kremlin au dus la cresterea spectaculoasa a PIB-ului rusesc la o medie estimata de Economic Intelligence Unit la 6,9% pe an in perioada 1999-2007, marirea salariilor si a pensiilor, reducerea la jumatate a numarului de someri (intre 1992 si 1998, PIB-ul Rusiei inregistrase o scadere medie de 6,8% pe an). Masurile de reforma promovate la nivel intern explica doar in parte ascensiunea economica a Rusiei, care se datoreaza, intr-o masura mai mare, cresterii exporturilor de gaz si petrol. Potrivit datelor publicate de Banca Centrala a Rusiei, intre 1999 si 2007, exporturile Rusiei au inregistrat o crestere de 400%, ajungand de la 75,5 miliarde de dolari la 355 miliarde de dolari. Livrarile de petrol si gaz au reprezentat 67% din totalul exporturilor rusesti. Cresterea masiva a exporturilor a determinat sporirea rezervelor pe care statul rus le are in strainatate de la 12,5 miliarde de dolari in 1999 la 476 miliarde de dolari in 2007.
Reformele interne promovate de regimul Putin trebuiau sa serveasca unui important obiectiv de politica externa formulat prin Conceptul de politica din iunie 2000, de a "obtine o pozitie de prestigiu in comunitatea mondiala care sa corespunda intereselor de mare putere ale Rusiei". Instrumentele folosite de Moscova, in acest sens, au fost organizatiile internationale si reconsiderarea relatiilor cu actori importanti ai politicii mondiale (SUA, UE). ONU a fost terenul pe care Rusia a jucat cartea ascensiunii sale la nivel mondial in raporturile cu SUA. Calitatea de membru permanent in Consiliul de Securitate a permis Moscovei sa se pronunte cu privire la initierea razboiului din Irak sau la impunerea unor rezolutii in privinta programelor nucleare ale Iranului si Coreei de Nord. La nivelul raporturilor cu SUA, Moscova a fixat ca obiectiv inlocuirea hegemoniei acestora cu multilateralismul manifestat prin aliante conjuncturale cu India si China. Cresterea puterii rusesti in raporturile cu UE se traduce prin dependenta comunitatii in proportie de 40% fata de gazul rusesc. Elementele de geopolitica care asigura statului rus o pozitie importanta in politica internationala sunt mostenite istoric. Rusia are cea mai mare intindere teritoriala din lume, cele mai mari rezerve de gaz natural la nivel mondial (la care se adauga resurse importante de petrol si minereuri), o populatie numeroasa (locul 7 in lume). Din punct de vedere militar, puterea Rusiei inseamna o armata numeroasa, o tehnologie insuficient modernizata si al doilea arsenal nuclear din lume (cea mai mare parte a acestuia datand din perioada sovietica).
India: ascensiune umbrita de saracie
Momentul care a dat startul cresterii puterii Indiei s-a produs in 1991, cand statul a decis deschiderea economiei pentru investitorii straini. Reteta aplicata de autoritatile indiene difera in mod fundamental de cea folosita de Rusia. Regimul politic promovat de New Delhi este democratia, iar cresterea economica nu s-a bazat pe exportul de resurse energetice. Cresterea puterii economice a Indiei s-a datorat, in special, dezvoltarii industriei serviciilor care, potrivit Ministerului de Statistica de la New Delhi contribuie in proportie de peste 50% la PIB-ul Indiei. Datele furnizate de aceasta institutie arata ca ceilalti doi mari contributori la bugetul statului indian sunt sectoarele manufacturier (26,2%) si agricol (19,7%). Dezvoltarea industriei serviciilor a antrenat un salt important al PIB-ului Indiei care s-a dublat in perioada 2002-2007, crescand, potrivit Global Insight, de la 25 miliarde de rupii la 50 miliarde de rupii. Potrivit Organizatiei Mondiale a Comertului expansiunea industriei serviciilor a avut ca efect si cresterea exporturilor din acest sector de la 4,9 miliarde de dolari in 1990 la 56 miliarde de dolari in 2005.
La fel ca si Rusia sau China, India beneficiaza de cateva avantaje din punct de vedere geopolitic: un teritoriu vast (al saptelea stat din lume) si o populatie mare (peste un miliard de locuitori, locul 2 in lume dupa China). Armata Indiei este a treia ca marime din lume (dupa SUA si China). Tot in domeniul militar, statul indian se poate lauda cu un arsenal nuclear important dezvoltat pe fondul competitiei nucleare cu Pakistanul, stat vecin cu care se afla in disputa pentru provincia Kasmir din 1947. India este un competitor/rival important pentru China si Rusia in cursa pentru suprematia regionala in Asia.
Imaginea Indiei, ca stat in plina ascensiune, este umbrita de saracia in care traieste populatia din zonele rurale si de faptul ca cei mai multi dintre indieni (doua treimi dintre barbati, potrivit National Sample Survey Organization) lucreaza in agricultura. In 2007, un raport al FMI arata ca in ultimii 15 ani, in India s-au creat foarte putine locuri de munca din cauza cerintei pietei de munca pentru calificari superioare si a legislatiei restrictive promovate de autoritati. Populatia Indiei reflecta discrepante majore intre tineri care studiaza la Universitatile din Calcutta sau New Delhi si care se pregatesc pentru a deveni specialisti cu calificare superioara si cei care traiesc in zonele rurale fara a avea acces la resursele de apa sau la electricitate.
China: un gigant cu picioare de lut
"Daca actualele tendinte se mentin, China va avea asupra lumii un impact mai mare decat orice alt stat. Pana in 2025 China va fi a doua economie a lumii. Ar putea deveni cel mai mare importator de resurse naturale dar si cel mai mare poluator", estimeaza ultimul raport al Consiliului National de Informatii al SUA, publicat in noiembrie 2008.
In ultimii ani, pretul petrolului a explodat pe fondul unei oferte suprasolicitate de o cerere in continua ascensiune. China este una dintre economiile responsabile de aceste evolutii. Necesarul de petrol al Chinei s-a dublat intre 1985 si 1995, de la 1,7 milioane de barili/zi la 3,4 milioane de barili/zi, dublandu-se din nou pana in 2005, ajungand la un nivel de 6,8 milioane de barili/zi. In 2003, China a devenit al doilea consumator de petrol din lume, dupa SUA, fiind totodata si al treilea importator global. Daca in 2006 cererea de petrol a Chinei era de 91 de milioane de tone/an, se estimeaza ca in 2020 China va importa aproape 1.860 de milioane de tone (cu alte cuvinte, o crestere de 1.940%). Se anunta o competitie sporita pentru resurse energetice, dar mai ales pentru asigurarea unor furnizori siguri, capabili sa ofere predictibilitate pe termen mediu si lung. China a initiat adevarate ofensive geopolitice in scopul maximizarii securitatii sale energetice. Venezuela si Iranul sunt deja furnizori privilegiati de energie ai Chinei. Pe termen lung, Iranul are potentialul de a deveni un furnizor strategic de petrol pentru China (in 2005, rezervele demonstrate de petrol ale Iranului se cifrau la 133 de miliarde de barili, al treilea loc in lume). Observam astfel si o tendinta care, departe de a fi un simplu accident, pare sa devina o constanta a politicii internationale promovate de Beijing, anume predilectia Chinei de a incheia aliante energetice cu regimuri antioccidentale. Lista poate continua cu Sudanul, un stat considerat de rezolutiile Consiliului de Securitate al ONU drept o amenintare pentru pacea si securitatea internationala (China absoarbe circa 65% din productia de petrol a Sudanului). In plus China, dar si Rusia sunt statele care se opun adoptarii unui regim de sanctiuni mai dur la adresa Teheranului si Khartumului.
Pe fond, insa, adevarata ofensiva geostrategica a Chinei si care vizeaza in realitate diminuarea influentei Vestului in zona se desfasoara in Africa. Daca in anul 2000, Sudanul era singura tara africana care furniza petrol gigantului asiatic, astazi si state precum Angola, Congo, Guineea Ecuatoriala au devenit partenerii Chinei (30% din necesarul sau de petrol provine din Africa). Generic, raporturile comerciale ale Beijingului cu statele africane au crescut cu peste 700% fata de anii ‘90 (daca in 2000 valoarea acestora era de 1 miliard de dolari, in 2003 a ajuns la 10 miliarde de dolari, pentru ca in 2006 sa atinga valoarea de 55,6 miliarde de dolari). Se estimeaza ca valoarea schimburilor comerciale dintre China si statele africane va ajunge in 2010, la 110 miliarde dolari. Reteta este intotdeauna aceeasi: sunt preferate statele excluse de Occident sau de comunitatea internationala, in special datorita istoriei lor de incalcare a Drepturilor Omului. Vidul lasat de Occident si comunitatea internationala este repede ocupat de catre China. Atunci cand FMI a refuzat sa acorde Angolei un imprumut (fiind invocata lipsa de transparenta si coruptia institutiilor), China a maximizat imediat oportunitatea ivita acordand imediat creditul fara a pune conditii prealabile. Astazi, Angola exporta in China mai mult petrol decat Arabia Saudita.
China devine un actor geopolitic important nu doar in Africa, America de Sud, Orientul Mijlociu (spatii in care incearca asamblarea unei vaste retele de state client si aliante energetice), dar si in Asia Centrala. In acest sens a fost creata Organizatia de Cooperare de la Shanghai formata din 6 state membre (China, Rusia, Kazahstan, Kirghistan, Tadjikistan si Uzbekistan) si care pare sa capete din ce in ce mai mult conturul unui bloc politico-militar care vizeaza contrabalansarea influentei Statelor Unite in spatiul Asiei Centrale. Organizatia de Cooperare de la Shanghai mai este cunoscuta si sub denumirea informala de NATO al Estului. Consiliul National de Informatii al SUA estimeaza ca o eventuala restructurare a prezentei SUA in zona ar putea transforma acest NATO al Estului in principalul format de gestiune a dinamicilor geopolitice din spatiul Asiei Centrale. Pe plan regional, China s-a implicat in formalizarea unor ample aranjamente institutionale precum forumul ASEAN + 3 (reunind statele ASEAN la care se adauga China, Japonia si Coreea) si Summitul Asiei de Est, elementul comun tuturor acestor initiative fiind acela ca exclude SUA.
China este o putere nucleara semnificativa (are intre 100 si 200 de focoase nucleare), dispune de o armata activa de 2,3 milioane de oameni, cu un buget de cheltuieli destinat apararii situat intre 97 si 139 de miliarde de dolari, in conditiile unui PIB total de 3.249 de miliarde de dolari (in 2007). Rezervele valutare ale Chinei sunt astazi impresionante, in 2008 ajungand la aproape 2.000 de miliarde de dolari. Parte din aceste sume au fost orientate spre fonduri guvernamentale de investitii (SWF - Sovereign Wealth Funds) si care, la nevoie, pot suplini criza de lichiditate a sistemului financiar occidental. Consiliul National de Informatii al SUA anticipeaza ca, in timp, fondurile guvernamentale de investitii, controlate de economiile BRIC, vor ajunge sa pompeze in pietele emergente mai multi bani decat FMI si Banca Mondiala la un loc, ceea ce ar putea conduce la o formatare a logicii de structurare a aliantelor in spatiul relatiilor internationale.
Pe fond, insa, China ramane un gigant cu picioare de lut. Nivelul sau de prosperitate economica depinde de integrarea in "marea pace capitalista", de pietele occidentale. Incepand din 1967, apogeul revolutiei culturale chineze, peste 300 de milioane de oameni au intrat in clasa mijlocie, iar astazi exista un spatiu semnificativ care nu este controlat de guvern. Totusi, sute de milioane de oameni traiesc inca la limita saraciei. Pe parcursul a 40 de ani, China a evoluat, insa, intr-o directie care serveste profund intereselor Occidentului. Este in interesul nostru ca China sa continue sa creasca, sa progreseze, sa-si sporeasca nivelul de prosperitate economica. Fiind dependenta de prosperitatea pietelor, China va avea un interes fundamental in mentinerea sistemului care ii asigura bunastarea, astfel ca nu va fi tentata sa conteste statu-quo-ul fara a risca propria sinucidere.
Grupaj realizat de Caterina Preda, Ileana Racheru si Octavian Manea
