Pe aceeași temă
O tradiție venerabilă creditează istoria scrisă pe baza documentelor de arhivă, înțelegându-se prin aceasta documente oficiale, ale instituțiilor statului, depozitate în arhive naționale. Standardul de alcătuire a bibliografiilor în lucrările academice rezervă acestora poziția privilegiată de „surse primare“, în timp ce, de exemplu, memoriile scrise de participanți la evenimente sau interviurile de istorie orală primesc, cu condescendență, poziția „surselor secundare“. De ce? Pentru că ar fi subiective. Dar cele ale statului nu sunt subiective? De la genul acesta de întrebare subversivă a început revoluția surselor, produsă în mai multe valuri după al Doilea Război Mondial, dar cu precădere din anii ’70-’80, odată cu Analele și postmodernismul.
Complicații și mai mari a născut întrebarea: ce ne facem cu documentele produse de state totalitare sau genocidare? În cazul acestora, statul a declanșat război împotriva propriilor cetățeni, iar minciuna, deformarea ideologică încep de la nucleul puterii și sunt parte din programe de falsificare sistematică. Istoricii știu din facultate că există un antidot care se numește critica documentelor. Da, această metodă bătrânească funcționează. Între timp, s-au scris multe cărți de teoria istoriei și metodologie pe această temă și știm, în mare, ce putem și ce nu putem face. Dar, până la urmă, în practică, nu există rețetă universală, infailibilă și nimeni nu este ferit de pericolul de a cădea în capcane, mai ales dacă nu există alternativă la sursele oficiale.
Lupta cu adevărul
Este plină breasla de istorici care scriu istoria României moderne cu limbajul naționaliștilor de la 1859 și 1918, istoria celui de-al Doilea Război Mondial cu limbajul lui Ion Antonescu și al celorlalți antisemiți tutelari și istoria comunismului cu limbajul propagandiștilor și securiștilor. Categorii, concepte, modele cauzale produse de diferite ideologii politice sunt luate de bune, ca și cum sunt expresia științelor sociale și reflexia fidelă a realității.
Pe de altă parte, exercițiul critic în fața documentelor emise de dictaturi nu este întotdeauna serios și sofisticat.
O metodă facilă, practicată chiar de istorici cu experiență, este de a citi documentele emise de dictaturi exact pe dos, pornind de la premisa că ele sunt structural mincinoase. Dacă documentul zice ceva, adevărul trebuie să fi fost, automat, fix invers. Dar istoria nu este așa simplă pentru a fi scrisă pe baza dicționarelor de antonime. Nicio dictatură nu se bazează exclusiv pe minciună. Perversitatea vine din modul în care combină adevăruri mici și disparate cu minciuna teroristă. Vine din efectul de real pe care îl au minciunile, falsurile oficializate, manipularea stereotipurilor și instrumentarea resentimentelor. Până la urmă, adevărul are un versant fiduciar. O informație devine adevăr, dacă este creditată de o majoritate. Dacă o majoritate crede în dictatură și în minciunile ei, pentru istoric meseria se complică foarte tare.
O altă metodă cu probleme este de a selecta doar documentele sau informațiile care convin. Istoria înseamnă selecție a faptelor și surselor, ni se spune. Corect, doar că trecerea sub tăcere a documentelor relevante este descalificantă. În perioada comunistă, istoricii oficiali scriau cărți pe baza documentelor selectate de Securitate. În istoriografia naționalistă, sunt alese doar faptele, sursele și interpretările care confirmă miturile naționale. Selecția fie pune umărul la construcții canonice, fie participă la carnavalul discursurilor în care, în numele libertății de opinie și al democratizării istoriei, orice poate fi spus despre trecut.
În fine, ultima metodă păguboasă pe care o amintesc aici este de a da tuturor dreptate. Pe măsură ce ne apropiem de secolul XX, sursele sunt tot mai multe și mai contradictorii. Ele produc „efectul Rashomon“. Toate sursele par să aibă dreptate, într-un fel sau altul. Or, așa ceva este imposibil, pentru că adevărul nu este polimorf. Metoda aceasta face ravagii când este aplicată la situații în care există criminali și victime, iar istoricul spune că victima trebuie să fi avut vreo vină dacă s-a ajuns la crimă.
Patru perioade
Să luăm, ca exemplu pentru continuarea discuției, istoriografia Holocaustului din România și sursele pe care s-a bazat. După război, putem distinge patru perioade și moduri de a scrie pe tema Holocaustului. În scurtul interval 1944-1948, a fost o perioadă de relativă deschidere, în care au fost publicate, în presă sau sub formă de cărți, numeroase mărturii privind suferința evreilor, în România, în teritoriile intrate sub administrație românească după 22 iunie 1941, în Transilvania luată de Ungaria și în marile lagăre de concentrare și exterminare naziste. Este adevărat că serviciile secrete urmăreau îndeaproape activitatea lui Matatias Carp și a grupului de lucru din jurul lui Wilhelm Filderman care strângea dovezi despre prigoană, dar Cartea neagră a putut să apară, în trei volume (au fost programate mai multe). A apărut în traducere și o variantă a Cărții negre sovietice, care nu a putut fi publicată în Uniunea Sovietică. Autoritățile au deschis sute de anchete împotriva criminalilor de război români, colectând mărturii și documente. Unele s-au scurs și în presă sau au fost publicate în Cartea neagră. Arhivele civile ale statului și arhivele militare au fost date peste cap și au fost scoase documente pentru probatorii, uneori în copie, alteori în original. Sovieticii au confiscat, de asemenea, documente (cele mai multe sunt astăzi la Chișinău, Cernăuți, Odessa, Moscova etc.).
După 1948, subiectul a devenit tabu ideologic. Procesele împotriva criminalilor de război au continuat pentru o vreme, dar acuzațiile au fost resemantizate în formule în care fascismul era penalizat pentru persecutarea clasei muncitoare și a comuniștilor. O parte dintre autorii crimelor antisemite au fost eliberați în 1955, restul în 1964. Arhivele războiului mondial au fost închise. Documentația proceselor criminalilor de război a ajuns la Securitate. Filderman și Carp fuseseră nevoiți să plece din țară, dar partea bună este că au reușit să scoată mari cantități de documente, care aveau să fie, pentru mai multe decenii, materia primă pentru istoricii occidentali preocupați de România. În SUA, Israel, mai târziu în Germania și Franța au apărut istorici profesioniști care au scris despre cazul României. Au fost înființate Yad Vashem și United States Holocaust Memorial Museum (USHMM), care au strâns colecții uriașe de documente, mărturii și fotografii. În tot acest timp, în România, istoria evreilor lipsea din canonul istoriografic. Abia din anii ’70-’80 a fost acordat acces preferențial și extrem de limitat unor istorici de partid, pentru a scrie despre diferite atrocități. A fost încheiat și un acord între Institutul de Istorie a Partidului (ISISP) și Yad Vashem, dar mai mult pentru a vedea cum gândesc istoricii israelieni (Jean Ancel a fost urmărit cu strictețe de Securitate) și pentru a atrage sprijinul politic al Israelului. În abordarea comunistă, accentul cădea pe suferința evreilor din Transilvania, pentru că regimul Ceaușescu se folosea polemic de acest subiect în războiul propagandistic naționalist cu Ungaria. Doar în acest caz era folosit termenul Holocaust. În cazul atrocităților din România și de pe teritoriul sovietic, responsabilitatea era atribuită, în mare parte, Germaniei. Față de Ion Antonescu a fost întreținut un discurs ambivalent, vag critic, dar mai degrabă flatant și disculpant, care avea să fie sursa negaționismului postdecembrist.
A treia perioadă a început după 1989, când s-au deschis, ușor-ușor, arhivele din România. USHMM și Yad Vashem au putut copia masiv documente și pe baza lor și-au scris cărțile Jean Ancel, Radu Ioanid și alții. Accentul a căzut, de data aceasta, asupra responsabilității statului român. Din România, în anii ’90, o contribuție mai consistentă a venit dinspre Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, de la Lya Benjamin și alți câțiva. În rest, discursul istoriografic a rămas pe coordonatele naționaliste și negaționiste din anii ’80. Oamenii Securității, Iosif Constantin Drăgan, Mihai Pelin, Gheorghe Buzatu, Cristian Troncotă, Dinu Giurescu, Florin Constantiniu și alții au fixat coordonatele de discurs, în cheie minimalizantă. Holocaustul a rămas în afara discursului public și a programelor școlare și universitare.
În fine, ultima perioadă a început după 2004, când a funcționat și și-a publicat Raportul final Comisia Wiesel. Recomandările Comisiei, care au fost implementate destul de atent de statul român, au schimbat multe. Negarea Holocaustului în public, mai ales de către oficiali, a devenit de neimaginat. Elevii și studenții au putut afla despre Holocaust. S-a înființat Institutul Wiesel. Au apărut centre de istoria evreilor pe lângă universități. A fost ridicat un memorial. Arhivele s-au deschis mai mult. Au apărut istorici tineri care s-au aplecat asupra delicatului subiect. A existat și o anchetă a Parchetului Militar, în cazul gropii comune din comuna Popricani, care a fost clasat ca un caz de genocid.
Selecția vicioasă a surselor
Totuși, continuă publicarea cărților și articolelor în care retorica antisemită este plasată ca explicație științifică. Și astfel ajungem la ideile enunțate la început. Iată două exemple.
Există nenumărate cărți și volume de documente despre retragerea din Basarabia și nordul Bucovinei, în vara anului 1940, și incidentele produse cu acea ocazie între militarii și autoritățile române, de pe o parte, și sovietici și localnici (basarabeni, ruși, evrei), pe de alta. Cu toate acestea, nu avem încă un studiu serios, laborios, care să ia în considerare tot materialul de arhivă și să facă o analiză echilibrată. În diferite arhive, sunt sute de rapoarte întocmite la nivel de unități de armată și jandarmerie, de către funcționari publici și civili care au ales România în cele câteva zile lăsate răgaz de ultimatumul sovietic. Aceste rapoarte relevă degringolada din timpul retragerii și tulburările izbucnite în diferite localități pe fondul dispariției autorității statului român. Armata Roșie a înaintat mai repede decât se stabilise și a surprins trupe române. Au fost cazuri când sovieticii i-au dezarmat pe militarii români, i-au jefuit, le-au luat tresele și i-au umilit în diferite moduri. Cele mai grave incidente au izbucnit în locuri unde era prezentă și armata sovietică. Au fost asasinați pe loc câțiva reprezentanți ai autorităților române, iar alte câteva sute au fost arestați atunci sau în lunile care au urmat. Totuși, nu au fost cazuri de execuții în masă în zilele retragerii, care, date fiind circumstanțele, putea să decurgă chiar mai prost. S-au înregistrat pe tot cuprinsul Basarabiei, la scară mică, mai multe tipuri de violență fizică sau simbolică. Locul autorităților române a fost luat de comitete de inițiativă procomuniste, formate din localnici și funcționari sovietici. Fiecare a avut tot felul de inițiative retributive: arestări, bătăi, umiliri în public. Soldați s-au pornit împotriva ofițerilor. Militari basarabeni, care au dezertat în masă, s-au luat de foștii lor camarazi. Orășeni care credeau în comunism au socotit că a venit vremea revoluției. Unii țărani basarabeni s-au răzbunat pe militarii români care s-au înfruptat din proprietățile lor fără să plătească. Unii evrei au plătit și ei polițe pentru anii de persecuții. Rușii și ucrainenii, la fel. Au fost câteva zile de haos, revanșe, inițiative spontane, jafuri și revoluții de cafenea. În câteva zile, s-au instalat autoritățile sovietice, care au pus în aplicare rețeta de control politic și social exersată pe teritoriul sovietic.
Am amintit deja că situația din timpul retragerii este reflectată prin sute de rapoarte cerute de autoritățile române, care se găsesc răspândite în diferite arhive (Arhivele Naționale, la București sau în diferite filiale locale, în fondurile multor unități, la Arhivele Militare de la Pitești, la CNSAS, în dosare documentare sau penale, la Arhivele de la Chișinău). La momentul elaborării celor mai multe dintre ele, narațiunea devenită dominantă la nivelul autorităților și armatei îi blama cu precădere pe evrei pentru umilințe și atrocități. O parte dintre relatări nu sunt decât discursuri de conformare/confirmare. Multe dintre informațiile raportate sunt din auzite, zvonuri sau veritabile legende construite în psihoza retragerii, care nu se susțin documentar. Apoi, mulți dintre raportori sunt vădit antisemiți, iar ochelarii prejudecății deformează serios realitatea. Ei văd peste tot, pe drumul retragerii, evrei, mai precis „jidani“, și întrebarea elementară este cum îi diferențiau de ceilalți prosovietici.
În volumele elaborate de istorici naționaliști, informația din aceste rapoarte este luată de bună fără prea multe ezitări. Critica documentului nu mai este necesară, de vreme ce acesta confirmă un stereotip. Cele mai citate sunt rapoartele Secției a II-a a Marelui Stat Major, din care reiese că evreii ar fi participat în masă la umilirea militarilor români și la atrocități. Or, astăzi putem stabili ușor, confruntând sursele, că incidentele au fost exagerate și generalizate. Secția a II-a, organul informativ și contrainformativ al MStM, era unitatea cea mai antisemită din armata română, influențând covârșitor politica față de evrei, potențând discursul antisemit al propagandei militare și incitând spiritele pentru a obține „răzbunare pentru umilința din 1940“. Evreii in corpore au devenit țapi ispășitori.
Universul a pretins că, în iunie 1940, la Galaţi, 2.000 de refugiaţi ar fi deschis focul. La fel au scris rapoartele militare. În fapt, acesta a fost pretextul pentru masacrarea a 400 de oameni.
Când consultăm rapoartele de la unități mai mici, scad și relatările despre incidente cu evrei. Raportorii sunt mai puțin expuși propagandei și relatează simplu ce au văzut cu ochii lor. Iar dacă ne uităm la rapoartele poliției, dintr-o dată iese la iveală o cu totul altă imagine. Polițiștii și Siguranța relatează numeroase incidente în care au fost implicați militari români violenți și beți: jafuri, devastări, bătăi, violuri, crime. Ținta principală: evreii. Pe drumul de retragere, militarii s-au răzbunat pe evrei mai peste tot unde i-au întâlnit fără apărare. Mulți (zeci) au fost aruncați din trenuri. Alții (sute), omorâți în casele lor, pe stradă sau în câmp. La Galați, refugiații evrei, basarabeni, ruși care doreau să se întoarcă sau să se refugieze în Basarabia, au fost închiși de către autorități într-un țarc improvizat, ținuți fără apă și mâncare și, la urmă, au fost mitraliați. 400 din cei 2.000 de refugiați închiși au fost masacrați. Am găsit în arhive poze îngrozitoare cu aceste crime. Rapoartele militare și presa au scris după masacru că a fost înăbușită o revoltă înarmată comunistă. După război au fost organizate mai multe procese cu responsabilii pentru aceste crime. Din documentația rămasă se înțelege că a fost vorba de un masacru făptuit cu sânge rece, cu complicitatea MStM, de militari care se întorceau din Basarabia. Tot atunci, în nordul țării, la Dorohoi, militari din unități de grăniceri și vânători de munte care se retrăgeau în debandadă au răspândit psihoza unei iminente invazii sovietice, iar rezultatul imediat a fost că evreii, văzuți stereotipal ca aliați naturali ai comuniștilor, au fost vânați prin tot orașul, iar locuințele și prăvăliile lor au fost devastate. Acesta a fost pogromul de la Dorohoi, în care au fost executați cel puțin 50 de evrei.
Pe scurt, istoria acelor zile din 1940 rămâne să fie rescrisă. Multele cărți produse de istoriografia naționalistă pe tema incidentelor din 1940, care nu fac munca serioasă de reconstituire amănunțită a faptelor și critica documentelor, sunt, pur și simplu, maculatură.
Față în față cu minciuna brută
Un alt exemplu. Primele masacre din „anul răzbunării“, 1941, după începerea războiului cu Uniunea Sovietică alături de Germania nazistă, au fost comise în nordul Iașului, în prima săptămână după 22 iunie și puțin înainte de pogromul de la Iași. Urme ale acestor masacre au fost găsite în 1945, sub forma a trei gropi comune. În 2010, am mai găsit una, în pădurea Vulturi (comuna Popricani), cu ajutorul arheologului Neculai Bolohan și al echipei sale, într-un proiect pe care l-am coordonat cu suportul Institutului Wiesel (Alexandru Florian) și al USHMM (Radu Ioanid).
Am scotocit arhivele pentru a găsi informații despre aceste masacre. La Arhivele Militare de la Pitești am identificat cinci rapoarte succesive pe această temă, care sunt vagi și contradictorii. La o privire atentă, se vede că de la un raport la altul faptele sunt exagerate, numărul victimelor este modificat, sunt adăugate tot mai multe justificări pentru execuție, sunt invocate ordine inexistente la momentul masacrului, iar responsabilitatea este plasată în seama Comandamentului German. Pe scurt, autorii raportului relatau că au evacuat populația târgului basarabean Sculeni pe teritoriul județului Iași, pe fondul unor lupte crâncene cu sovieticii pentru consolidarea capului de pod. Pe islazul satului Stânca, au separat creștinii de evrei cu ajutorul unui militar localnic care se lăuda că a jucat rol de procuror. Creștinii au fost cazați în zonă, iar evreii, 23 în primele raportări, 40 apoi, au fost executați fie pentru că ar fi încercat să fugă de sub escortă, fie pentru că ar fi fost implicați în sabotaj, spionaj și terorism (adică au fost acuzați că au tăiat firele de telefon, că au dezvăluit artileriei inamice locația unităților românești și că au deschis focul sau au aruncat grenade împotriva militarilor germani și români). Nu era dat niciun nume, nicio dovadă concretă. Se înțelegea doar că evreii împușcați erau bărbați de vârstă militară.
Când au fost deschise gropile comune de la Stânca, în 1945, s-a constatat că fuseseră uciși nu 40 de bărbați, ci 311 persoane, bărbați, femei, copii și bătrâni. O treime dintre victime aveau sub 18 ani. Jumătate erau femei sau copile. Așadar, nu fuseseră uciși niște teroriști, ci familii întregi, toți evreii refugiați din Sculeni. În cazul gropii comune din pădurea Vulturi, la fel, o treime dintre cele 36 de cadavre descoperite erau minori, restul, probabil, părinții copiilor. În 1945-1948, aceste două masacre au fost anchetate și au fost condamnați, în capul listei, trei ofițeri din Divizia 14 Infanterie. Doi dintre ei, colonelul Ermil Mateiaș și căpitanul Ion Stihi, erau autorii rapoartelor pomenite mai sus, iar destinatarul era generalul Gheorghe Stavrescu, comandantul diviziei, al treilea condamnat în procesul din 1948. Așadar, criminalii scriau rapoartele despre crimele pe care le comiteau și le trimiteau comandantului lor, care superviza toată acțiunea.
Colonelul Ermil Mateiaş şi locotenentul Ion Stihi, ofiţeri din Regimentul 6 Vânători care semnau rapoartele de executarea în masă a evreilor pe care chiar ei le comiseseră.
Prin combinarea surselor, am putut să reconstitui în detaliu ce s-a întâmplat atunci, în preajma Iașului. Au fost câțiva martori oculari ai execuțiilor, unii identificați imediat după război de autorități, pe alții i-am găsit prin cercetări de teren, între 2010-2016. Două femei, mamă și fiică, din grupul de evrei din Sculeni au fost rănite, dar au scăpat cu viață și au putut depune mărturie în ancheta postbelică. Am vorbit recent cu un nepot de-al lor care trăiește în Statele Unite. Istoria orală și arheologia contemporană au fost esențiale. Cercetările judiciare la gropile comune deschise în 1945 și 2010 (conduse de procurorul Irinel Rotariu) au scos la iveală date importante despre victime și făptași. Dosarele personale de la Arhivele Militare, coroborate cu datele rezultate din anchetele penale, profilează principalii responsabili. Dosarele de la CNSAS, AMR și ANR sunt esențiale pentru a înțelege funcționarea statului antonescian și a instituțiilor implicate în măsurile antievreiești. De asemenea, aceleași categorii de surse ne ajută să percepem în detaliu imaginea exactă o operațiunilor militare și atmosfera de pe front, care au influențat direct evenimentele.