Pe aceeași temă
La 7 octombrie 1978, locotenent-colonelul Alexandru-Gheorghe Stancu (nume conspirativ „Alexandrescu Gheorghe“) şi colonelul Mircea Cârlan (nume conspirative „Câmpean Dumitru“ şi „Teodoru Nicu“), ambii din cadrul Sectorului „OV“ (Operaţiuni Valutare, n.n.) al DIE, „au procedat“ la distrugerea a 1.169 de telegrame operative privind acţiunea „Solidaritatea“. Cele mai numeroase proveneau de la rezidenţele din Statele Unite (New York şi Washington, codificate „Năvodari“, respectiv „Vidra“) în număr de 158, 112 din Belgia (Bruxelles, codificat „Borşa“), 105 din Austria (Viena codificată „Viişoara“), 95 din RFG (Köln codificat „Kogălniceanu“) şi 93 din Japonia (Tokio codificat „Târgovişte“). Erau şi altele, din Anglia, Franţa, Olanda, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Suedia etc. Cam din toată lumea, unde ştirile despre seismul din 4 martie 1977 generaseră un val de emoţie şi solidaritate cu poporul român.
Absolut toate aceste documente conţineau date despre donaţii în valută şi diverse bunuri sau credite preferenţiale obţinute din străinătate de către DIE, ca urmare a sarcinilor trasate de „conducerea superioară de partid şi de stat“. O primă întrebare, pe care şi-o poate pune absolut oricine, familiarizat sau nu cu practicile şi metodele de lucru ale Securităţii, este de ce a fost nevoie ca aceste documente să fie distruse. De ce ai proceda în acest fel cu dovezi ale unor acţiuni patriotice şi legitime, menite să aducă sprijin sinistraţilor şi să remedieze daunele produse de cutremur economiei naţionale? Nu mai avea DIE suficient spaţiu în arhivă (care, apropo, era complet separată de arhiva Securităţii interne)? Se defectaseră aparatele de microfilmare? Sau implicarea ofiţerilor spionajului românesc, acoperiţi ca diplomaţi, în aceste acţiuni trebuia păstrată în cel mai deplin secret? Dacă da, atunci se temea cineva că agenţii „imperialişti“ ar putea pătrunde în clădirea conspirată a arhivei DIE şi ar putea fura aceste documente sensibile? Cine s-o facă? Spionajul american? Deşi această ultimă ipoteză poate oferi o explicaţie pe deplin liniştitoare pentru cei mereu grăbiţi să bage gunoiul sub preşul „interesului naţional“ şi să-l parfumeze cu aromă de „patriotism“ prost înţeles, mă grăbesc să le stric din nou petrecerea.
Metoda „Solidaritatea“
Nu, nu nevoia de conspirativitate a fost mobilul acestei acţiuni. Nu păstrarea secretă a identităţii „spionilor“ noştri era grija şefilor din DIE. Nu. Mult mai simplu şi mai „tradiţional“. A fost vorba despre ştergerea urmelor unei operaţiuni de deturnare de fonduri executată de „Spionaj“ la ordinul tovarăşului „Îndrumător Principal“ în numele victimelor cutremurului. Am folosit denumirea juridică actuală a faptei doar pentru ca acţiunea să fie înţeleasă în deplinătatea ei. Evident, în 1977-1978 acest tip de metodă (existau şi altele, unele dintre ele, brevetate şi verificate în practică, au fost „vândute“ ulterior grupurilor de infracţionalitate organizată din zilele noastre) era absolut banală, utilizată în mod curent în orice circumstanţe în care exista posibilitatea de a stoarce „ceva valută“ şi era privită ca fiind pe deplin legitimă. Nu era statul comunist cel care se îngrijea de toate aspectele vieţii (şi morţii) cetăţenilor lui? Nu el era cel care stabilea ce anume şi cât se poate face în numele lor? Păi, era firesc ca tot el să decidă cât şi ce anume pot primi sinistraţii care stârniseră mila Occidentului. A decis că nimic e suficient. Ce le trebuia? Nu avea „grijă“ statul de ei? În fond, trebuia să se ţină cont de priorităţi. Iar cetăţenii „patriei noastre socialiste“, după cum am tot arătat şi cu alte ocazii, nu erau una dintre ele.
Proaspăt avansatul „la excepţional“ (9 mai 1977), pentru fapte excepţionale, se înţelege, colonel Cârlan şi colegul său or fi distrus ei conştiincioşi telegramele, dar în arhivă s-a păstrat (iată că nu era problemă de spaţiu), sub forma unui caiet şcolăresc, o listă a lor, cu data, numărul de înregistrare, conţinutul pe scurt şi indicativul ofiţerului DIE care a obţinut „ajutoarele“. Pe baza acestui document am putut reconstitui (parţial, pentru că multe dintre înregistrări nu sunt foarte precise) inventarul acţiunii „Solidaritatea“. În privinţa valorii unora dintre aceste intrări, de tipul „ajutor guvernamental“ (Kuweit, SUA, Australia etc.), „bani de la organizaţii evreieşti din SUA“, „obţinere credit“ (Olanda), „ajutor Vatican“, „ajutoare asociaţii baptiste“ sau „credit FMI“, nu cred că se va putea pronunţa vreodată cineva în afara celor care ştiu despre ce sume a fost vorba. Să presupunem totuşi că aveau şi acestea oarecare valoare materială.
Bazarul ajutoarelor şi banca Securităţii
Conform unui calcul sumar, care are în vedere, aşadar, doar sumele nominale trecute în tabelul din respectivul caiet, în perioada martie-august 1977, „diplomaţii“ noştri acoperiţi au obţinut prin metode care au exclus „acţiuni ce pot fi interpretate ca cerşeală“ (ca să reproduc indicaţiile din telegrama menţionată în prima parte a serialului) 148.945.491 de dolari, 1.876.500 de mărci, 35.905.300 de yeni, 1.032.558 de coroane, 432.980 de franci francezi şi 200.000.000 de lire italieneşti. Nu am inclus în calcul şi alte valute, mai exotice, şi nici valoarea celorlalte bunuri provenite din donaţii. De exemplu, medicamentele, aparatura medicală de ultimă generaţie (între care un spital de campanie complet utilat), autosanitarele şi autobuzele Mercedes, Renault, Peugeot şi Volvo, aparatura de comunicaţii, produsele electronice şi electrocasnice, tonele de petrol, autobasculantele, buldozerele, materialele de construcţii, staţiile de emisie-recepţie, cablurile electrice, miile de tone de alimente etc. Un bazar în toată regula. Suficient cât DIE să poată acoperi cu succes, în cazul în care i s-ar fi solicitat, de una singură, majoritatea necesităţilor imediate ale celor afectaţi de cutremur. Deşi, dacă avem în vedere faptul că toate acestea s-au realizat în doar două luni, există cu siguranţă cititori care se vor grăbi să aprecieze eficienţa spionilor noştri, ar trebui să le atrag atenţia că meritul nu este al lor. Ei nu au făcut decât să „canalizeze“ (a se citi „deturna“ sau „fura“) emoţia sinceră şi mâna de ajutor întinsă în mod onest celor care au fost victimele cutremurului de organizaţii internaţionale, guverne, dar şi de cetăţeni obişnuiţi (ar fi de subliniat, poate, că nu au fost puţine persoanele care au făcut donaţii individuale). Cum aşa? Simplu.
Abundenţa de materiale şi bani de la capitolul „Intrări“ nu a fost dublată de o abundenţă simetrică a „Ieşirilor“. Mai precis, nu prea există „ieşiri“. Capitolul respectiv nu conţine decât telegrame cu ordine adresate rezidenţelor privind modul de aducere în ţară a respectivelor bunuri (foarte „conspirat“ şi cu grijă să nu fie amestecate cu donaţiile oficiale făcute prin Crucea Roşie) şi liste cu „necesităţi“. Printre altele, cum am văzut, câteva solicitări de aparatură, care nu prea avea ce să caute nici în casele sinistraţilor şi nici în întreprinderile economice.
În privinţa valutei în numerar, există indicii destul de sigure că a fost depusă la BRCE (Banca Română de Comerţ Exterior, n.n.) în contul cu numărul 1.000, deschis, cum am văzut anterior, la ordinul expres al lui Nicolae Ceauşescu. Mărturie stă procesul-verbal din 9 martie 1977 semnat de doi ofiţeri DIE, menţionaţi cu numele de serviciu „Haralambie“1 şi „Gorjanu“, în care se menţiona că au introdus „într-un plic sigilat 56.500 de dolari în cecuri şi 1.000 de dolari în numerar“ şi l-au trimis la BRCE „în contul sinistraţilor de la cutremurul din 04.03.1977“. Sinistraţi care sunt absolut sigur că habar nu au avut că au fost cândva titularii „în grup“ ai unui cont în valută.
Unde anume şi pe ce s-au cheltuit respectivii bani (milioanele de dolari, nu neapărat cei din plic) nu am descoperit încă. Nu este prea greu însă să deduc, din moment ce avem de a face cu două fapte de necontestat: niciun sinistrat nu a primit nici măcar un dolar din aceşti bani (nu au beneficiat ei nici de restul ajutoarelor), iar BRCE, dacă nu ştiaţi, a fost înfiinţată special pentru ca Securitatea „să nu se mai chinuie“ cu BNR (care oricum executa furturi, „patriotice“ şi „legale“ desigur, în cârdăşie cu „organele“ de toate coloraturile politice, cel puţin de pe vremea lui Antonescu, dacă e să luăm în calcul doar ceea ce se menţionează în documente) la fiecare operaţiune de „aport valutar special“. Adică era, ca să fiu cât se poate de explicit, „banca Securităţii“. Mai precis a DIE. Ceea ce face pe deplin lămuritoare hotărârea lui Nicolae Ceauşescu de a deschide anume la această bancă respectivul cont. Poate că am fi aflat mai multe, dacă aceiaşi „patrioţi“, care se ocupau cu genul acesta de acţiuni „de lobby economic“ (nu râdeţi, chiar există o astfel de interpretare a respectivelor operaţiuni), nu s-ar fi grăbit să-şi şteargă urmele după 1989, organizând falimentul răsunător al respectivei „instituţii bancare“. Au împărţit ce mai era de împărţit şi au desfiinţat-o. Cum s-ar spune: „noaptea ca hoţii“. De fapt, „ziua în amiaza mare ca oamenii de afaceri“.
De unde ştiu eu, veţi întreba, că Nicolae Ceauşescu şi tovarăşii plini de „Solidaritate“ de la DIE nu au folosit banii, prin intermediul unor operaţiuni financiare complexe, inaccesibile înţelegerii unui profan, pentru reparaţii, reabilitări şi reconstruirea imobilelor avariate? Păi citiţi celelalte episoade. Nu s-a reparat, reconstruit şi reabilitat nimic. Urma, într-adevăr, să se construiască ceva, şi anume monstruozitatea pe care o cunoaştem cu toţii sub numele, de o ironie macabră, de „Casa Poporului“. Pentru care, ca în bancurile cu Radio Erevan, s-au mai demolat, şi nu s-au mai reparat nişte clădiri.
Cât despre nevoile sinistraţilor şi despăgubirea lor, culmea este că nu ar fi fost neapărat nevoie de valută. Asta pentru că pe plan intern se desfăşura...
Metoda „Omenia“. Varianta pentru „clasa muncitoare“
Sunt convins că printre cititori se află destul de multe persoane care au trăit cutremurul din martie 1977 şi au suportat în mod direct consecinţele lui. De asemenea, sunt sigur că mulţi dintre ei îşi aduc aminte că, timp de 10 luni după producerea seismului, toţi „oamenii muncii“ din RSR, inclusiv sinistraţii, au fost obligaţi să cedeze sume din salariu (reţinute în rate egale direct la locul de muncă) către Fondul Omenia. În plus, a existat şi obligativitatea de a presta, fără plată, ore suplimentare tot în contul „omeniei“. Totuşi, în ciuda acestei mobilizări generale, ADAS nu a plătit niciodată unui sinistrat în urma cutremurului din 4 martie 1977 mai mult de 15-25% din costul reparaţiilor interioare (restul fiind suportat de cei afectaţi), iar pentru consolidările exterioare „s-a plătit“ (asta e altă discuţie şi ţine de mecanismele economice ale statului comunist, ale cărui instituţii nu plăteau de fapt nimic, ci roteau banii în interiorul aceluiaşi buzunar) direct întreprinderilor executoare, dar nu mai mult de 40-60% din costul devizului. Din nou, restul a fost suportat de sinistraţi. Culmea cinismului. Nu numai că aşa-zisele reparaţii, care cu câteva excepţii, unde chiar nu se putea altfel, constau în celebra „tencuială antiseismică“, dar această bătaie de joc la adresa vieţii sinistraţilor era plătită tot de ei. În ciuda protestelor acestora, care fluturau ziarele cu declaraţiile oficiale şi susţinerile propagandei, conform cărora toate reparaţiile şi despăgubirile erau suportate de stat. Unii, mai încăpăţânaţi, au refuzat să plătească „diferenţele“ şi s-au trezit cu pensiile şi salariile poprite. În plus, cu gustul amar al trezirii la realitate.
Conducători de partid şi de stat în vizită la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu“ la micuţii pacienţi, care au avut de suferit de pe urma seismului, 16 martie 1977
(© Fototeca online a comunismului românesc, cota: 36/1977)
Evident, situaţia nu avea cum să nu genereze întrebări. La 15 octombrie 1984 Buletinul E.L. (Europa Liberă, n.n.) nr. 412 emis de UM 0544 (CIE) menţiona că „un grup de turişti români în RFG“ trimisese către postul de radio o scrisoare „duşmănoasă“ în care se exprimau anumite „mirări“. De exemplu, ce s-a întâmplat cu „zecile de miliarde de lei“ strânse din contribuţiile obligatorii ale salariaţilor din RSR, sumă care depăşea cu mult pagubele estimate oficial prin vocea ziarului Scânteia la 9 miliarde de lei. „Nu avem dreptul să ştim?“, se întrebau ei. Bineînţeles că nu, le-ar fi răspuns autorităţile, dacă acest dialog imaginar s-ar fi putut produce. Aveţi doar dreptul să munciţi pentru noi.
Reluarea cu orice preţ a „procesului de producţie“
Problema era, însă, că nici de muncit în acele momente nu prea aveai cum. Statul comunist avea grijă ca şi asta să fie un risc. Ajunşi aici, trebuie spus că una dintre marile obsesii ale „conducerii superioare“ în zilele de după producerea cutremurului era ca „procesul de producţie“ să se reia imediat. Indiferent cum şi cu ce preţ.
Securitatea a primit, în consecinţă, sarcina să monitorizeze implementarea hotărârii şi raporta zilnic situaţia din marile întreprinderi. Aceste rapoarte arată în ce condiţii se lucra, pentru a se respecta ordinele „de sus“. Deşi unele fabrici erau trecute pe lista celor care îşi reluaseră activitatea, în realitate, pagubele produse de cutremur erau atât de întinse, încât, practic, acestea nu aveau cum să funcţioneze. Era cazul Întreprinderii pentru Maşini Grele Bucureşti (IMGB), unde erau secţii întregi care nu funcţionau, nici după o lună, din cauza „stâlpilor de susţinere deplasaţi până la 50 mm, 90% dintre ei fiind înclinaţi“, al Întreprinderii de Maşini Electrice, unde „clădirile secţiilor de strungărie, construcţii metalice, vopsitorie şi impregnare prezintă grave fisuri la pereţi şi stâlpii de susţinere“, al Întreprinderii „Steaua Roşie“, unde „zidurile clădirilor a trei secţii sunt grav avariate“ etc.
Pe hârtie, însă, trebuia să rezulte că, datorită „indicaţiilor preţioase“ şi a „eforturilor“ secretarului general, fabricile lucrau la capacitate maximă. Soluţia pentru reconcilierea realităţii cu propaganda a fost, ca de obicei, decontată de oamenii obişnuiţi. Astfel, în majoritatea întreprinderilor muncitorii au fost chemaţi la lucru şi şi-au început activitatea, înainte ca pericolele multiple care le ameninţau viaţa să fie îndepărtate. La întreprinderea „Vulcan“, chiar şi la 4 aprilie 1977, „coşul de fum de la turnătoria de oţel prezintă pericol iminent de dărâmare. Hala mecanică armături prezintă pericol de dărâmare şi nu se poate lucra în interiorul ei. Două ziduri interioare de la turnătoria de fontă sunt în curs de dărâmare. La secţia Pereţi membrană 50 de stâlpi de susţinere sunt fisuraţi la console, trei stâlpi de susţinere sunt fisuraţi la capăt. Acoperişul uzinei s-a deplasat spre nord cu cca 200 mm“. Cu regret se menţionează că la schimbul II s-au prezentat doar 250 de muncitori, adică 15% din necesar. Bine ar fi fost să vină toţi, astfel încât, în cazul prăbuşirii definitive a fabricii, să nu ne încurcăm în procente!
Salariaţii Vămii Antrepozite erau mai puţin docili şi afirmau deschis că nu vor mai veni la lucru pentru că sunt obligaţi să muncească într-o hală cu pereţii fisuraţi şi sunt expuşi accidentelor. Şeful lor era şi el „îngrijorat“, dar se temea să raporteze „mai sus“. La IPROMET (Institutul de Proiectări Metalurgice, n.n.) se ştia că există pericolul iminent al prăbuşirii clădirii, deoarece ea „se înclină cu toată structura metalică“. Cu toate acestea, „salariaţii nu au fost evacuaţi pentru a nu se produce panică“. Abia la 9 martie, „începând cu ora 15,00, se va interzice accesul în institut pentru perioada consolidărilor“. Nu era încă stabilit dacă e neapărat nevoie ca şi circulaţia din zonă să fie restricţionată, în cazul în care clădirea „alegea“ să nu se prăbuşească „regulamentar“ în perimetrul propriu.
O situaţie similară se înregistra şi în cazul Întreprinderii de Morărit şi Panificaţie Bucureşti, unde aceleaşi „ordine de sus“ interziceau, indiferent de consecinţe, întreruperea activităţii. La moara „Dâmboviţa“ – unitatea A – în timpul lucrărilor de consolidare s-au descoperit avarii profunde, ceea ce ar fi presupus oprirea imediată a funcţionării utilajelor. Cu toate că specialiştii au explicat că lucrările de reparaţii, care necesitau printre altele executarea de suduri (acestea, în combinaţie cu praful de făină, puteau duce la incendii sau explozii), nu se pot executa atât timp cât moara continuă să funcţioneze, propunerea lor a fost respinsă. Motivul real era, aşa cum am mai arătat, teama că populaţia din Bucureşti s-ar putea revolta în cazul unei lipse a produselor de primă necesitate, printre care, evident, pâinea. Aberaţia era că, din cauza acestei frici2 paranoide a regimului, spre exemplu, erau aduse cantităţi uriaşe de făină din ţară, cantităţi care nu puteau fi prelucrate integral de morile afectate de cutremur, erau depozitate în condiţii improprii şi, evident, se stricau. La unitatea „Titan“ de exemplu, la 16 martie 1977, se aflau depozitate „sub cerul liber“ 20 de tone de făină şi urmau să sosească în aceeaşi zi alte 200 de tone.
Nicolae Ceauşescu vizitând o fabrică afectată de cutremurul din 1977
În cazul morii „Dâmboviţa“, muncitorii au găsit o soluţie ingenioasă pentru a respecta „indicaţiile preţioase“ şi a scăpa şi cu viaţă după aplicarea lor. Porneau utilajele şi fugeau în curtea fabricii, de unde contabilizau cu interes cu câţi centimetri se mai deplasau pereţii în urma vibraţiilor şi trepidaţiilor produse. Nu rezultă din rapoartele Securităţii cât a durat respectiva situaţie.
Doamne ajută!
Nu am intenţionat, aşa cum am menţionat de la bun început, să induc ideea prin prezenta serie că absolut toate acţiunile desfăşurate de autorităţile comuniste în urma cutremurului din 4 martie 1977 au fost criminale. Şi nici să neg, deşi am observat că unii dintre cititori asta au înţeles, sentimentele reale de compasiune şi solidaritate umană din acele momente. Nici suferinţa, nici oroarea şi nici amintirile dureroase ale celor care au trăit acele momente dramatice.
Ceea ce am încercat a fost să prezint faţa ascunsă, în mod premeditat, până în zilele noastre, a evenimentelor. Am arătat, cu ajutorul documentelor din arhiva CNSAS, şi nu numai, cinismul cu care Nicolae Ceauşescu şi credincioasa lui Securitate au profitat de nenorocirea abătută asupra oamenilor. În modurile pe care le-am prezentat.
Îi asigur pe cititori că am evitat cât am putut aspectele macabre şi scenele tari care ar fi putut atrage mai multă vizibilitate subiectului. Nu am vorbit despre resturile de cadavre care apăreau frecvent din grămezile de moloz depozitate, tot din spirit de „economie“, între blocuri de locuinţe (spre groaza locatarilor), despre elevii (copii, adică) puşi să scotocească în aceste mormane cu mâinile goale pentru a recupera cărămizile rămase întregi şi care s-au îmbolnăvit ulterior. Despre miliţienii care goleau buzunarele morţilor de la morgă sau care căutau obiecte de preţ şi bani, cot la cot cu hoţii, prin dărâmături, sau despre securiştii care furau direct din camioanele cu ajutoare primite de la Crucea Roşie şi apoi vindeau la negru televizoare, casetofoane etc. Nu am vorbit despre condiţiile în care au trăit sinistraţii, cazaţi de-a valma în cămine şcolare şi purtaţi pe drumuri luni întregi pentru a demonstra că sunt într-adevăr eligibili pentru „repartiţii“, despre femei singure şi în vârstă decedate în aceste locuri în urma faptului că nu s-a găsit nimeni care să le dea o bucată de pâine. Nici despre oamenii care s-au sinucis pentru că a trebuit să-şi abandoneze toată agoniseala de o viaţă, anunţaţi, de pe o zi pe alta, că urmează „să fie demolaţi“, nici despre cei care au trăit (şi trăiesc încă) cu frica în sân, în blocuri şubrede, lăsaţi la voia întâmplării. Despre acea femeie care, din disperare, pentru că i se refuza mutarea dintr-un astfel de bloc, a înşfăcat un copil nevinovat dintre cei care se adunaseră să-l vadă pe Ceauşescu şi a încercat să se arunce în faţa maşinii oficiale a „preaiubitului conducător“. A fost oprită de securişti. Şi evident a suferit o coerciţie pe măsură. Tot nu i s-a aprobat mutarea, dar s-a ales cu trecerea pe lista „persoanelor turbulente, care ameninţă securitatea conducerii superioare“. Despre multe, multe altele.
Nu îmi rămâne, în încheiere, decât să prezint scuze celor cărora le-am tulburat amintirile confecţionate de propagandă. Există, din fericire pentru ei, în continuare posibilitatea să înţeleagă, să accepte sau nu, exact ce doresc. Spre deosebire de vremurile despre care am scris, acum au şi posibilitatea să verifice cu propriii ochi documentele menţionate. De asemenea, au libertatea de a le interpreta în ce manieră găsesc potrivit. Poate că eu le-am înţeles greşit.
Nouă, celorlalţi, care suntem, de bine de rău, nevoiţi să trăim într-o realitate pe care nu o putem ignora la nesfârşit, determinată de decizii luate cu zeci de ani în urmă (nealterate de nimic între timp), ne rămâne speranţa că nu le vom suporta consecinţele prea curând. Oricum, avem măcar îndemnul din subtitlu... //
Primele trei părţi ale articolului pot fi citite aici, aici şi aici.
Note
1. Cel mai probabil este vorba despre Mircea Haş, fost consul al României la Teheran, deconspirat de CNSAS în urma unei solicitări a MAE în anul 2006 şi publicat ca „lucrător al Securităţii“ în MO nr. 84/19 martie 2012, rezultat al unei decizii judecătoreşti definitive şi irevocabile. În perioada respectivă avea gradul de locotenent-major şi lucra la UM 0626 (Secţia Cadre a DIE).
2. Un raport interesant al Direcţiei a V-a (Securitate şi Gardă) arată că, imediat după producerea cutremurului din 4 martie 1977, tot personalul direcţie a primit armament şi muniţie de război şi a fost mobilizat pentru „apărarea sediului CC al PCR“. De cine să-l apere? Evident că nu de cine ştie ce grupuri de hoţi. Pe lângă forţele proprii, au fost aduse urgent, conform unui plan de desfăşurare preexistent, alte două companii de trupe de Securitate (care au fost înarmate tot cu muniţie de război). Primele măsuri luate au fost să fie localizate „elementele aflate în urmărire informativă“ pentru a „preveni acţiuni duşmănoase de natură să pună în pericol viaţa, integritatea corporală ori demnitatea (!?!) înaltelor personalităţi“. Toate acestea înainte să fie introdusă prin decret „starea de necesitate“.