Legea tăcerii în varianta lui Liviu Dragnea

Detaliul ascuns în spatele bunei intenții de a promova toleranța și educația nediscriminatorie este limitarea libertății de expresie, în primul rând a jurnaliștilor și reprezentanților societății civile.

Liviu Dragnea, noul șef al PSD, este deputat din 2012. În trei ani de mandat, a semnat doar cinci propuneri legislative: una care privește practica elevilor și studenților – respinsă definitiv, o alta despre arborarea și folosirea steagurilor în unitățile administrativ teritoriale, o propunere de revizuire a Constituției, semnată de 334 de deputați, și Codul Silvic. Una singură îi aparține în exclusivitate lui Liviu Dragnea și a fost adoptată de Senat în aceeași zi în care a fost depusă, fiind trimisă, tot atunci, și la Camera Deputaților. Este vorba despre Legea privind promovarea demnităţii umane şi toleranţei faţă de diferenţele de grup, botezată „legea defăimării“.

Aparent necesară într-un climat marcat de intoleranță, propunerea vizează, de fapt, restrângerea libertății de exprimare. Faptul că legea dublează prevederi și reglementări aflate deja în vigoare, precum Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați sau chiar și unele prevederi din Codul Penal, arată că nu discriminarea este scopul ei principal.

Dragnea cenzurează presa

În chiar primul său articol, legea lui Dragnea include în definiția „grupului social“, pe lângă criteriile de gen, religie, rasă etc., și categoria de persoane care se disting prin apartenență politică, altfel spus, care aparțin unui partid politic. Asocierea persoanelor într-un partid politic are un regim juridic concret, altul decât celelalte grupuri sociale. Partidele politice sunt formate din persoane care manifestă dorința de a aparține acestor grupuri, nu sunt un „dat“, precum apartenența la grupurile care au drept criteriu de constituire genul persoanelor, religia sau rasa etc.

În plus, Consiliul European privind Toleranța și Reconcilierea oferă un model de statut care nu conține nicio referire la apartenența politică a grupurilor sociale. Consiliul legislativ, care a avizat favorabil legea lui Dragnea, dar cu numeroase observații și propuneri, a propus eliminarea sintagmei „apartenență politică“ din definiția grupului social. Senatul nu a ținut însă cont de această recomandare.

Dacă legea va fi adoptată în aceeași formulă de către Camera Deputaților, orice referire a jurnaliștilor la un partid politic ar putea fi considerată defăimătoare, căci defăimarea este definită acum ca fiind „fapta sau afirmația prin care o persoană este pusă în stare de inferioritate pe temeiul apartenenței sale la un anumit grup social“. Or, „punerea în inferioritate“ este pur subiectivă. Cine poate face delimitarea între o persoană pusă în inferioritate, deci defăimată, și o alta?

Doi iepuri dintr-un foc

Legea lui Dragnea prevede constituirea unui Departament pentru Promovarea Demnității și Toleranței în cadrul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, cu zece posturi, exclusiv cele aferente cabinetului vicepreședintelui CNCD, care conduce acest departament. Nu se prevede nici un criteriu pentru selecția acestor persoane, dar Colegiul CNCD este compus din nouă membri cu rang de secretar de stat, numiți pe criterii politice de către parlament, pentru un mandat de cinci ani. Legea nu face nicio referire cu privire la modul în care se organizează acest nou departament, fixând doar un termen de 60 de zile de la publicarea legii pentru ca CNCD să se reorganizeze în vederea înființării Departamentului pentru Promovarea Demnității și Toleranței. Această „reorganizare“ poate însemna inclusiv demiterea președintelui CNCD, care este o propunere a UDMR, posibil ca reacție la votul Uniunii în favoarea moțiunii de cenzură din 29 septembrie. Viitorul președinte al CNCD ar putea fi o propunere a PSD, deosebit de sensibil la defăimarea unor persoane aparținând grupului social PSD.

Se substituie justiția cu un organism politic

Legea lui Dragnea instituie defăimarea socială ca fiind contravenție, sancționată cu amenzi cuprinse între 1.000 și 30.000 de lei, în cazul defăimării unei persoane fizice, sau cu amenzi duble, cuprinse între 2.000 și 60.000 de lei, în cazul discriminării unui grup social. Amenzile sunt aplicate de către departamentul nou înființat, fără nici un alt criteriu decât definițiile defăimării, demnității umane, toleranței și grupului social, plus starea de subiectivism absolut a unei persoane care se consideră „pusă în inferioritate“.

În astfel de condiții, se înlocuiește, practic, judecata imparțială, echilibrată a unui magistrat într-un proces civil în care sunt reclamate încălcarea dreptului la demnitate, onoarei sau reputației prevăzute de art. 72 Cod Civil cu percepția subiectivă a unui organism numit pe criterii politice.

Legea prevede și posibilitatea ca partea vătămată să se adreseze instanței pentru a cere despăgubiri și restabilirea situației anterior defăimării, acțiunea fiind scutită de taxe judiciare și independentă de sesizarea CNCD. Practic, se reglementează ceva ce deja există, orice personă putându-se adresa instanțelor civile pentru a cere despăgubiri sau interdicții cu privire la fapte ce aduc atingere demnității umane.

Toate aceste argumente duc către detaliul ascuns în spatele bunei intenții de a promova toleranța și educația nediscriminatorie: limitarea libertății de expresie, în primul rând a jurnaliștilor și reprezentanților societății civile, așa cum s-a mai încercat de-a lungul timpului.

Tentative repetate

Dacă mediul audiovizual este controlat și reglementat prin Legea audiovizualului, în concordanță cu Directiva europeană pentru serviciile mass-media audiovizuale, presa scrisă și online nu sunt reglementate în România. Această stare de fapt a declanșat mereu tentative ale politicienilor de a controla și presa scrisă după modelul audiovizualului, cu scopul de a-i limita libertatea de exprimare.

Încă din 1992 au existat astfel de încercări, când senatorii Vasile Moiş (PRM) şi Ion Plătică (PDSR) inițiaseră un proiect care obliga la aprobarea conținutului ziarelor de către prefectura şi inspectoratul judeţean de poliţie în a căror rază teritorială îşi au sediile şi se difuzează. Proiectul prevedea ca ofensa adusă preşedintelui statului prin mass-media să se pedepsească cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

În 1998, deputatul Petre Ţurlea (FSN), sprijinit de PUNR, propunea un proiect de lege a presei, care avea și susținerea Uniunii Ziariştilor Profesioniști. Această asociație profesională era interesată de o prevedere care instituia monopolul asupra legitimării jurnaliştilor, cu drept de excludere din profesie.

În 2008, senatorul PNL Ioan Ghişe, susţinut de Gheorghe Funar (PRM), a propus unul dintre cele mai controversate proiecte. Acesta prevedea ca programele de ştiri ale posturilor de radio şi televiziune să difuzeze ştiri pozitive şi negative în mod egal. Era definit şi „delictul de presă“, care însemna „inserarea de informaţii, reflecţii sau comentarii despre fapte care nu au implicaţii asupra societăţii şi cauzează o daună materială şi morală unei persoane“.

În 2010, Silviu Prigoană (senator PDL la acea vreme) propunea extinderea atribuțiilor de reglementare și control ale CNA asupra presei scrise şi online.

În primăvara anului 2014, într-o ședință publică, președintele CNA, Laura Georgescu, a susținut că forul audiovizual ar trebui să facă „un prim pas, să scrie, să pună pe hârtie propuneri, într-o primă fază, de reglementări minime, măcar să reușească să deschidă calea“ reglementării Internetului și punerii lui sub controlul CNA.

Societatea civilă reacționează

Organizațiile neguvernamentale Expert Forum, Freedom House România, Grupul pentru Dialog Social și Centrul Român pentru Politici Europene au adresat deputaților o scrisoare deschisă, prin care le cer să respingă proiectul, aceleași organizații inițiind și o petiție online intitulată NU legii anti-defăimare socială.

ONG-urile consideră inacceptabil ca o lege cu implicații majore asupra libertății de exprimare să fie aprobată fără o dezbatere argumentată și o consultare publică reală și apreciază că legea poate fi folosită ca instrument de intimidare a vocilor incomode din presă și societatea civilă. „În condițiile ambiguităților privind definițiile, este neclar dacă, de exemplu, legea nu ar permite amendarea cu sume usturătoare a unui jurnalist sau om obișnuit care scrie în spațiul public despre un partid ca având mai mulți corupți decât alții sau despre parlamentari ca votându-și în grup pensii speciale“, se arată în scrisoarea deschisă a celor patru organizații.