Masacrul antisemit de la Jilava. Ce știm în plus (II)

În această parte a doua, va fi vorba despre lucrurile care nu s-au știut până acum despre pogromul de la București, mai exact, despre cel mai mare masacru antisemit din ianuarie 1941, cel de la Jilava, unde au fost executați în jur de 90 de evrei.

Deși este greu de crezut, locul în care a avut loc masacrul antisemit de la Jilava nu a fost cunoscut timp de 75 de ani. Au fost câteva tentative, de-a lungul anilor, de a afla unde s-a petrecut tragedia, dar se pa­re că nu s-au soldat cu succes. Oricum, nu a existat un interes vădit din partea au­torităților, după război, de a stabili locul cu ajutorul martorilor, care, așa cum ve­dem și din fotografiile rămase, au fost nu­meroși. Anchetele postbelice, care s-au ba­zat pe declarații ale celor anchetați și pe mărturiile celor câtorva supraviețuitori evrei, au fost destul de superficiale și nu au inclus munca de teren sau re­con­sti­tuirea faptelor la fața locului, ca în alte in­vestigații făcute de autoritățile comuniste. Incriminarea celor arestați a fost socotită suficientă. Reconstituirea faptelor a fost parțială, mai ales că o parte dintre vi­no­vații pentru masacru nu au fost prinși ni­ciodată, fie pentru că nu au fost iden­tificați, fie pentru că au fugit în Germania imediat după pogrom și rebeliune.

Istoricii nu au făcut mari progrese în a completa golurile de cunoaștere lăsate de investigațiile judiciare. Subiectul a fost ta­bu pentru multe decenii, iar accesul la do­cumente a fost împiedicat. Dar, dincolo de acestea, în rețeta tradițională a me­se­riei de istoric există o inapetență pentru munca de teren și istoria orală, ceea ce, în cazul istoriei contemporane cel puțin, scoa­te din joc surse esențiale de cu­noaș­tere.

Identificarea locului masacrului

În 2016, am lucrat în proiectul Tur-Retur 2016-1941 București, coordonat de Ale­xan­dru Berceanu și Andreea Chindriș, ma­te­rializat deja prin punerea în scenă a unei piese de teatru despre pogromul de la București, pentru care am făcut do­cu­mentarea împreună cu Anca Tudorancea, colega mea de la Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România (CSIER). În timpul piesei, fotografiile victimelor po­gromului sunt proiectate, printr-un sis­tem de video-mapping, pe clădirea Pa­latului Telefoanelor din București.

Făcând cercetarea pentru piesa de teatru, ale cărei scene se joacă succesiv în mai multe locuri legate de memoria po­gro­mului din ianuarie 1941, ne-am deplasat și la Jilava. Din rapoartele din 1941 ale Jan­darmeriei am extras informațiile privind locurile masacrului. Am studiat cu atenție fotografiile cu cadavre de la Jilava și Mor­gă, în număr de câteva zeci, aflate la Con­siliul Național pentru Studierea Ar­hi­ve­lor Securității, Arhivele Naționale ale Ro­mâniei, Muzeul Militar Național și Cen­trul pentru Studiul Istoriei Evreilor din Ro­mânia.

Constantin Bădinici, martorul de la Jilava care ne-a indicat locul masacrului

Știam că în cei 75 de ani de la evenimente configurația locului s-a schimbat foarte mult, așa că era important să găsim mar­tori care au trăit toată viața în Jilava și au văzut cum s-a transformat peisajul. În zi­ua de 7 septembrie 2016, am mers la Ji­la­va, împreună cu Alexandru Berceanu, An­dreea Chindriș și Maria Mădălina Irimia, șefa Arhivei FCER. Întrebând din localnic în localnic, am ajuns la Constantin Bă­di­nici, un bătrân de 96 de ani (născut la 1 ia­nuarie 1920), foarte coerent și cu o me­morie excepțională.

D-l Bădinici a trăit toată viața în Jilava și până acum nu a venit nimeni, niciodată, să-l întrebe de evenimentele din ianuarie 1941. Nici pe el, nici pe alții ca el. „Toată Ji­lava a ieșit să vadă morții“, ne-a spus martorul nostru. A fost de acord imediat să meargă să ne arate locul.

Masacrul s-a produs într-o noapte cu ger uscat. A auzit împușcăturile din casă, iar dimineață s-a alăturat celor curioși să afle ce s-a întâmplat. De cum a trecut podul pes­te Sabar a văzut 12-13 cadavre. Apoi al­tele. I-au spus ceilalți că erau evrei. Unii în­că mișcau. Apoi, au apărut localnici care au început să dezbrace cadavrele pentru a le lua hainele. Într-adevăr, acest lucru se vede și din fotografiile păstrate. Într-un prim rând de imagini, trupurile celor uciși apar îmbrăcate, răspândite prin pă­dure. În fotografiile făcute mai târziu, cadavrele sunt dezbrăcate integral. Așa au fost încărcate în camioanele jandarmilor și duse la Morgă. Martorul nostru nu-și aduce aminte ca vreunul dintre muribunzi să fi primit ajutor, medical sau de la lo­calnici.

Constantin Bădinici ne-a spus și numele câ­torva persoane din Jilava arestate pen­tru participarea la masacru sau la jefuirea cadavrelor, despre care aveam informații și din documente. Știa că unii au fugit, iar alții au făcut ani grei de închisoare, atât în timpul lui Antonescu, cât și în perioada comunistă. Ne-a îndrumat către casele urmașilor fostului primar legionar din Ji­la­va, Constantin Doncu, condamnat pen­tru implicarea în masacru, alături de soția sa, Elena, legionară fanatică și ea. Am vorbit cu cei din familia Doncu și ne-au con­firmat ceea ce bănuiam: au trăit sub stig­matul crimelor din 1941, fiindu-le foarte greu să își găsească serviciu și să urmeze cariere în perioada comunistă.

Cadavrele evreilor ucişi în Pădurea Jilava au fost dezbrăcate de localnici (foto: ANR - sus; CNSAS - jos)

Evreii au fost împușcați în mai multe lo­curi, la ieșirea din Jilava, după podul pes­te râul Sabar. Acolo se afla în 1941 o pă­du­re de sălcii bătrâne. Apoi, pe acel loc, în timpul lui Antonescu, germanii au ridicat câteva construcții. În perioada comunistă, construcțiile germane au fost dărâmate. Au fost plantați alți arbori. După 1989, au început să apară din nou diferite clădiri în zonă. Comparând fotografiile din 1941 cu cele de astăzi, asemănările pot fi depistate doar la o privire atentă la structura te­renului și a vegetației. Ajutorul lui Cons­tantin Bădinici a fost esențial ca să mar­căm locul pe GPS.

Limitele conspirativității legionare

După 1989, s-au deschis arhivele, dar nu au fost publicate foarte multe lucruri noi față de ce a scris Matatias Carp imediat după război. Marea necunoscută au rămas criminalii. Istoricul Jean Ancel, autorul ce­lor mai bune pagini scrise despre pogrom după 1989, credea că vinovații nu au fost identificați și pedepsiți niciodată.

Nu este chiar așa. Într-adevăr, nu știm o parte dintre autorii devastărilor din car­tierele evreiești și ai masacrului antisemit de la Jilava. Probabil pe unii nu îi vom ști niciodată. La fel, nu îi știm pe toți legio­narii care au comis crimele de la închi­soa­rea Jilava, din noiembrie 1940. Cons­pira­tivitatea legionară a funcționat destul de bine. Regimul Antonescu a arestat mii de participanți la rebeliune și pogrom, ca­re au fost trimiși în închisoare după procese sumare. Puțini dintre cei acuzați au dat declarații lămuritoare. Autoritățile nu au făcut eforturi pentru a corobora faptele din diferitele dosare. La procesul lotului principal, din iunie 1941, în care Horia Sima și apropiați de-ai săi au fost judecați în absență, descrierea evenimentelor nu a rezultat din reconstituirea judiciară a faptelor, ci din linia narativă impusă de regimul însuși. La fel, în lucrarea Pe mar­ginea prăpastiei, publicată chiar în 1941, care prezintă punctul de vedere oficial al regimului Antonescu, omițând, previzibil, povestea suferinței evreilor în timpul re­beliunii.

Uitându-ne la datele judecării cauzelor, vedem că majoritatea proceselor au fost încheiate prin condamnare sau achitare du­pă numai câteva zile sau săptămâni. Anchetele pentru reconstituirea faptelor și responsabilităților individuale au durat puțin și, deseori, au fost superficiale. Au fost folosite ca probatoriu, în general, pro­cese verbale de constatare, expertize me­dico-legale și declarații ale acuzaților și ale câtorva martori care au putut fi găsiți în grabă. Mare parte dintre legionarii în­chiși pentru rebeliune și asasinarea evrei­lor în 1941 au rămas în închisoare și după ve­nirea comuniștilor sau au fost re­în­car­cerați. În câteva cazuri, anchetele au fost reluate și aprofundate, dar fără progrese remarcabile. Anchetele postbelice au acor­dat mai puțină atenție crimelor antisemite ale legionarilor, în comparație cu crimele de război și masacrele comise de auto­ri­tățile antonesciene. Dacă participanții la rebeliune sau pogrom au fost implicați în acțiuni postbelice de reorganizare a Miș­cării Legionare, accentul în anchetă cădea de obicei pe acestea. Structura inte­ro­ga­toriilor trădează puțin interes pentru in­vestigarea crimelor antisemite. Iar răs­pun­surile date de legionari – vagi, contra­dic­torii, disimulative, lacunare – vorbesc indi­rect despre condițiile aspre din închi­sori, dar și despre cultura de grup legio­na­ră, care punea mare preț pe secret, loia­litate, conspirativitate și penaliza drastic tră­darea. Adevărul era greu de aflat din gu­ra lor, iar anchetatorii aveau dificultăți majore în a discerne între versiunile foar­te diferite expuse de participanții la eve­nimente sau în declarații succesive ale acelorași persoane.

Dar motivul principal pentru care știm pu­ține lucruri despre rebeliune și pogrom es­te altul: imediat după, mulți dintre liderii legionari (peste 200, în frunte cu Horia Sima) au fost scoși din țară de Wehrmacht și SD și duși în Germania (despre legio­na­rii din Germania a scris, pe larg, Ottmar Trașcă, pe bază de surse germane). Le­gio­narii fugiți au fost condamnați în lipsă, dar nu au putut fi chestionați, așa că ne lipsesc piese importante din puzzle.

Totuși, au apărut câteva fisuri în conspi­ra­tivitatea legionară. Uneori, adevărul a fost spus sub formă de bravadă. Legionarii ve­deau violența împotriva evreilor ca un „fapt revoluționar“, ca o îndeplinire cu­ra­joasă a unei îndatoriri, motiv pentru care s-au lăudat uneori cu isprăvile lor din timpul rebeliunii și al pogromului.

Alteori, adevărul a luat forma denunțului. În timpul anchetelor din România, unii legionari au încălcat regula cons­pi­ra­ti­vi­tății și și-au turnat camarazii. În plus, după rebeliune, Mișcarea s-a spart în mai multe facțiuni, care au început să se acu­ze între ele pentru jafurile și crimele din cartierele Dudești și Văcărești și de la Jil­a­va. Acestea erau descrise, de obicei, ca o „diversiune“ menită să compromită Miș­carea.

În Germania, s-a întâmplat ceva care a scos la iveală, de asemenea, informații noi. La Rostock, acolo unde erau deținuți cei mai mulți dintre legionarii din Ger­ma­nia, sub conducerea lui Nicolae Petrașcu, s-a născut psihoza unui atentat la viața lui Horia Sima. Ca urmare, un sfert din grupul de peste 300 de legionari aflați atunci la Rostock au fost reținuți de un grup de „anchetă“ condus de Petrașcu și supuși la interogatorii și torturi ini­ma­gi­nabile. Torturile intra-grup de la Rostock prefigurează „fenomenul Pitești“, care a fost văzut până acum ca o operațiune ex­clusivă a Securității, fără să se țină seama de violența născută de cultura de grup a legionarilor (Mihai Demetriade are în curs de publicare un studiu pe această temă). La Arhivele Naționale au venit documente noi despre „anchetele“ de la Rostock, din care aflăm detalii și despre devastările din cartierele evreiești și asasinarea evreilor.

Legionarii pedepsiți în justiție pentru pogrom

Masacrarea evreilor la Jilava a fost o tragedie în mai multe acte. În zilele de 20-21 ianuarie, sute de evrei din București au fost reținuți abuziv de patrule legio­na­re, duși la Poliția Capitalei sau în diferite sedii legionare și torturați pentru a re­cu­noaște vini imaginare sau pentru a-și ceda averile. Sau, pur și simplu, au fost schin­giu­iți cu sadism. Cel mai mare grup de evrei, de circa 200 de suflete, a fost adu­nat la sediul legionar din Calea Călărașilor, care, în 1941, era sediul Corpului Mun­ci­to­resc Legionar „Ing. Gh. Clime“ (iar astăzi este sediul PNL Sector 3). De aici, spre di­mineața zilei de 22 ianuarie, peste 90 din­tre evreii reținuți în Str. Călărașilor au fost încărcați în două camionete și duși la marginea satului Jilava, peste râul Sabar. Aici, la kilometrul 13,1 și kilometrul 14,1, legionarii care au însoțit camionetele cu trei autoturisme i-au scos pe rând pe evrei din mașini și i-au executat trăgând de aproape. Opt evrei au scăpat din acest prim val de execuții, majoritatea fiind ră­niți. Au fugit sau s-au târât care încotro, dar au fost prinși repede de legionari sau săteni. Răniții au fost duși la Primăria Ji­lava, iar de acolo au fost escortați din nou în pădure și împușcați, în seara zilei de 22 ianuarie. Este cunoscut cazul miraculos al rabinului Herș Guttman, care a scăpat din primul val de împușcături (în care au fost omorâți fiii săi, Iancu și Iosef Guttman), a fost prins din nou de legionari și, dus încă o dată în pădure, a rămas iar neatins de gloanțe. Dintr-un document pe care l-am des­coperit recent, am aflat că au mai fost două persoane care au scăpat din ma­sacrul din pădurea Jilava. Astfel, Samuel Friedman, blănar pe Str. Dr. Schachman (unde se afla și Sinagoga Mare, devastată și aceasta la pogrom), a fost scos din casă de legionari împreună cu prietenul său Alexandru Dober. La Jilava, Dober a fost împușcat mortal, iar Friedman a încasat do­uă gloanțe. A reușit totuși să se târâie pâ­nă la spital, unde a fost salvat. Haim Her­școvici din Str. Nerva Traian, croitor de profesie, a fost împușcat în piept la Jilava. S-a târât până la drum, iar de acolo a fost recuperat și dus la spital.

Cine au fost criminalii?

La CNSAS sunt sute de dosare penale ale unor persoane pedepsite pentru parti­ci­parea la rebeliunea legionară, la pogromul de la București și masacrul de la Jilava. Nimeni nu le-a parcurs pe toate, așa încât va mai dura până vom avea o imagine exactă a campaniei retributive desfășurate de regimul Antonescu după evenimentele din ianuarie 1941 și apoi de regimul co­munist.

Pentru o primă evaluare, avem însă la îndemână o listă cu persoanele con­dam­nate pentru pregătirea și participarea la rebeliune și pogrom, cerută de Ion An­tonescu în toamna anului 1941 (se găsește la Arhivele Naționale, Fond Ministerul de Interne – Diverse). Situația condamnărilor ara­tă astfel: Curtea Marțială a Co­man­da­mentului Militar al Capitalei: 3.809 per­soane condamnate; Curtea Marțială a Co­mandamentului 1 Teritorial: 318; Cur­tea Marțială a Comandamentului 2 Teri­to­rial: 184; Curtea Marțială a Coman­da­mentului 3 Teritorial: 19; Curtea Marțială a Comandamentului 4 Teritorial: 291; Curtea Marțială a Comandamentului 5 Teritorial: 229; Curtea Marțială a Co­man­da­mentului 7 Teritorial: 370; Curtea Mar­țială Ploiești: 336; Curtea Marțială Ti­mi­șoara: 775; Curtea Marțială Brașov: 228.

Așadar, au fost condamnate, în toată țara, 6.559 persoane. În jur de 50 dintre acestea au primit pedepse cu închisoarea pentru participare la masacrul de la Jilava (un maxim de 25 de ani pentru Mihăiță Marin, considerat principalul vinovat, în rest ma­joritatea pedepselor fiind de 5 ani de tem­niță) și jefuirea și profanarea cadavrelor (între 1 și 6 luni). Unii dintre cei implicați în masacru au fost condamnați în lipsă. Cei prinși au fost recondamnați după ve­nirea la putere a comuniștilor. Alte câteva sute de legionari au fost închiși pentru că au participat la crimele, jafurile și de­vas­tările din cartierele evreiești. Federația Uni­unii Comunităților Evreiești din Ro­mânia a documentat 1.274 de cazuri de proprietăți evreiești jefuite și devastate (fiind afectate în jur de 5.000 de suflete din gospodăriile distruse). Paguba esti­mată a depășit 382 de milioane de lei. Au fost incendiate, dărâmate, devastate și je­fuite 25 de temple și sinagogi. Autoritățile au recuperat în jur de 200 de camioane cu lucruri furate de la evrei. O bună parte dintre acestea nu au fost restituite pro­prietarilor.

Autorităților antonesciene le-a fost mai ușor să identifice făptașii din comunele din jurul Bucureștiului, care au participat la uciderea evreilor și jefuirea cadavrelor. Legionarii localnici au fost recunoscuți și denunțați de săteni. Cei arestați au dat informații mai ales despre a doua fază a ma­sacrului, când cei răniți reținuți la Pri­mă­ria Jilava au fost duși din nou în pă­du­re. Nu au fost însă identificați legionarii ca­re au venit de la București cu ca­mio­ne­tele cu evrei. De fapt, câteva nume au fost menționate de martori, dar anche­ta­torii nu au mers pe fir. O parte dintre legionarii în cauză aveau să fugă în Germania. Alții au fost arestați pentru alte fapte din tim­pul rebeliunii și nu li s-a cerut să vor­beas­că în anchetă despre ma­sacrul la care au participat la Jilava. Nici autoritățile co­muniste nu au mers cu mult mai departe. Însă, pentru istorici, do­cu­mentația judi­ciară strânsă este foarte uti­lă, pentru că permite coroborarea do­cu­mentelor din di­ferite spețe, reconstituirea puzzle-ului faptelor și profilarea cri­mi­nalilor.

(Va urma)

Prima parte a articolului poate fi citită aici.