Pe aceeași temă
Urmărind regresiv cursul evenimentelor din ianuarie 1941, urmează o introducere la episodul doi al masacrului de la Jilava (momentul în care în jur de 90 de evrei au fost aduși cu camioanele de la București la Jilava și împușcați de legionari la marginea pădurii) și episodul unu (când evreii au fost reținuți abuziv în București, maltratați în diferite centre legionare, iar proprietățile lor au fost jefuite, devastate). Mare parte din informațiile care vor fi invocate reprezintă noutăți pentru istoriografia subiectului. Noutatea vine atât din identificarea unor surse noi privind crimele antisemite de acum 76 de ani, cât și, mai ales, din modalitatea de aranjare a pieselor acestui puzzle foarte complicat.
Pe scurt, concluzia la care am ajuns este că masacrul a fost inițiat de legionari din structura de conducere a Corpului Muncitoresc Legionar (CML), o subunitate ultraradicală din cadrul Mișcării Legionare. Cei implicați erau apropiați și loiali lui Horia Sima, dar erau angajați într-o complicată competiție a radicalismelor în interiorul Mișcării. Întreaga Legiune se regăsea pe o platformă a naționalismului eliminaționist și brigandajului revoluționar, dar între diferitele grupări erau diferențe de strategie, ritm, metode. CML se număra printre substructurile legionare care erau adeptele unei strategii revoluționare de asalt împotriva structurilor statului existent, a elitelor și a lumii evreiești. Pentru aceștia, violența era instrumentul preferabil al
Îndemn al lui Horia Sima publicat în Muncitorul Legionar, noiembrie-decembrie 1941 |
schimbării, al schimbării rapide și profunde.
Corpul Muncitoresc Legionar
Corpul Muncitoresc Legionar a fost format la 25 octombrie 1936, din ordinul direct al lui Corneliu Zelea Codreanu, în prezența a 300 de legionari convocați la sediul legionar din str. Gutenberg din București (Casa Verde). Acest lucru reflecta schimbări majore în filosofia organizatorică legionară. La început, Legiunea și-a extras o bună parte din energie și adepți din grupările anticomuniste și antisindicale din jurul anului 1920, care acționau ca trupe de șoc împotriva muncitorilor greviști influențați de revoluția bolșevică. Apoi, pe parcursul anilor ’20, Legiunea a fost o mișcare antisemită eminamente studențească, juvenilă. A funcționat ca o grupare exclusivistă, limitând recrutarea de noi membri pe criterii de loialitate și purism ideologic. Din anii ’30, de când a început să participe electoral, Legiunea, camuflată ca Garda de Fier, apoi Partidul Totul pentru Țară, și-a pus problema extinderii susținerii sociale. După cum afirmă Armin Heinen, Legiunea a fost o mișcare a păturii de mijloc. Pe lângă studenți, cei mai bine reprezentați în rândurile organizațiilor erau avocații, preoții, profesorii, micii funcționari, comercianții creștini etc. Din a doua jumătate a anilor ’30, Mișcarea a trecut la o politică de recrutare inclusivistă, devenind mișcare de masă. Conform cifrelor date de Heinen, Legiunea (sub diferitele ei titulaturi) avea în jur de 1.000 de membri în 1929, 6.000 în 1930, 28.000 în 1933, 34.000 în 1935, 96.000 în 1937, 272.000 în 1937. La alegerile din decembrie 1937, a obținut aproape jumătate de milion de voturi.
Anul înființării CML, 1936, reflectă foarte bine schimbările produse în funcționarea Mișcării, care număra atunci 70.000 de membri. Garda de Fier a fost desființată, prin decizii succesive ale autorităților, din 1931-1934, iar în locul ei legionarii au înființat Partidul Totul pentru Țară, ca formațiune politică de fațadă, a cărei misiune a fost extinderea sprijinului electoral. În acest context a intervenit deschiderea porților către proletariat, privit până atunci cu suspiciune, ca forță revoluționară filocomunistă. Grevele de după primul război mondial și criza economică profilaseră o nouă forță socială. Recensământul din 1930 înregistrase aproape un milion de lucrători industriali și comerciali (la o populație activă de 10 milioane). Peste 125.000 de muncitori funcționau în București (cei mai mulți în industriile manufacturieră și de confecții, alimentară, metalurgică, textilă, a tiparului etc.). Guvernul liberal al lui Gh. Tătărăscu (1934-1937) a pus accent pe industrializare accelerată și creșterea cheltuielilor militare. A crescut numărul de muncitori, dar integrarea socială a acestora a fost precară. În masa proletară, ponderea celor slab specializați și prost plătiți era foarte mare. Ei populau cartierele sărace ale orașelor sau, nu puțini, făceau naveta zilnic din zone rurale, păstrându-și încă îndeletniciri în agricultură. Sociologul Anton Golopenția observa în 1941: „Începem să avem și noi muncitori care nu și-au găsit încă un loc de trai omenesc în orașele în care au fost nevoiți să plece din satele care nu îi mai încăpeau“.
Este în general acceptat că absorbția deficitară a diferite categorii profesionale în România interbelică a alimentat radicalismul politic (partidele ultranaționaliste au obținut 25% din voturi în 1937, iar, în total, partidele mici, cu mesaj împotriva establishment-ului politic, peste 40%). În plus, comportamentul agresiv al partidelor principale, PNL și PNȚ, față de muncitori a influențat reorientarea politică a acestora.
Revoluția legionară
Dumitru Groza, şeful CML din timpul rebeliunii legionare |
Partidele radicale au descoperit că pot recruta adepți suplinind funcția de integrare a societății. Legiunea a deschis magazine, cantine, pensiuni cu prețuri avantajoase pe lângă cartierele muncitorești. Faimoasă era, de exemplu, cantina cu prețuri derizorii din cartierul Grivița, locul unde fusese suprimată cu gloanțe greva din 1933. Numărul taberelor de muncă a crescut de la 4 în 1934 la 50 în 1936, la care s-au adăugat 500 de alte șantiere mai mici. Pentru cei mai mulți dintre muncitori sau fiii de muncitori, ieșirea într-o tabără de muncă sau odihnă era prima formă de recreere de care beneficiau. CML a căpătat un imn și distincții proprii. În retorica politică, legionarii au pus sărăcia muncitorilor pe seama corupției lumii politice, a partidelor „oligarhice“ sau a exploatării și concurenței neloiale a minoritarilor. Dacă în scrierile lui Corneliu Zelea Codreanu ideea de revoluție era legată cu precădere de bolșevism și evrei, din a doua parte a anilor ’30, revoluția devenea cuvânt de ordine, ajungând principalul deziderat politic în timpul guvernării legionare.
La fel ca în discursul comunist, legionarii promiteau măsuri revoluționare redistributive – în acest caz, îndreptate cu precădere împotriva evreilor. Codreanu se adresa, pe 26 septembrie 1937, muncitorilor, spunând că în „țara nouă“, întemeiată de legionari, muncitorimea va avea dreptul „de a se simți stăpână peste țară, deopotrivă cu toți ceilalți români“. Traian Herseni a fost solicitat să scrie, tot în 1937, o broșură cu tema „Mișcarea Legionară și muncitorimea“. Herseni dădea asigurări că „legionarii când luptă împotriva comunismului nu luptă și împotriva muncitorilor, cum susțin adversarii de rea credință, ci tocmai dimpotrivă vor să mântuiască muncitorimea română de amăgirea comunistă și să-i arate singura cale adevărată“. Broșura reflecta o idee centrală a ideologiei legionare: „comunismul nu este o doctrină muncitorească, ci o doctrină jidovească“. Sociologul devenit ideolog încerca să-i convingă pe muncitori că în spatele ideilor comuniste precum lupta de clasă, internaționalismul, ateismul se găseau interesele evreilor. Ce promiteau legionarii muncitorilor? O serie de drepturi, precum dreptul la muncă, la salariu corespunzător muncii, la sănătate, la cultură, la onoare, la ocrotirea statului. Nu era promisă egalitate, ci reducerea disparităților sociale și ierarhie fundamentată pe muncă. Statul legionar, spre deosebire de cel burghez, bazat pe avere, urma a se întemeia pe „omul nou“ motivat de credință, jertfă, viață aspră și muncă. Mai spunea Herseni că „în statul legionar bogățiile țării vor fi ale statului, adică ale tuturor Românilor“.
Cam acestea erau ideile de bază și în publicația periodică Muncitorul legionar, care a apărut în timpul guvernării legionare.
Așa cum se poate observa, similitudinile cu discursul comunist erau mari. Acest lucru l-a făcut pe Ion Antonescu să afirme că Mișcarea Legionară a derapat pentru că a fost infiltrată de comuniști. În fapt, asemănările se explică prin aceea că fascismul și comunismul s-au inspirat dintr-un corpus comun de doctrine radicale formulate în secolele XVIII-XX. Pentru ambele, „revoluția“, „omul nou“, „statul de tip nou“ erau fundamentale. În plus, competiția acerbă dintre comunism și fascism a produs și o ciudată hibridare între cele două ideologii. Numeroși radicali au migrat, în deceniile interbelice, de la stânga extremă la dreapta extremă și viceversa. Pe de altă parte, diferențele de discurs sunt cel puțin la fel de importante. Diferă, în primul rând, demonologiile. Reașezarea revoluționară urma să se facă după criterii de clasă în comunism, în timp ce fascismul se baza pe purism etnic.
În efortul de a atrage muncitorii, legionarii erau inspirați, firește, de Germania nazistă și Italia fascistă, unde regimurile totalitare se bazau, printre altele, și pe sprijinul proletariatului industrial. Și, la fel ca în Germania și Italia, atitudinea față de muncitori era, de fapt, ambivalentă. Discursul seducător față de muncitorime era însoțit de suspiciune structurală.
Liderii Corpului Muncitoresc Legionar aveau să se plângă, după război, că, în ciuda aparențelor, nu s-au bucurat niciodată de respect și sprijin suficient din partea conducerii legionare. Într-adevăr, CML-ului i-au fost rezervate, în general, roluri ancilare. După cum scrie Roland Clark, muncitorii au fost utilizați ca mase organizate pentru diferite manifestații și ceremonii publice, pe post de corp de pază la diferite obiective legionare sau ca trupe de șoc împotriva evreilor, a sindicaliștilor, a adepților partidelor democratice etc.
Proliferarea radicalismelor
Cert este că numărul muncitorilor care au devenit membri ai Mișcării Legionare a crescut spectaculos. CML reproducea structura de organizare a Mișcării. La început s-a format „garnizoana“ București, apoi au fost înființate „garnizoane“ CML în Valea Jiului, Ploiești, Galați, Constanța etc. Garnizoana București a fost împărțită în 4 sectoare. La început, în 1936, în București, erau doar 47 de cuiburi legionare muncitorești. În 1937, numărul acestora a explodat, ajungând la aproape 500, cuprinzând 4.000 de legionari. CML ajungea cea mai puternică și autonomă substructură din Mișcarea Legionară. În 1937, cele mai puternice secții CML din București erau: Secția Societatea Tramvaielor București – STB (500 de legionari), Secția Malaxa (300), Societatea pentru Exploatări Tehnice - SET (200), Funcționari comerciali (200), Șoferi (200), CFR-Vagoane (150), CFR-Locomotive (150), Arsenal (100), Pirotehnia Armatei (100), Ospătari (100), Sănătate (60), Cinematografe, Apretura, Metalurgiști, Tipografi, Telefoane, Poștă, Spitale, Negustori ambulanți, Distribuția, Muncitoare, Minori, Secțiile de sectoare (peste 300 de legionari fiecare) etc. În timpul guvernării legionare, în Garnizoana București a CML erau peste 14.000 de legionari.
Sediul CML din Strada Domniţei (foto: CNSAS)
Primul lider al CML a fost Gheorghe Clime, inginer silvic de profesie (Heinen observa că Legiunea avea mulți suporteri în regiunile împădurite), membru fondator al Legiunii, luptător în Spania alături de Moța și Marin, priceput organizator, președinte al Partidului Totul pentru Țară după moartea generalului Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul. Prin numirea unui veteran al Legiunii în fruntea CML, Codreanu dorea să sublinieze importanța pe care o arăta organizației muncitorești. Clime avea să moară asasinat în închisoarea Râmnicu Sărat, în septembrie 1939, alături de alți legionari vizați de represaliile ordonate de Regele Carol al II-lea, după asasinarea lui Armand Călinescu. Martirajul lui Clime a devenit narațiune fondatoare în Muncitorul legionar.
Adjunctul lui Clime era Ion Victor Vojen, care deținea și funcția de șef al Garnizoanei București. În locul lui Vojen a fost numit Dumitru Groza, care avea să ajungă, după moartea lui Clime, șef al CML.
Este nevoie de o explicație pentru proliferarea structurilor organizatorice din Mișcarea Legionară. Teoretic, Mișcarea era o organizație ierarhică. Obediența față de lider și loialitatea față de organizație erau principii constitutive. Ierarhia mergea pe următoarea linie, de jos în sus: Șef de Cuib, Șef de Grup, Șef de Secție, Șef de Sector, Comandant de Garnizoană sau de Corp Legionar, Comandant Legionar, Comandant de Organizație, Comitetul Executiv, Căpitanul. În fapt, pe lângă aceste poziții și structuri, au fost înființate, în scurta și agitata istorie a Legiunii, multe altele, dezvoltându-se o structură moleculară foarte complicată, care nu a fost înțeleasă încă pe de-a întregul de istorici. Prin această organizare, Codreanu controla mai bine diferitele grupări din interiorul Legiunii. Mișcarea a funcționat, o bună parte din timp, în ilegalitate, motiv pentru care autonomia celulară a diferitelor structuri legionare a contribuit la menținerea conspirativității și a îngreunat eforturile autorităților de a cunoaște, controla și suprima Mișcarea. În fine, modelul alambicat de organizare reflectă inspirația totalitară. Hannah Arendt a scris lămuritor pe această temă. În Originile totalitarismului, Arendt arată că organizațiile totalitare au structură fluctuantă și ierarhie fluidă, care le permit să insereze mereu noi straturi organizatorice, să deplaseze centrele de autoritate și să definească noi trepte de radicalism. „Ierarhia fluctuantă, scrie Arendt, asemănătoare celei din serviciile secrete, face posibil, chiar și fără puterea propriu-zisă, ca să fie degradate orice ranguri sau grupuri care dau dovadă de ezitări sau de scădere a radicalismului, intercalând câte un alt strat mai radical, împingând în acest mod grupurile mai vechi automat în direcția organizațiilor de fațadă și îndepărtându-le de centrul mișcării.“
După moartea lui Codreanu și măsurile represive luate de Carol al II-lea, fragmentarea organizatorică nu a mai fost doar rezultatul unui proiect. Autoritatea lui Horia Sima nu a fost recunoscută niciodată de toți legionarii. S-a accentuat competiția pentru definirea ortodoxiei ideologice și a unor moduri de acțiune care să reflecte cât mai bine moștenirea politică a lui Codreanu. Radicalizarea Mișcării a fost și rezultatul acestei emulații.
Muncitorii, clasa conducătoare în rebeliunea legionară
Într-o organizație totalitară, competiția între diferite grupări suscită radicalismul pe o spirală infernală. Știm din memoriile legionarilor sau din declarații date în anchetă după război că mulți legionari au ales CML, unii după ce au fost în alte structuri legionare, pentru că organizația muncitorească părea mai activă, mai radicală, revoluționară și orientată spre acțiuni concrete. În timpul guvernării legionare, CML a fost implicat în asasinate, preluări forțate de proprietăți și bunuri evreiești, arestări abuzive, torturi și alte acțiuni de forță. „Redistribuirea“ averii se făcea direct, concret, violent, luându-se de la evrei prin teroare. La acțiuni similare au recurs, cu precădere, legionari din Poliția legionară, din gruparea Răzleților, din organizația Spărgătorilor de Fronturi etc.
În timpul rebeliunii legionare, proporția cea mai mare de rebeli a provenit din rândul muncitorilor. O statistică citată de Heinen arată că, din 2.700 de persoane condamnate la București pentru rebeliune, 20 de procente reprezentau muncitori necalificați, iar 14% muncitori calificați (17,4% agricultori, 18,1% fără profesie, în rest, sub 6% fiecare categorie, șoferi, funcționari, salariați în comerț, intelectuali, meseriași, comercianți, elevi de liceu, agenți de ordine, femei).
Câteva dintre episoadele cele mai importante ale rebeliunii legionare s-au petrecut în preajma unor sedii al CML – cele din străzile Roma și Domniței. Aici au și fost aduși evrei, care au fost torturați, extorcați sau uciși apoi.
Din declarațiile evreilor care au scăpat cu viață din atrocități și ale legionarilor închiși după război aflăm că un rol esențial în atrocități l-au jucat Vasile Iasinschi, șeful Garnizoanei București a Mișcării Legionare și ministru al Muncii, cel care, în conducerea centrală a Mișcării, coordona și activitatea CML; Dumitru Groza, șeful CML, și adjunctul său, Tibi Teodorescu, care conducea și subgarnizoana I a CML; Stavre Cuțumina, șeful subgarnizoanei III; Nicolae Tudose, șeful Secției Sectorul II Negru și adjunctul acestuia, Ion Câmpeanu; Alexandru Dobrin, șef de cuib în Secția Sectorul II Negru a CML etc.
(Va urma)
Primele trei părţi ale articolului pot fi citite aici, aici. şi aici.