Pe aceeași temă
Dar forma de excelenţă de memorializare prin artă, după cel de-al doilea război mondial, este cea a memorialelor Holocaustului.
Aceeaşi parte estică a continentului a constatat că mai are de înfruntat demoni, ocultaţi prea mult timp sub comunism, şi că această instanţă, a arhitecturii şi artei memoriei, în ciuda propriei istorii postbelice, îi este complet străină, altfel decât în formula retoricii desuete a artei de for public pre-1989. România duce propria luptă interioară cu amintirea şi ţinerea de minte a propriei istorii. Or, anamneza aceasta are corespondent în spaţiul public, iar un memorial al Holocaustului nu avea cum să întârzie. El există în Bucureşti de aproape un an, dar tăcerea critică cu care a fost anturat (minus câteva semnale mai degrabă superficial-ostile), spre deosebire de critica gureşă a aşa-zisului memorial al revoluţiei din 1989, este oare un semn al dificultăţii de a ne apropria trecutul violent, de a amâna introspecţia colectivă la care memorialul invită? Sau, dimpotrivă, amintindu-ne criticile devastatoare (şi inutile, pentru că, toate, petrecute post-factum) aduse memorialului lui 1989 (ţeapa din Piaţa Revoluţiei, care, deşi păzită de gardieni, se află, memorialmente tocmai, într-o stare deplorabilă, cu textul parţial dispărut), să fie tăcerea o veste bună, devreme ce no news is good news?
Câteva cuvinte preliminare despre arhitectura memoriei, sub specia căreia se află şi locul despre care vorbesc. După primul război mondial, memorialele au proliferat, legate în primul rând de locurile traumei colective, ale bătăliilor – adevărate masacre –, care sunt acum surmontate de cimitire şi edificii de felul mausoleelor. Cultul eroilor redevine important şi capătă întruchipări nu foarte diferite după cel de-al doilea război mondial, când, în SUA, de pildă, fiecare război important îşi are memorialul lui, pe Mall-ul din Washington, D.C. Cel mai recent, din 2004, este tocmai cel închinat celui de-al doilea război mondial. Dar cel mai contemporan rămâne, după patru decenii, Vietnam Memorial, care a scăpat de monumentalitatea statuară a celor care l-au precedat, impunând o tăietură violentă de tipul land-art, cu toate numele inscripţionate pe pereţii verticali. Mai important la memorialul gândit chiar de o vietnameză emigrată în SUA, Mae Ling, la vremea aceea student la arhitectură, este tot ritualul pe care îl naşte: există muzica de îngropăciune, tânguită, de cimpoi scoţian, apoi decalcarea numelor de pe piatră şi faptul că, în supra-lustruita suprafaţă, te priveşti, de fapt, pe tine: eşti următorul pe lista virtuală, nescrisă încă, a celor ce trebuie să plece dincolo, dar şi să fie pomeniţi.
A urmat explozia conceptuală a memorialelor Holocaustului, care a strămutat locul arhitecturii amintitoare de la locul strict al violenţei şi al crimelor naziste (lagărele de concentrare, locuri izolate de execuţie sumară în masă) spre spaţii publice ale oraşelor semnificative. Nu cred că mai există capitală europeană occidentală fără un memorial al Holocaustului în centru. Cel din Berlin, al lui Peter Eisenman, este deja asumat de cetăţeni nu doar ca un loc al aducerii aminte, cutremurător, dar şi – în acelaşi timp! – ca o destinaţie cotidiană de relaxare. Experimentul maxim al arhitecturii de memorial al Holocaustului îl reprezintă Yad Vashem, de la Ierusalim, complex de memoriale şi centru de cercetări asupra Shoah, pe care am avut onoarea să le văd şi să le înţeleg, inclusiv ca experienţă corporală deloc uşoară, mulţumită vizitei private şi comentariilor pertinente oferite de profesorul Leon Volovici, de la Universitatea Ebraică.
După 1989, au apărut, ca temă a memorializării, obiecte dedicate momentului 1989. Ele însă poartă stigmatul modului ambiguu în care noi înşine ne raportăm la schimbarea violentă de regim comunist. Între timp, nu doar arhitectura memoriei s-a mutat în spaţii publice, ci şi evenimentele comemorate însele. Schimbarea, în 1989, s-a petrecut în stradă, acolo, cel puţin la noi, s-a şi murit. Dar şi atacurile teroriste, din 2001 încoace (căci nimic nu este încă tranşat), au ca ţintă spaţii publice, edificii reprezentative ale acestuia sau, cel puţin, locuri aglomerate (gara Atocha în Madrid 2004, metroul londonez).
Acestei strămutări de pe locul traumei spre locul public, i se adaugă pandant abandonarea treptată a sursei de inspiraţie situată în arhitectura religioasă. Cel puţin memorialele de război au parcurs acest proces de desacralizare a surselor de inspiraţie formală – de unde aproape toate mausoleele WWI sunt un soi de cvasibiserici (cu, apoteotic la noi, pentru această resursă din arhitectura sacră, mausoleul de la Mărăşeşti), memorialul pentru WTC 2001 este complet neutru din perspectiva semnificaţiei: cele două amprente ale turnurilor sunt figurate pe sol ca absenţe, în care se va prăbuşi apa din oglinda perimetrală.
Deci, dacă ne uităm la secolul de istorie al arhitecturii contemporane a memoriei, observăm două procese, ambele derivând din strămutarea memorializării, acum cu tot cu traumă, de la locul de bătălie spre locurile publice ale aşezărilor. Primul proces, pe care deja l-am invocat, este desacralizarea mijloacelor artistice, de la o memorializare sacralizantă, religioasă, la ipostaze de sacru civic, laic, asociat spaţiilor publice. Acest proces este de văzut şi la noi, de la crucile abundent prezente după 1989, până la crucea prezentă în pavimentul de lemn, dar absentă din vederea directă, a memorialului pentru 1989 din Piaţa Revoluţiei şi, acum, până la locul public aproape neutru al Memorialului Holocaustului, cel mai recent sosit atât în arhitectura memoriei din România, cât şi a memorialelor Holocaustului din lume.
Al doilea proces, legat tot de colonizarea spaţiilor publice, este demonumentalizarea memorialelor. Din obiecte sau colecţie de obiecte falogocentrice (Derrida), erectile: de statui care mai de care mai monumentale, memorialele devin locuri publice, orizontale mai degrabă, utilizabile atât ca locuri publice în sine, cât şi ca topoi ai rememorării, ca mecanisme de anamneză.
Pe scurt, deşi împărtăşesc cu monumentul etimologia, care trimite la mormânt şi la arta funerară în general, memorialele se concentrează acum pe componenta aşa-zicând mnemotehnică, de aducere aminte şi de ţinere de minte pentru noi, de nu cumva chiar împotriva noastră, atunci când suntem, eventual, frisonaţi de amnezii colective, autoinduse. În acest proces, sacrificate sunt, aşadar, verticalitatea şi monumentalitatea; oricum, cea din urmă nu mai are nicio şansă dimensională în oraşele contemporane. De la monumentalitate înapoi la memorie, aşadar, şi de la sacru religios la sacru-ca-alteritate-radicală de extracţie civică sau cel puţin ecumenică.
Nu e greu de observat că Memorialul Holocaustului din Bucureşti se află bine poziţionat în acest arbore al speciilor arhitecturii memoriale. El este un loc public salvat pentru Capitală, plasat simbolic în umbra fostului Minister de Interne, lângă Dâmboviţa. Coloana, secvenţială şi pulsatilă (ca o îndepărtată, dar invocabilă referinţă brâncuşiană), funcţionează drept cap de perspectivă foarte lungă, încă de la Operă privind, în lungul apei. Spaţiul interior, care putea să trimită la templul ierusalimitan, măcar prin proporţiile reciproce ale laturilor, este scufundat în sol şi partea muzeală, ca şi la Berlin, este subterană, anturând acest loc al procesiunilor şi al amintirii de nume (iarăşi, Vietnam Memorial este de neocolit ca referinţă a procedeului pomenirii). Piesele funerare prezente în muzeu sunt cutremurătoare în semnificaţia lor colectivă (au fost aduse de la Odessa să slujească drept materiale de construcţie în capitală), dar şi, apropo de relaţia monumentum-memorial, în reînvestirea cu sens tanathic a locului.
În stânga, primul obiect speculează un efect de umbră care, proiectată pe planul înclinat, ne oferă amintirea unei stele a lui David deopotrivă prezentă şi absentă. La drept vorbind, acum nu acesta este primul obiect prezent pe explanadă, ci o ineptă cabină de plastic alb, a poliţiei comunitare, căci la noi integritatea monumentelor trebuie păzită de biata autoritate publică, devreme ce nu e firească, precum grija de mormintele părinţilor. În spate (poziţia e reproşabilă, poate, în economia simbolică a memorialului), este roata frântă ce ne aminteşte că, pe aceste meleaguri tulburi, Holocaustul a fost împărtăşit şi de o parte din populaţia romă. Printr-un efect de trompe loeil, calea ferată schiţată în paviment pare mult mai lungă decât este de fapt. Fără îndoială, falsa perspectivă este doar o alegorie a transporturilor către lagăre şi a timpului subiectiv asociat lor; la Yad Vashem, Moshe Saftie, arhitect al întregului complex, a imaginat acelaşi timp-limită prin suspendarea, pe o linie ferată ce duce în hău, a unui vagon de transport al evreilor spre lagărele de concentrare.
Astfel, am parcurs circular esplanada, înapoi la coloană, care, vizual, funcţionează nu doar drept capăt de perspectivă (sabotat, însă, de ciotul fostului turn Bancorex, de pe Calea Victoriei), ci şi ca balama care articulează acest loc memorial cu spaţiul urban al Bucureştilor.
Căci aceasta este calitatea esenţială a Memorialului Holocaustului: atributul de loc public dublu etajat, care primeşte şi o colecţie de obiecte, fiecare cu semnificaţia sa simbolică, dar niciunul monumental în sensul tradiţional al termenului. Dimpotrivă, aparenţa minoră a cortenului – materialul din care sunt făcute acest obiecte şi cu care sunt placaţi şi pereţii coborâtori ai muzeului de la subsol –, este încă un element în plus în pledoaria împotriva grandilocvenţei. Există un cuvânt englezesc care caracterizează memorialul: subdued. Retras (nu modest), elegant (fără exhibiţiile de la memorialul lui 1989, de pildă), cu spaţiu interior (ca şi memorialul de la Sighet, dar fără referinţa apăsat-religioasă de acolo), până şi verticala coloanei este un serviciu adus oraşului mai degrabă decât un gest autocentrat, ca la acelaşi memorial al lui 1989, cu care, inevitabil, avem a compara totul).
Parcurgând esplanada, îmi aminteam critica caraghioasă a unui ONG, care reclama desfiinţarea unui scuar şi, deci, sacrificarea de spaţiu verde pentru amplasarea acestui necesar (şi îndelung amânat) memorial. Or, dimpotrivă: acesta este un loc salvat, un loc nou şi bun al Bucureştilor lipsiţi de spaţii publice adecvate. Vă mulţumesc, domnule Peter Jacobi, ca locuitor al acestei Capitale zălude, pentru că l-aţi imaginat pentru noi ca pe orice alt memorial bun: deopotrivă calm şi neliniştitor în semnificaţii. //
