Pe aceeași temă
Nu ştiu ce importanţă mai au asemenea şarade pentru cei care nu mai sunt printre noi sau chiar pentru cei care mai existăm o vreme pe planeta noastră tot mai incertă, dar ştiu că în această toamnă, când cei care trăiesc în anul 5771 se apleacă peste cărţi de rugăciune, reluând dialogul arhaic cu Marele Anonim, iar alţii gătesc mâncăruri festive, cer iertare semenilor cărora le-au greşit sau îi iartă până şi pe cei care uită să-şi ceară iertare, eu citesc din Lucian Raicu şi stau de vorbă cu el. Nu mi se pare o blasfemie. Nu ştiu alt interlocutor atât de potrivit împrejurării.
Scriind despre François Mauriac, Raicu aminteşte că acesta susţine că „divinitatea sau providenţa se foloseşte de literatură ca să dezvăluie ceva din propriul ei punct de vedere asupra omului, asupra lumii“ şi că „Cineva «utilizează» literatura şi pe marii scriitori ca să se deconspire“.
Raicu bănuieşte, nu fără temei, că marele Tolstoi, pe care nu încetează a-l citi şi cita, nu ar fi respins „uluitoarea zicere a lui François Mauriac“. Şi eu bănuiesc că nici Raicu nu o dezaprobă. El încearcă să explice această „uluitoare“ ipoteză astfel: „există în literatură un alt «punct de vedere» asupra omului şi asupra păcatelor sale, ireductibil la orice altceva, la raţiune sau chiar la morală sau chiar la religie... Cineva «utilizează» literatura şi pe marii ei scriitori ca să se deconspire. Mijlocit, căci nemijlocit, direct, de-a dreptul nu o poate face – nu este în firea sa – acest cineva, nu are importanţă cum îl numim: providenţă, divinitate, spiritualitate, spirit universal“.
Şi adaugă, fireşte: „Pentru a manifesta acest «alt punct de vedere», trebuie să existe, în prealabil, «obiectul» în stare să-l suporte“.
Tocmai acestui obiect i-a dedicat marele critic existenţa sa. Cu o ardoare, cu o ascuţime şi cu o forţă penetrantă greu de egalat. Şi greu, imposibil de uitat.
Cine a avut privilegiul de a asista la extraordinarul festin al recitirii pentru „cunoscători“ pe care Raicu îl oferea uneori intimilor săi nu are dificultăţi de a-l reauzi, azi, citind, din neantul în care i s-a risipit cenuşa, cu aceeaşi inconfundabilă fervoare a intonaţiei personale şi a accentelor grijuliu şi apăsat distribuite, cu voce tare şi nu prea tare, mai curând în surdina căutării de sine, paginile scriitorilor preferaţi.
Viteza schimbărilor la care asistăm azi şi vigoarea primejdiilor pe care ni le anunţă ziua de mâine mă fac tot mai sceptic asupra posterităţii. Cu atât mai recunoscător sunt că am mai apucat în lumina toamnei de la Bard, unde studenţii celebrează tinereţea şi pe clapele computerelor se naşte limba altei lumi, această clipă a „posterităţii lui Raicu“ şi pot auzi gândurile prietenului pierdut şi încă prezent în mine şi cu mine, citindu-mi din propriile sale pagini.
Raicu este unul dintre acei rari iluminaţi ai literelor, dedicat iscodirii textului, cum numai el ştia s-o facă, iscodirea sensului cărţii şi al individualităţii neasemeni, care a produs-o, pentru a se apropia, cu extremă atenţie, extremă curiozitate, cercetător, scrupulos, concentrat, de enigma destinului uman, de miracolul, mistica şi magia creativităţii imprevizibile, mereu misterioasă şi mereu concretă, reală, tangibilă, totuşi. Un cititor fratern, dar niciodată uşor de câştigat de autorul pe care îl onorează cu lectura sa, în turbulenţele faste şi îmbogăţitoare ale aceleiaşi „boli de origine divină“. Un potenţial „dublu“, doar potenţial şi doar în incandescenţa „întâlnirii“, exigent explorator al bucuriei de a fi în text, a-l renaşte şi asuma în profunzimea şi peripeţiile aventurii spirituale, care i s-a dăruit, nicidecum un biet dascăl care dirijează sau reglează, fie şi eminent, cu nuiaua de gardian narcisist, circulaţia şi clasamentele competitorilor în sarabanda cotidiană. Ce deosebire între acest fervent al interogaţiei, al scrutării esenţialului şi atâţia actori de autoritate ai scenei literare de azi şi de ieri! Vedetele zilei par nişte simple surogate, chiar când mimează sau chiar însufleţesc rolul de mari normatori ai inefabilului.
Vorbind, pe urmele lui Mauriac, de „obiectul“ literaturii, Raicu accentuează „sugestia, sumbra sugestie, înfiorata revelaţie planând peste toată literatura sa. Revelaţia răului din om. A răului ca realitate, dar mai ales ca ascunsă posibilitate. Ca alarmantă primejdie“. Criticul ştie că „n-ar fi de niciun preţ înţelegerea – şi iertarea ca virture creştină -, dacă obiectul ei nu l-ar constitui în literatura sa, de la un moment dat, o natură umană observată – tocmai - cu neiertătoare cruzime. Aparent paradoxală la un spirit religios. Cum se împacă una cu cealaltă? Nu se împacă. Cruzimea şi toleranţa rămân mereu într-o relaţie tensionată, conflictuală – este, în această relaţie, secretul însuşi, atrăgător, aproape de neînţeles, încă fascinant, al personalităţii sale. Personalitatea lui Mauriac este mai puternică decât literatura sa...“.
Verdict tandru şi crud, la altitudinea lecturii înseşi: „personalitate mai puternică decât literatura sa“.
„A citi o carte, o mare carte, cu certitudinea – chinuitoare – că e ultima dată în viaţă că o citeşti – un ceremonial al despărţirii.“ Aşa îi citea Raicu pe Rebreanu şi Tolstoi, pe Gogol şi Th. Mann, pe Sadoveanu şi Bacovia, pe Eugen Ionescu şi Camus, pe Proust şi Fundoianu, aşa îşi alegea şi „printre contemporani“ popasurile conjuncturale - nu doar, neapărat, în cărţi mari, la care avea acces personalizat, regăsind incomparabilul suflu al trăirii unice, al harului regenerator, ci şi în cele, doar bune şi foarte bune, în care descoperea, izbăvit, sentimentul realităţii, atunci când „realitatea însăşi, cea ambiantă, submină acest sentiment, părând fictivă, ireală, inconsistentă“ - cum ne-a fost, din păcate, dat să trăim de-atâtea ori în locurile natale şi nu numai. Şi-a menţinut vibraţia inconfundabilă a inteligenţei sale unice şi în exilul parizian, cum se vede şi în „scrisorile“ din „oraşul oraşelor“ pe care mi le redeschide generoasa toamnă din pădurea americană, pagini atât de vii şi seducătoare, şi profunde, ca un balsam, scrieri acutizate de ireversibilitatea timpului care gonea, maladiv şi repede, spulberând pe nesimţite, dar mai ales prin prea adânc simţite maladii şi surpări, fiinţa de o neverosimilă fragilitate şi neverosimilă intensitate a strălucitului gânditor.
A trăit şi acea ultimă repriză a efemerului cu adânc patos participativ şi cu un acut sens al despărţirii de o enigmă, enigma omenească a existenţei sale şi a celor apropiaţi prin viaţă sau scris.
Spre această enigmă fastuoasă şi de necuprins, în care abisul răului şi surprizele binelui îşi alternează supremaţia, adâncea neuitatul nostru prieten privirea.
Pătrunzătoare, persistentă privire – ca puţine altele.
