Republica Moldova, mai aproape de UE

Alegeri parlamentare organizate de 3 ori în 2 ani, 3 guverne în 3 ani şi perfomanţa de a fi singurul stat din lume în care parlamentul nu a reuşit să aleagă preşedintele vreme de aproape 3 ani – aceasta este imaginea vieții politice a Republicii Moldova, unde criza pare că definește o caracteristică constantă a jocurilor de putere de la Chișinău.

Instabilitatea politică de la Chișinău a debutat în 2009, pe fondul organizării de alegeri parlamentare anticipate, sub presiunea minirevoluției Twitter, ca­re a contestat victoria incertă ob­ți­nu­tă de PCRM la scrutinul organizat câ­teva luni mai devreme și a permis cre­area Alianței pentru Integrare Eu­ro­peană (AIE), formată din PL, PLDM și AMN. AIE a obținut 53 mandate de de­putați, care au asigurat majoritatea ne­cesară susținerii Guvernului Vlad Fi­lat, dar care au fost insuficiente pen­tru alegerea președintelui statului (61 de voturi). Marian Lupu, candidatul pro­pus de AIE, nu a întrunit votul a cel puțin 61 deputați în urma a două ten­tative succesive de alegere a șe­fu­lui statului, situație care a dus la or­ganizarea unui nou scrutin legislativ în 2010, în urma căruia a fost format Guvernul AIE II, condus tot de către Vlad Filat. Rezultatele alegerilor le­gis­lative din 2010, deși nu au adus AIE numărul minim de mandate par­la­men­tare necesare alegerii preșe­din­te­lui statului, au consolidat poziția aces­teia (59 mandate). În 2012, pe fondul altor tentative ratate de a-l alege pre­șe­dinte pe Marian Lupu, liderii AIE au acceptat desemnarea unui can­di­dat in­dependent - Nicolae Timofti (sus­ținut și de grupul Partidului So­cia­liștilor, des­prins din PCRM) pentru a evita or­ga­nizarea unui nou scrutin le­gislativ an­ticipat. Ultima criză politică din Re­pu­blica Moldova a fost în 2013 și s-a în­cheiat cu crearea Guvernului AIE III, con­dus de Iurie Leancă, după ce Cur­tea Constituțională a respins printr-o decizie extrem de con­tro­ver­sată o no­uă candidatură a lui Vlad Fi­lat, demis de parlament din funcția de premier pe fondul unor acuzații de corupție.

Lipsa culturii politice a compromisului

Performanța de instabilitate politică a Republicii Moldova se explică, în pri­mul rând, prin cultura politică a cla­sei conducătoare, care în cei 22 ani de independență s-a acomodat cu stra­tegii de contracarare a con­tra­can­didaților politici sau atragere a su­por­tului electoral și nu a înțeles nece­si­tatea realizării compromisului pentru a servi interesele statului sau ale ce­tă­țenilor. Deputați ai PCRM nu au vrut în 2009 și respectiv 2010 să voteze un candidat la funcția de președinte al statului din partea AIE, refuzând să accepte victoria electorală a ad­ver­sa­rului și sperând în organizarea de noi alegeri anticipate. Lipsa unei culturi politice a compromisului s-a evi­den­țiat și în interiorul AIE, când, pe fon­dul unor neînțelegeri între Vlad Filat și ex-vicepreședintele parlamentului, Vlad Plahotniuc, primul a decis în fe­bruarie 2013 scoaterea partidului său din AIE, situație care risca să pe­ri­cli­teze încheierea negocierilor și para­fa­rea, în același an, a Acordului de Aso­ciere dintre Republica Moldova și UE.

Elitele instalate la putere în 2009 și-au construit cu succes imaginea unor proeuropeni, fie prin discursul care îi deosebea clar de comunistul învechit Voronin (Vlad Filat și Marian Lupu) sau prin cariere diplomatice im­pe­ca­bile (Iurie Leancă și Natalia Gher­man). O analiză profundă a scenei po­litice de la Chişinău arată, însă, că, din­colo de cortina oficială, viaţa po­litică moldovenească a păstrat tipare create în cei 22 ani de independenţă: o democrație precară în care viața po­litică este ușor penetrată de grupuri care acționează la limita legii. Elita proeuropeană de la Chişinău trebuie să realizeze un compromis între ce­rinţele normative transmise de Bru­xelles şi necesităţile economice și de protecție în fața justiței ale grupurilor de interse autohtone care încearcă să impună la nivel intern un „model moldovenesc“ al europenizării.

Instabilitatea politică din Republica Mol­dova se explică și prin natura re­gimului politic de la Chișinău - o de­mocrație neconsolidată, în care nu există o separație reală a puterii ju­de­cătorești de cea politică și în care ins­tituțiile statului de drept sunt victime ale interselor politice. În mai 2013, deputații liberal-democrați și cei co­muniști au votat mai multe prevederi legislative controversate și criticate dur de oficialii UE, care au plasat Cur­tea Constituțională sub controlul par­lamentului și Centrul Național An­ti­corupție sub controlul guvernului.

Conflictul dintre Vlad Filat și Vlad Pla­hotniuc ar fi fost generat, potrivit pre­sei de la Chișinău, de investigarea pen­tru fapte de corupție a unor de­pu­tați și membri ai guvernului din PLDM, de Centrul Național An­ti­co­rupție, aflat sub controlul lui Plahotniuc. O altă mi­ză a conflictului a fost re­dis­tri­bu­i­rea între partidele controlate de cei doi a unor funcții cheie de procuror ge­neral și de șef al Centrului Național Anticorupție.

Calea spinoasă a reformelor europene

Republica Moldova a dobândit faima de elev model al Parteneriatului Estic, în absența unei competiții reale între cele 6 state incluse de Bruxelles în programul de vecinătate și prin numeroase încercări ale oficialilor europeni de a menține Chișinăul pe drumul europenizării.

La nivel intern, guvernarea AIE (Alianța pen­tru Integrare Europeană) a raportat succese doar în gestionarea unor re­for­me cu impact moderat (promovarea și asi­gurarea libertății de exprimare, drep­turile omului, reforma educației), dar nu a atins problemele structurale ale sta­tu­lui moldovenesc (reformarea ministerelor Justiției și de Interne, lupta împotriva co­rupției, descentralizarea admi­nis­trației).

Începând cu 2009, puterea politică de la Chișinău a permis înregistrarea fără re­stricții a companiilor de media, iar jur­na­liștii nu au mai reclamat presiuni, așa cum s-a întâmplat în perioada guvernării PCRM. Mass-media din Republica Mol­dova se află însă sub influența grupurilor de interese asociate partidelor aflate la guvernare, care au investit după 2009 în cele mai importante trusturi.

Parlamentul de la Chișinău a adoptat un pachet legislativ care asigură pro­mo­va­rea libertății religioase și un statut egal pen­­tru minorități religioase, romă și sexuale.

Reforme importante au fost adoptate și în sistemul de educație și au constat în im­plementarea modelului Bologna, în ac­tualizarea programelor școlare și în ten­tative de eliminare și pedepsire a frau­de­lor de la examenul de bacalaureat, după modelul românesc al instalării camerelor video în sălile de examinare.

În domeniile justiției și internelor au fost implementate doar măsuri incomplete, cum ar fi reducerea numărului de jude­că­tori, închiderea așa-numitelor curți eco­nomice, demilitarizarea poliției și se­pa­ra­rea corpului de carabinieri (asemănător jandarmeriei din România) de poliție, fără a fi adoptate decizii care să vizeze creșterea salariilor judecătorilor, pro­cu­rorilor și polițișților în vederea eliminării problemei fundamentale - corupția.

Eșecul în reformarea ministerelor Jus­tiției și Internelor se explică prin rezis­tența oamenilor din interiorul sistemului și prin presiunile pe care le exercită gru­purile de interese obscure asupra sis­te­mului de justiției și puterii politice. Re­formarea justiției a fost periclitată și de conflictele izbucnite între membrii AIE cu privire la controlul asupra unor funcții cheie - procuror general și șef al Cen­trului Național Anticorupție.

ILEANA RACHERU

Parcursul european al Republicii Moldova

Rusia deține încă destule pârghii pentru a încetini parcursul european al Moldovei.

Din 2009 până în prezent, Chișinăul și-a făcut temele, cu dedicație, pen­tru Acordul de Asociere. Mai mult, eu­­ropenizarea a fost abordată pro­activ, prin politici de întâmpinare a așteptărilor de la Bruxelles. În egală măsură, Moldova a aderat proactiv la unele pro­grame și agenții UE, cum ar fi cel de-Al Şaptelea Pro­gram Cadru al Comunităţii Europene pentru Cer­ce­tare şi Dezvoltare Teh­no­logică (PC7), Cadrul de Cooperare în domeniul va­mal, Acordul Oper­a­ţio­nal de Coo­pe­rare cu Europol sau al­te acorduri pri­vind cooperarea po­li­ție­nească și în do­meniul actelor oficiale.

Totuși, începând cu 2013, Rusia a ac­centuat mecanisme de șan­taj, pre­si­uni și amenințări. Din me­todologia antiintegrare face parte in­toxicarea agendei interne, dar și eu­ro­pene; ins­trumentalizarea Tiraspolului prin vagi amenințări cu reactivarea con­flictului armat în Zona de Se­cu­ri­tate de pe Nis­tru; amenințări cu sis­ta­rea li­vrărilor de gaz; impunerea unui em­bar­gou abuziv asupra vinurilor și co­niacurilor moldovenești; și, nu în ul­ti­mul rând, enunțarea unor mesaje ca­no­nice false cu privire la aparteneța ecumenică a Moldovei la spațiul or­to­dox rus.

Mult așteptatul Summit de la Vilnius, care va marca oficial parafarea Acor­dului de Asociere și a Acordului pri­vind Zona de Liber Schimb Apro­fun­dat şi Cuprinzător (DCFTA), va înce­pe ancorarea de jure a Moldovei de sis­temul UE. Parafarea este con­si­de­rată la Chișinău un fapt împlinit, nu fără merite bine motivate. Rămâne, însă, semnarea și ratificarea Acor­du­lui de către statele membre UE, pro­ces care va dura până la finele anului 2014, răstimp în care Moldova va tre­bui să persevereze pe calea reformelor în justiție, afaceri interne, drepturile omului și în lupta cu corupția. Aso­cierea nu va însemna, totuși, in­te­gra­re, prevedere care lipsește din pre­am­bulul Acordului, existând importante voci care solicită deschiderea pers­pec­tivei de integrare a Moldovei în UE după următorul Summit al Par­te­ne­riatului Estic de la Riga, în 2014.

Conform Articolului 49 al Tratatului UE de la Lisabona, Moldova este eli­gibilă pentru aderarea la UE, existând și două precedente normative de in­vocare directă sau indirectă a acestui drept prin Recomandările Comisiei Europene și ale Înaltului Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Po­litică de Securitate din 25 mai 2011 și ale Rezoluției Parlamentului Eu­ro­pean din 15 septembrie 2011.

Un aspect extrem de important care ar definitiva asocierea Moldovei la spa­­țiul european este Acordul privind Li­beralizarea Regimului de Vize (LRV). Planul de Acțiuni privind LRV a in­trat în cea de-a doua și ultima fa­ză de implementare a legislației. UE, la rân­dul său, monitorizează calitatea aces­tui proces, urmând ca până la finele lui 2013 Misiunile de evaluare UE să se pronuțe cu privire la fi­na­li­tatea sa.

Moldova s-a impus în ultimii ani ca un lider indiscutabil al Par­te­ne­ria­tu­lui Estic. Toate capitolele pentru Acord au fost negociate relativ în timp util, Moldova demonstrând că poate im­ple­menta anumite reforme, chiar și sub presiunea crizelor politice interne. Două principii s-au desprins pe par­cursul aprofundării dialogului cu UE: „mai mult pentru mai mult“ și „prin­cipiul diferențierii“. Pe măsura evo­luării capacității de reformare a Mol­do­vei, aceasta a devenit lider în ab­sorbția de fonduri nerambursabile din partea UE, în prezent Chișinăul primind în jur de 100 de milioane de euro anual pentru reforme ins­titu­țio­nale și dezvoltare.

Nu există niciun dubiu privind do­rin­ța cetățenilor Moldovei de a se salva de sărăcie, apatie, incertitudine, im­pre­dictibilitate și șantaj. O de­mon­strează până și intensa și fără pre­ce­dent campanie de redresare de pe ur­ma embargoului comercial impus de Rusia și a amenințărilor deschise din partea reprezentatului Rusiei pentru Moldova. Următorul an va fi crucial nu numai pentru Moldova, dar și pen­tru Europa ca proiect de succes. Un succes care se poate materializa nu nu­mai în ochii a 3,5 milioane de ce­tă­țeni moldoveni, dar și pentru ce­tă­țenii Europei, fie că sunt din Bremen, Cadiz, Tartu sau Tulcea.

OCTAVIAN MILEWSKI

Ciocolata, vinul și tiranul. Sau cum funcționează geopolitica la Moscova

Regimul autoritar al lui Vladimir Putin a declanșat un război economic împotriva țărilor care doresc să se folosească de Parteneriatului Estic pentru a ieși din sfera sa de influență.

La mijlocul lunii august, autoritățile ruse s-au trezit că ciocolata ucraineană, pe care o cum­părau de zeci de ani, nu mai este bună și au impus controale vamale stricte pentru toate pro­dusele ucrainene, ceea ce a dus la o scădere dramatică a exporturilor acestei țări și a adus-o în pragul crizei. Săptămâna aceas­ta, aceleași „organe sanitare“ ale Rusiei au blocat importurile de vinuri din Republica Mol­dova, cea mai profitabilă industrie a țării, în po­fida faptului că reprezentantul UE a declarat că nu e nimic în neregulă cu vinurile mol­do­venești. Deși sunt mulți cei care acuză lipsa de eficiență a Parteneriatului Estic, ceva efec­te trebuie să aibă devreme ce regimul auto­ritar al lui Vladimir Putin a declanșat un război economic în toată regula împotriva țărilor ca­re doresc să se folosească de acest instru­ment pentru a ieși din sfera sa de influență.

Parteneriatul Estic a fost lansat în 2008 sub președinția poloneză a UE, cu sprijin suedez, și a intrat în vigoare în primăvara lui 2009. Spre deosebire de Sinergia Mării Negre, un pro­iect de cooperare regională încredințat Ro­mâ­niei, care nu a dus nicăieri, Parteneriatul a fost primit cu mult mai mult entuziasm, pro­babil, și ca urmare a agresiunii ruse împotriva Georgiei din august 2008. Țările partenere erau Ucraina, Moldova, Georgia, Azerbaidjan, Ar­menia și Belarus și ideea iniţială a fost ace­ea de a oferi acestor țări un cadru de coo­perare economică, dar nu numai cu Uniunea Europeană, astfel încât acestea să scape de constrângerile dependenței de Rusia.

Lucrurile au mers însă foarte diferit de planul iniţial. Din cele șase, Belarusul lui Alexandr Lu­kașenko, după o serie de acțiuni de lobby cos­tisitoare și lipsite de efect la Bruxelles, a re­nun­țat la ideea apropierii de UE și a devenit membră a Uniunii Vamale Rusia-Kazahstan-Be­larus, baza viitoarei Uniuni Euroasiatice. Azer­baidjanul este singura țară care nu de­pinde economic de Rusia, fiindcă stă pe un re­zervor de gaze naturale și petrol, dar depinde de conductele rusești și de bunăvoința rușilor în conflictul înghețat din Nagorno-Karabah cu Armenia. Rușii au o bază militară importantă în Armenia, dar recent au livrat o cantitate sem­nificativă de arme azerilor și prin acest gest au împușcat doi iepuri. Mai întâi, Azer­baidjanul a renunțat la orice idee de apropiere de Uniunea Europeană (la care nu ținea ori­cum foarte mult, regimul de la Baku fiind, în esență, o dictatură, industria de petrol și gaze fiind controlată de British Petroleum, iar po­li­tica externă de Moscova) și apoi Armenia a anun­țat brusc că nu mai e interesată de vreun acord cu UE și dorește să fie parte a Uni­unii Euroasiatice.

La Tbilisi, guvernul lui Bidzina Ivanishvili este de­parte de angajamentul prooccidental al lui Mihail Saakașvili și privește mai mult spre Mos­cova, în speranța reluării legăturilor eco­no­mice, dar și a revenirii Abhaziei și Osetiei de Sud sub autoritatea georgiană, oricât de impro­babilă ar părea această perspectivă. Potrivit ul­timelor știri de la Tbilisi, georgienii ar avea o spe­ranță vagă să semneze Acordul de Aso­ci­ere și Liber Schimb cu UE în primăvara anului viitor, dar până atunci au rundă de alegeri prezidențiale care nu se anunță foarte ușoare și multe lucruri se pot întâmpla.

Pare, așadar, că Parteneriatul Estic a eșuat în mize mici – acord de liber schimb cu pro­misiunea ridicării vizelor. Dar dacă, chiar și cu aceste mize, Rusia a declanșat un asemenea război economic împotrivă, atunci, probabil că e mai mult acolo decât pare. Miercuri, pro­blema a ajuns în Parlamentul European, unde comisarul pentru Extindere, Stefan Füle, s-a angajat, declarând că „orice ameninţare din partea Rusiei, legată de semnarea posibilă a acordurilor cu Uniunea Europeană este inad­misibilă. UE va susţine şi va apăra pe cei puși sub presiune pe nedrept“.

CRISTIAN CÂMPEANU