Pe aceeași temă
Nu e însă decât un context printre altele: în fond, meditaţiile despre scriitorii şi gânditorii de elită ai Franţei postbelice se cuvin a fi citite pe un fundal istoric mai larg, al sfârşitului modernităţii. Recuperarea contextului primar al receptării lor de către cititorii captivi în România ultimului deceniu de ceauşism rămâne, desigur, o operaţiune legitimă şi utilă. Totuşi, mai important decât aspectul documentar este ceea ce spun „scrisorile“ în cauză virtualilor destinatari din zilele noastre. Sunt, în schimb, de acord cu Vasile Popovici că acest volum – un jurnal de critic aflat în căutarea transcendenţei literaturii - se cere citit „pe fragmente“, întrucât doar aşa „tăria gândului său“ rămâne întreagă.
A gândului şi „a vocii, pentru care există o punctuaţie specială, anume aranjată să dirijeze vocea sa în faţa microfonului (…), cu pauze, paranteze, etajări, sublinieri de tonuri“. Senzaţia frapantă de autenticitate a acestor eseuri ce respiră firesc aerul intelectual parizian, urmând fidel ritmul gândirii producătoare, vine şi de aici.
Secvenţele componente - „scene, reflecţii, fragmente“ de câte trei pagini fiecare – sunt grupate pe coordonatele unor teme, motive, obsesii existenţiale, alcătuind din fărâme locul geometric al unui sistem de valori. Modernii şi postmodernii recitindu-i pe „cei vechi“, nevoiţi să le accepte actualitatea şi autenticitatea, dacă nu şi superioritatea – iată una dintre aceste coordonate majore. Proust „bântuit“ de Saint-Simon, Deleuze – de Proust, Fondane - de Baudelaire, Canetti – de Pascal, Marc Fumarolli redescoperindu-l, entuziast, pe La Fontaine, Maupassant prefigurând „stilul epocii noastre“, Nathalie Sarraute elogiindu-l, la bătrâneţe, pe Balzac, Sollers făcând, pocăit, reverenţe autorilor de Pantheon... exemplele abundă. O altă temă unificatoare, poate chiar o supratemă a cărţii: solidaritatea profundă cu Franţa şi cu „luminile“ spiritului francez. Un elogiu emoţionant şi o opţiune intimă pentru valorile „Franţei eterne“, venită din partea unui mare critic român ajuns la o anumită înţelepciune - a vieţii şi a literaturii deopotrivă. Criticul e în permanenţă dublat de un moralist care, pe urmele unor Camus, Ionesco, Aron ş.a.m.d., reflectează, mereu interogativ, asupra orbirilor şi rătăcirilor totalitare ale istoriei recente. Şi care, în alt plan, regăseşte – dincolo de zgura canonizantă - sublimul discret al unor „bieţi oameni“ (de la Voltaire la Verlaine) împovăraţi de mizerii fizice şi psihice – et pourtant...
Adeseori, Raicu meditează, în marginea autorilor săi favoriţi, asupra „problemelor ultime“ de o urgentă, acută imediateţe: boala, solitudinea, bătrâneţea, înstrăinarea, moartea. Căutând mereu „căi de acces“ spre intimitatea gândirii celor pe care îi comentează, el ascultă atent „râsul lui Cioran“, dă târcoale reflecţiilor lui Barthes, Antoine Blondin, Deleuze, Sartre, Bernanos, Marthe Robert, trece dezinvolt şi comprehensiv de la François Sagan la André Makine, de la Artaud la Valéry şi de la Simenon la Fellini, dar rămâne, mereu, acelaşi spirit fundamental clasic. Un clasic nu prin nu ştiu ce spirit geometric sau seninătate apolinică, ci prin claritatea expresiei/ideaţiei şi prin luciditatea cu care sondează, mereu, relaţia intimă dintre viaţă şi marea literatură. Lucian Raicu arată - pentru a câta oară? - că un mare critic e, de fapt, mai mult decât un critic pur şi simplu (deşi niciodată mai puţin decât atât). E, altfel spus, un gânditor care prelungeşte viaţa operei şi reflectează asupra adevărului ei interior.
Nu toate aceste scrisori datează din perioada anilor 80. Multe dintre ele „prind“ pulsul actualităţii (şi, uneori, al inactualităţii) anilor 90. Un text cuceritor despre Magia lecturii proustiene dezvoltă în câteva paragrafe o foarte personală „teorie a lecturii“ – şi a relecturii – pornind de la În căutarea timpului pierdut: pretext ideal pentru o discuţie „la cald“ despre recent-apărutele Amintiri în dialog ale lui Matei Călinescu şi Ion Vianu (1994)... Astfel deschisă, secţiunea proustiană continuă cu o relatare plină de vervă – pornind de la Roland Barthes – despre cum se vede Parisul „epocii Dreyfuss“ în opera lui Proust, trece apoi cu nonşalanţă prin Georges Battaile şi… Livius Ciocârlie, comentează - printr-o aparent derutantă comparaţie cu Rousseau şi Balzac – deprinderea (clasică) de a comprima/scurta/tăia din text pornind de la carnetele şi manuscrisele proustiene… Şi, după ce zăboveşte profitabil asupra gloselor lui Barthes despre autorul Timpului regăsit, interoghează acut reflecţiile lui Deleuze (cel care afirmă că a „învăţat de la Proust“ să atace problema esenţială a Diferenţei), speculează ideile lui Eco despre capodoperă ca „dezvoltare a unei singure fraze“ (pornind, evident, tot de la Proust) şi nu uită să se aplece asupra indiscreţiilor „criticii biografice“ – de la Sainte-Beuve la Gishlain de Dischenbach - pentru a conchide, imbatabil: „dacă Opera atinge o astfel de înălţime, nimic n-o mai «atinge», nimic n-o mai coboară – totul o «serveşte», chiar şi o biografie amănunţită, copioasă, savuroasă, desigur indiscretă – cum altfel? (…) Opera lui Proust nu suferă de pe urma ei – dimpotrivă, se cere recitită. Cu o perspectivă în plus“.
În prelungirea discuţiei despre antibiografismul lui Proust, Raicu atacă şi chestiunea – pasionantă - a reabilitării genului biografic în zilele noastre (Nota Bene, aproape toate „reabilitările“ invocate în cuprinsul volumului de faţă sunt prilejuite de apariţii editoriale la ordinea zilei sau de anchete şi dezbateri recente, „de actualitate“…). Explorator pasionat al vieţii din opere, criticul se arată însă mefient faţă de abordările „hibride“ ale biografiei: „Biografia mai merge, dar să şi intercalezi în ea mici caracterizări ale operelor, cu aerul că le studiezi, în ordinea cronologică impusă de popasurile prin saloane, bordeluri şi spălătorii, asta chiar că reprezintă – o spun acum cu vorbele mele – culmea lipsei de haz…“. Morala: critica literară trebuie să-şi subordoneze investigaţia biografică, nu să devină o anexă a ei.
Regia cărţii e prin excelenţă conectivă, făcând - pe linia unui ionescian „prezent trecut, trecut prezent“ - naveta în dublu sens de la moraliştii şi clasicii francezi la Proust, de la Hugo la Verlaine, de la Verlaine la Valéry, de la Valéry la Artaud, de la Proust la Fundoianu, de la Mauriac la Bernanos etc. O conectivitate ce transgresează opoziţiile ideologice ireductibile sau diferenţele tipologice majore (Soljeniţîn vs. Sartre, Ionesco vs. Hugo), stabileşte afinităţi relevante (Deleuze, Blanchot şi Kafka, Ionesco şi Camus etc.) şi identifică solidarităţi inaparente. În felul acesta, fragmentarismul, diversitatea deconcertantă a temelor, problemelor, personalităţilor discutate sunt depăşite, dezvăluind unitatea profundă a unui spirit reflexiv, de o fineţe pătrunzătoare şi, în acelaşi timp, gravă, un spirit care nu excomunică, nu incriminează şi nu discriminează, ci integrează, interoghează şi adânceşte, păstrându-şi nealterat simţul valorii. Există o dimensiune umanistă esenţială a acestor scrisori pariziene: şi când problematizează Răul (inclusiv politic) alături de Paul Ricœur, şi când extrage, ca pe un metal pur, latura generoasă, stenică a unor gânditori nihilişti şi/sau radical revoluţionari, şi – mai ales - când ia partea literaturii împotriva „sistemelor“ filosofice şi a gândirii ideologice sau teologice, de fapt – împotriva Autorităţii, a Puterii generice –, Lucian Raicu este – asemenea lui Kafka, citat prin Marthe Robert – mereu de partea „oamenilor“. E, altfel spus, mereu de partea „literaturii ca revelator suprem al condiţiei umane“, o „condiţie“ revelată, fatalmente, de singularitatea ireductibilă a operei, de alteritatea şi, de ce nu, de singurătatea ei.
// LUCIAN RAICU
// O sută de scrisori
din Paris
Selecţie de Livius
Ciocârlie, prefaţă de
Vasile Popovici
// Editura Cartea
Românească
// Bucureşti, 2010
