Pe aceeași temă
In debutul noului deceniu, lumea dezvoltată este mai mult decât sever afectată de criza financiară şi economică. Despre cauze ale crizei s-a vorbit deja mult. Merită să stăruim asupra unor date şi aspecte care pot ajuta la desluşirea unor orizonturi de viitor.
Sunt „anomalii“ în economia globală care infirmă precepte ale manualelor des folosite în universităţi. Spre exemplu, economii puternice importă masiv capital acumulând datorii externe mari. În loc să curgă capitalul, de unde este abundent spre economii mai puţin afluente, asistăm la un circuit invers. SUA sunt un caz notoriu în această privinţă. Că economii emergente acumulează rezerve valutare ca tampon faţă de şocuri adverse este admisibil, dar situaţia este curioasă întrucât ea exprimă şi cheltuieli excesive în economii avansate – unele dintre ele fiind supraextinse economic şi militar. O altă „anomalie“ priveşte nivelul datoriilor publice nete, care, pentru lumea dezvoltată, este estimat a fi ajuns la între 70-80% din PIB (de la sub 50% în 2007); este un nivel considerabil superior celui din economiile emergente. Unii ar spune că nu este surprinzător, ţinând cont de toleranţa diferită a pieţelor financiare faţă de îndatorarea statelor. Pe de altă parte, criza actuală a mărit copios datorii publice în Vestul industrializat şi aceasta a adus în atenţie spectrul unor falimente suverane. În mod tradiţional, eşecuri suverane sunt întâlnite în lumea subdezvoltată, în economii emergente. Ceea ce se întâmplă în aceşti ani este o schimbare radicală, care va influenţa mersul economiilor şi nivelul dobânzilor pe pieţele de credit internaţionale – întrucât nevoile de finanţare sunt în creştere. Este de distins aici între obligaţiuni ce sunt cumpărate preponderent de rezidenţi ai unui stat şi achiziţii importante făcute de nonrezidenţi; expunerea faţă de străinătate face o ţară mai vulnerabilă la nervozitatea pieţelor financiare (de exemplu: Japonia are o datorie publică foarte mare, peste 200% din PIB, dar aceasta este deţinută în proporţie covârşitoare de localnici; Spania are o datorie în jur de 50% din PIB, dar mult din această datorie este deţinută de nonrezidenţi).
Tema de meditaţie este impactul crizei asupra sistemelor financiare. Sisteme mai puţin conectate, mai puţin integrate financiar cu mediul extern au avut mai puţin de suferit. Între economiile emergente, China şi India sunt exemple notabile prin politica lor pragmatică. O lecţie a crizei este periculozitatea liberalizării financiare premature, aşa cum s-a produs în ţări ce au intrat în UE (obligate fiind să deschidă contul de capital). Tensiunea extraordinară din Uniunea Monetară arată că, în această zonă, avem de-a face cu o criză a integrării financiare de adâncime, în condiţii în care instituţii şi politici economice sunt inadecvate. De aceea, în UE se caută o reformă a guvernanţei economice, ce nu se rezumă la controlul deficitelor fiscale. Criza financiară este şi una a globalizării, care şi-a dovedit reversul în lipsa unor mecanisme şi instrumente de guvernanţă globală. Ce va reuşi să facă G20 în acest sens, cum va avea loc reforma arhitecturii internaţionale (a ceea ce a rămas din sistemul Bretton Woods) sunt de văzut.
Privind criza intermedierii financiare în economiile avansate, sunt de semnalat şi fenomene pe care, în mod obişnuit, le plasăm în lumea subdezvoltată: „căutarea de rente“ (rent-seeking), capturarea politicii publice de către grupuri de interese, abuz grosolan de poziţie dominantă pe piaţă etc. Şi mai grav este că industria bancară, în pofida reformelor iniţiate în UE şi SUA, se menţin practici care au produs încurcătură. Nu mai puţin grav este că intervenţia de salvare a unor segmente mari ale acestei industrii pare să fi întărit captivitatea politicii publice, mai ales unde întâlnim situaţia de „too big to fail“ (prea mare pentru a fi lăsat să eşueze), ca şi pe cea de „too big to save“ (prea mare pentru posibilităţile unui stat de a ajuta). Să evocăm aici Irlanda, a cărei economie a fost pusă pe butuci de supraexpansiunea unor grupuri bancare autohtone (ajutorul acordat Irlandei pentru salvarea de faliment fiind, în fapt, asistenţă pentru ca statul irlandez să preia pierderile sistemului bancar).
Preluarea, pe scară largă, la datoria publică a obligaţiunilor unor entităţi private a accentuat problema hazardului moral şi a înceţoşat linia de demarcaţie între public şi privat. O regulă fundamentală a economiei de piaţă este ca cel care îşi asumă riscuri să beneficieze de fructele succesului şi să plătească pentru eşec. Salvarea unor entităţi private, preponderent din industria financiară, s-a făcut din raţiuni de risc sistemic. Dar dacă nu vor fi modificate compoziţia şi conduita acestei industrii, inclusiv prin spargerea unor grupuri mari şi separarea operaţiunilor de retail de cele de tip „investment banking“, dacă nu vor fi îngrădite operaţiunile speculative, vor fi perpetuate vicii ale actualului sistem.
Criza arată că, la mare ananghie, statele recurg la mijloace neortodoxe, indiferent de nivel de dezvoltare şi construcţie instituţională. „Consensul washingtonian“ incrimina, printre altele, tipărirea de bani de către bănci centrale pentru a finanţa deficite bugetare, o practică des întâlnită în America Latină, în deceniile trecute, şi în ţări postcomuniste. Vedem cum, în ultimii ani, FED-ul în SUA, Banca Angliei şi, chiar dacă mai voalat, Banca Centrală Europeană au recurs la tiparniţa de bani. Nu cred că a existat alternativă la preluarea de către bănci centrale a unor sarcini fiscale pentru a evita prăbuşirea sistemului bancar, dar faptul este de consemnat ca atare. Oricum, creşterea explozivă a unor datorii publice nu a putut fi ocolită.
Ascensiunea unor economii emergente este ilustrată de date privind sistemele educaţionale şi cheltuieli pentru cercetare şi dezvoltare tehnologică. Un studiu recent al OCDE arată că nu puţine ţări asiatice depăşesc ţări europene şi SUA în domeniul educaţiei copiilor / tinerilor. Această dinamică este de relaţionat cu prezenţa în reviste de ştiinţă, de cercetare fundamentală şi aplicată. Nu întâmplător, în SUA s-a format un comitet naţional pentru competitivitate, condus de laureatul Premului Nobel pentru Economie Michael Spence. Europa 2020, ce este o resuscitare a Agendei Lisabona, exprimă preocuparea acută faţă de schimbări de avantaje competitive în spaţiul global. Neşansa europenilor este că procese de divergenţă în UE se amplifică şi unele economii pot intra într-o dinamică a cercurilor vicioase; se poate chiar ajunge la o „japonizare“, care să însemne o stagnare de lungă durată din cauza îndatorării publice în creştere puternică şi impotenţei politicii monetare (nici SUA nu este în afara unui asemenea pericol).
Problematica economică îşi are corespondenţă în dinamici sociale, care au reflexe politice. Îngrijorătoare sunt fenomene de accentuare a erodării clasei mijlocii în economii avansate, pe fondul necesităţii de consolidare fiscală, a reformei statului asistenţial. Este de observat că tendinţa de erodare precede criza actuală. Paul Samuelson, în 1996 (în Journal of Economic Perspectives), a subliniat jocuri cu sumă nulă în economia globală, care dezavantajează economiile avansate când acestea nu se pot adapta rapid. Larry Summers, fost secretar al Trezoreriei în timpul Administraţiei a doua a lui Bill Clinton şi apoi consilier economic al lui Barack Obama, a remarcat şi el erodarea clasei mijlocii în SUA, ca urmare a ascensiunii unor economii emergente. Şi în Europa s-a observat acest fenomen, care, parţial, explică reticenţa faţă de o piaţă a muncii fără restricţii (să ne amintim directiva Boelkenstein). Criza accentuează această stare şi stimulează dezbaterea privind statul social. Reforma statului asistenţial este pe agenda politicilor publice în Europa de mult timp, din motive de ordin demografic, social şi economic. Dar criza, prin împovărarea bugetelor publice, obligă la măsuri de corecţie foarte dureroase, în condiţii vitrege pentru cetăţeni. Nu împărtăşesc teza că statul social trebuie demantelat; nici nu cred că este posibil aşa ceva dacă vrem să evităm dezordine şi convulsii sociale care pot pune în primejdie însăşi funcţionarea democraţiei liberale. Deoarece, când ceea ce francezii numesc „les exclus“ (excluşii) îşi îngroaşă numărul, lucrurile pot scăpa de sub control. Dar este nevoie, în mod cert, de o reformă a statului, care să fie degrevat de obligaţii în exces (cauzate de pervertirea şi abuzarea sistemului) şi este nevoie de o responsabilizare a mediului de afaceri. Etica corporatistă nu mai trebuie să fie un simplu slogan dacă dorim ca Europa şi nu numai ea să reziste în competiţia globală. Este de urmărit ce se va întâmpla cu ideile „Big Society“ în Marea Britanie, care, prin denumire, amintesc de viziunea lui „The Great Society“ în SUA, de acum câteva decenii. O diferenţă esenţială fiind că prima urmăreşte o responsabilizare a cetăţeanului, creşterea eficienţei statului, o altă atitudine din partea mediului corporatist, în timp ce în America de atunci se dorea o emancipare socială prin programe guvernamentale. Aceste idei par să fie înrudite şi cu teze comunitariste.
Frustrarea cetăţenilor faţă de împuţinarea resurselor statului în a livra bunuri publice şi faţă de lipsa de fairplay în lumea afacerilor poate conduce la reacţii extremiste, la creşterea xenofobiei, intoleranţei faţă de minorităţi. A se vedea adâncirea unor evoluţii politice în ţări ce erau cunoscute pentru toleranţă (Danemarca, Olanda, Suedia etc.), dar şi reconfigurări ale hărţii politice, precum apariţia lui Tea Party în SUA şi formule guvernamentale atipice (în Marea Britanie); sau adversitate faţă de instituţii publice, ca, de pildă, ideea renunţării la banca centrală (FED) în SUA, care este sever blamată de unii pentru injecţiile masive de lichiditate în economie. J.P. Morgan, după criza mare din 1907, a gândit că este nevoie de o bancă de emisiune pentru a stăvili un run pe bănci. Vedem cum, la puţin peste un secol de atunci, este negată, de către unii, utilitatea unei asemenea instituţii, în timp ce alţii cer revenirea la etalonul aur (ambele idei mi se par năstruşnice). Nemulţumirea cetăţenilor poate accentua polarizarea politică. Secolul XX a fost unul al „extremelor“ (Eric Hobsbawm); parafrazându-l, acest nou deceniu pare să fie definit de rigidizarea unor poli cu greutate în politică, ceea ce amputează şanse ale dialogului, compromisurilor, atât de necesare într-o democraţie. Poate că aceasta este o consecinţă inevitabilă a creşterii incertitudinii, instabilităţii, pierderii de repere morale.
Provocarea pentru Europa, SUA este amplificată de contextul internaţional. Când J.J. Servan Schreiber a scris Sfidarea americană (Le Défi Americain, 1969), el avea în minte debilitatea companiilor din UE faţă de multinaţionale americane. Ezra Vogel, examinând „superstatul japonez“, a arătat cu degetul spre Asia, dar vedea economia niponă ca o excepţie ce întăreşte regula. Mai târziu, Michel Albert, imediat după căderea Zidului Berlinului, contrapunea modelul continental celui american (anglo-saxon) şi economiei japoneze. Dar logica competiţiei era, esenţialmente, înăuntrul lumii occidentale. Creşterea economică a Chinei, a Indiei în ultimul deceniu, prin reforme economice în spiritul pieţei, dar îmbibate de pragmatism (respingând clişee, fundamentalisme), chiar dacă însoţită de mari inegalităţi sociale, a schimbat echilibre de putere şi reguli ale jocului în spaţiul global. Această rebalansare de poziţii îngreunează enorm ajustările pe care trebuie să le facă ţările europene şi SUA.
Atacul terorist din 11 septembrie 2001 a obligat SUA, ca societate deschisă, la reconsiderări, la „întoarceri către sine“, la metode sui generis pentru a mobiliza resurse şi a monitoriza pericole (ca într-o economie agresată militar). Scurgerile de informaţii WikiLeaks pot fi citite într-o grilă analogă, când vedem reacţii ale unor guverne, mai ales în condiţii economice foarte dificile. Securitatea naţională, care nu poate fi asigurată fără potenţă economică (industrială şi tehnologică), a încurajat accente protecţioniste peste tot în lumea industrializată - încă dinainte de criză. Opinia mea este că presiuni concurenţiale şi alte ameninţări vor stimula asemenea accente în UE şi SUA, chiar dacă în Europa se va căuta armonizarea lor cu regulile pieţei unice (vezi raportul lui Mario Monti pentru preşedintele Comisiei Europene).
În contextul schiţat mai sus, este posibil să trăim resuscitarea unor structuri ale statului corporatist. Experienţa Germaniei în absorbţia şocului reunificării şi, în deceniul trecut, ajustarea la presiunile concurenţei globale sunt sugestive. Aici putem vorbi despre relaţia dintre stat şi cercuri de afaceri, dintre acestea din urmă şi sindicate, dintre stat şi sindicate, societatea civilă. Este însă experienţa germană repetabilă în zone europene subperformante? Această întrebare are sens dacă ne gândim la complexitatea (economică, socială, politică, culturală, afectivă) a unei societăţi - fiindcă pot exista structuri corporatiste mai mult sau mai puţin fecunde. Ce se poate inventa la nivel de politici UE pentru a suplini subperformanţa unor ţări din Uniune? Mai multe viteze în UE pot opera, chiar dacă produc tensiuni, dar în UME ele pot fi fatale. Proiectul UE are o dimensiune politică esenţială, care înseamnă şi o Germanie mai solidară cu restul Uniunii. Cum va concilia Berlinul statutul său în UE, cu presiuni interne şi cu cele din afara Europei (de natură economică), este o variabilă cheie pe continentul nostru.
Nu în ultimă instanţă, este de meditat asupra a ceea ce The Economist numea „redistribuţia speranţei“ pe mapamond (18 decembrie 2010, p. 13). Când o societate îşi pierde încrederea de sine, când speranţa se ofileşte, când se măreşte distanţa între cei care conduc („elite“) şi cetăţeanul obişnuit, este tot mai greu de redresat o stare ce se complică. Sindromul spenglerian a fost invalidat de o bună parte a secolului XX şi căderea comunismului l-a confirmat pe Daniel Bell (raţionalismul societăţii industriale, al democraţiei liberale), Raymond Aron şi alţii. Dar Francis Fukuyama a supersimplificat istoria. Criza de acum, din Europa şi SUA, pune în discuţie temeiuri presupuse a asigura Europei şi SUA vigoare economică în deceniile ce vin.
Demografia şi dinamici economice (tehnologice) ce multipolarizează spaţiul global indică un viitor incert. Societăţi „hedonizate“, fie ele avansate economic şi tehnologic, au dificultăţi în a face faţă unor economii emergente care au trecut de la imitare în producţie la inovaţie, invenţie, care manifestă vitalitate şi vor să ajungă în frunte. UE denotă varietate semnificativă, cel mai bine ilustrată de diferenţe între flancul ei nordic şi cel sudic. Dar Uniunea, ca ansamblu, are pierdere de viteză, slăbiciuni, ce nu au origine conjuncturală. Un răspuns pozitiv la provocări reclamă viziune şi conducere politică fermă, mobilizare de resurse, coeziune socială şi salturi de competitivitate (care implică excelenţă în educaţia de masă şi în cea de vârf). Adaug aici şi nevoia de regăsire a unor valori morale. Van Rompuy a fost criticat când a vorbit cu francheţe despre ameninţări mari pentru Uniune. Dar el nu a exagerat. În fapt, mesajul cheie al raportului grupului de înţelepţi, condus de Felipe Gonzales, a punctat în aceeaşi direcţie.
România păşeşte în noul deceniu cu un buchet de probleme structurale specifice: o „chestiune rurală“ păstrată de mai bine de un secol, un dezechilibru fără egal (în Europa) între populaţia ocupată şi cea de pensionari, o infrastructură subdezvoltată, corupţie endemică şi stat ineficient (exprimat şi de nivelul foarte scăzut al veniturilor fiscale), autismul unei părţi extinse a clasei politice faţă de problemele europene şi cele legate de modernizarea ţării etc. Românii descoperă, pe zi ce trece, că UE nu poate fi deus ex machina, că România ca ţară nu poate fi pusă pe pilot automat prin instituţii europene, că UE însăşi are imperfecţiuni majore, că lumea nu începe şi nu se sfârşeşte la porţile Uniunii. //
Taguri: anomalii economice, piete financiare, economii emergente, zona euro, moneda unica.
