Pe aceeași temă
Anul viitor, România va sta, mai mult ca sigur, singură, fără protecţia acordului cu Fondul Monetar Internaţional (FMI), în faţa pieţelor financiare. Autorităţile de la Bucureşti şi-au arătat interesul pentru un acord de precauţie cu Fondul Monetar Internaţional, de tipul celui semnat de Polonia, în care FMI poate ajuta guvernul polonez în caz de criză extremă, dar nu condiţionează gestul de ceva reforme. Semnalele transmise aproape fără echivoc de Fond sunt rezervate, dacă nu sceptice în privinţa unui nou acord. Posibil ca Fondul să nu mai dorească să joace rolul unui partener de joc pus frecvent faţă în faţă cu câte o cacealma, aşa cum arată istoria recentă a traseului acordurilor. Adică semnează, fac prima revizie şi apoi se plimbă între Washington şi Bucureşti cu tolba plină de hârtii, constatări, recomandări inutile, deoarece nu sunt respectate.
Ce anume i-a făcut însă pe guvernanţi să-şi dorească totuşi un nou acord cu FMI? Să ne reamintim că fostul ministru al Finanţelor Dragoş Vâlcov, colecţionarul de artă, explica simplu că „foarte probabil, acordul cu FMI nu se mai prelungeşte“. Atât. Acum, noul ministru îşi doreşte continuarea relaţiei. Motivul schimbării de atitudine trebuie căutat atât în interiorul bugetului, deoarece României i-ar creşte costurile împrumuturilor noi şi, mai ales, ale rambursărilor la scadenţă. Mai mult ca sigur, deficitul bugetar va derapa în primele trimestre ale anului, ca atare, investitorii vor urca dobânzile şi vor percepe mai mulţi bani pentru acoperirea riscurilor. Această situaţie, previzibilă, are ca efect mărirea cheltuielilor statului, deci amplifică ea însăşi deficitul bugetar. Am putea asista deci la o explozie a deficitului bugetar în 2016, care va fi penalizat de agenţiile de rating şi va pune o presiune enormă asupra celor care vor guverna ţara în 2017. Într-o astfel de situaţie, de pildă, relaxările fiscale amânate pentru acea perioadă, cum ar fi renunţarea la taxa pe stâlp sau abrogarea supraacizei la carburanţi, vor fi amânate.
Ar mai fi un motiv, nerostit, anume că acordul şi rigorile lui pun orice guvern la adăpost, e drept, un adăpost fragil, de presiunile diverselor categorii sociale pentru pomeni electorale. Actualul guvern iese bine şi în eventualitatea în care ar fi alungat de la guvernare. Orice guvern care ar gestiona ţara în an electoral, asezonat cu un acord cu FMI, va fi oarecum legat de mâini în chestiunea unor eventuale gesturi electorale. Ar stat crăcănat între presiunile sociale, rigorile acordului cu FMI şi zgomotul uriaş al opoziţiei, care ar putea urla către electorat: aţi văzut? noi v-am dat, ei nu sunt în stare!!
Cât de util ar fi însă pentru noi, cetăţenii, care fie suntem salariaţi, pensionari, fie antreprenori sau liber profesionişti? Păi, pe noi ne interesează, printre altele, ce se va întâmpla cu locurile de muncă, unde se vor situa dobânzile la credite şi cât mai costă un euro, adică o monedă locală stabilă. Toate astea depind de soliditatea economiei, iar un acord cu Fondul dă o garanţie în acest sens.
„Un acord cu Fondul ar fi util cel puţin din două motive: continuarea reformelor şi recalibrarea cheltuielilor, adică dirijarea banilor publici către investiţii“, spune Dan Bucşa, director pentru Europa Centrală şi de Est a diviziei din Londra a grupului Unicredit. „Ar fi util, deoarece reformele structurale trebuie să continue cel puţin până când vom reuşi să restructurăm şi să privatizăm firmele de stat cu pierderi istorice, care s-au acumulat într-atât încât sufocă atât companiile respective, cât şi fluxurile de încasări ale partenerilor lor de afaceri“, a adăugat Bucşa. Şeful diviziei de cercetare şi analiză pentru CEE a Unicredit consideră că guvernele noastre au nevoie de presiunea FMI pentru a-şi lua inima în dinţi şi a impune eficientizarea companiilor de stat cu pierderi, fie şi pentru a continua programul, ratat, al implantării unor manageri profesionişti la cârma acestora.
În plus, mai ales în an electoral, guvernarea tinde să împrăştie banii în scopul seducerii electoratului. Astfel, fie se aruncă pomeni electorale, de tipul unor facilităţi, ajutoare etc., fie se dirijează fonduri consistente către acele judeţe, oraşe, unde administraţia are o culoare politică similară cu aceea a guvernanţilor. Nu că un acord cu FMI ar restrânge prea mult aceste dirijări de bani către prietenii politici, dar ar avea măcar rolul de a limita risipa generală. Nu în ultimul rând, fără acord FMI creşte cota de participare a României la proiectele cu fonduri, cu alte cuvinte, sunt şanse mari să nu mai accesăm banii europeni nici măcar la nivelul actual, deoarece însuşi deficitul mare va inhiba apetitul pentru a folosi bani mai mulţi pentru cofinanţarea proiectelor europene. Acum, când România are un acord de asistenţă financiară, cofinanţarea naţională a scăzut, pentru perioada din interiorul acordului, la 5% pentru fondurile structurale (5% cofinanţare naţională, 95% banii UE), iar pentru dezvoltare rurală la 15% (15% cofinanţare naţională, 75% banii UE).
Un acord cu FMI ar avea deci raţiunile sale economice, însă autorităţile vor trebui să convingă şi conducerea FMI că avem nevoie de acesta. Probabil ultimele episoade, dezarmante, în care nici o reformă nu s-a mişcat din loc, împing Fondul către scepticism, neîncredere şi distanţare. Există însă o şansă a acordului, din perspectiva Fondului: peisajul global este tensionat, crizele se ţin lanţ şi riscurile externe sunt prea puternice pentru a fi gestionate local. Deocamdată, FMI s-a plictisit de rolul de personaj negativ, un fel de lady Macbeth care terorizează poporul, într-un scenariu în care guvernul este când Dr. Jekyll, când Mr. Hyde. Oricum, trebuie să remarcăm cum au evoluat lucrurile: în urmă cu câţiva ani, actuala guvernare demoniza acordul cu FMI, iar experţii strângeau din dinţi şi mergeau mai departe, acum Fondul se codeşte să accepte invitaţia de colaborare... Ne-am maturizat oare?
