Pe aceeași temă
„Normalitatea“ tranziției chineze de la industrializare prin exporturi la bunăstare prin consum intern este iluzorie.
Pe la sfârșitul lunii mai a acestui an, în doar trei săptămâni, Bursa din Shanghai pierdea circa 30% din valoare, peste 1.300 de companii listate anunțându-și suspendarea de la tranzacționare, în timp ce companiile chinezești listate în străinătate înregistrau și ele scăderi importante ale cotațiilor bursiere. Toate acestea se petreceau în ciuda unor masive măsuri guvernamentale de sprijin și a unor semnale că o serie de investitori sprijiniți de autoritățile chineze cumpărau titluri ale „greilor“ bursieri, pentru a îmbunătăți sentimentul din piață. Lucru întrucâtva realizat în cele din urmă, spre mijlocul lui iunie, când cotațiile au înregistrat o anume redresare.
Nu peste mult timp, în cea de-a doua jumătate a lunii august, aceeași Bursă din Shanghai scădea din nou, dramatic, cu 26%, aparent ca reacție la evoluția modestă, sub nivelul așteptat, a producției industriale a Chinei. Și de data aceasta, pentru contracararea panicii investitorilor, autoritățile au intervenit masiv: piața a fost inundată de mari sume în yuani, în timp ce dobânda anuală de referință a fost redusă consistent, până pe la 4,5%. Din nou, lucrurile s-au calmat, sentimentul din piață s-a redresat, în timp ce tot mai mulți specialiști consideră că, odată cu mutarea accentului filosofiei economice a liderilor de la Beijing de pe creșterea economică (investiții și exporturi) pe creșterea consumului intern, piețele financiare nu ar mai trebui să fie îngrijorate de previzibila încetinire în viitor a ritmurilor de creștere a economiei chineze.
Și totuși, din păcate, „normalitatea“ tranziției chineze de la industrializare prin exporturi la bunăstare prin consum intern este iluzorie. Aceasta, întrucât crizele bursiere ce au început să scuture în mod repetat economia chineză nu au, pe fond, vreo relație cauzală cu schimbarea benignă a filosofiei economice, ci ele sunt nota de plată pe care economia chineză o are de achitat în contul naturii maligne a creșterii economice inflaționiste pe care s-a bazat „miracolul chinezesc“ al ultimelor decenii. Să mă explic.
Argumentam cu un alt prilej în această revistă că în miezul creșterii inflaționiste se află politica monetară expansionistă promovată de autoritățile chineze în ultimele două decenii. Grăitor în acest sens este trendul acut ascendent al evoluției agregatelor monetare, oferta monetară a Chinei crescând de la mai puțin de 2.000 de miliarde de dolari la începutul acestui secol la aproximativ 11.000 de miliarde în anul 2010 - deci, de aproape şase ori în numai 10 ani!
De fapt, se poate spune că, după 2007, China a intrat într-o cursă a expansiunii monetare cu o viteză care a depășit-o pe cea a altor economii, expansiunea artificială a creditului bancar ce a rezultat de aici fiind fulminantă: bunăoară, în septembrie 2012, valoarea creditului bancar raportată la PIB a ajuns la 171% (!), ceea ce arată un boom al activității de creditare cu mult peste cel din SUA și Anglia de la vremea respectivă.
În ce constă, însă, natura malignă a unei astfel creșteri economice bazate pe expansiunea monetară și a creditării?
Teoria economică (urmez aici liniile de analiză dezvoltate în Mihaela Ifrim, Ciclul economic – Dualismul monetaro-real, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“, 2013) ne spune că expansiunea artificială a creditului (adică, prin ofertă monetară suplimentară, și nu prin creșterea voluntară a economisirii populației) este de natură să provoace incapacitatea ratei dobânzii de a mai transmite informații legate de mărimea resurselor economisite. Prețurile formate pe baza acestor dobânzi artificiale transmit semnale distorsionate agenților economici, ceea ce determină o alocare defectuoasă a factorilor de producție (munca și capitalul) în structurile productive ale economiei. Acest lucru se petrece deoarece modificarea ratei dobânzii nu mai oferă informațiile corecte privind preferințele pentru timp ale consumatorilor. Rata redusă a dobânzii nu mai este legată de preferința redusă pentru timp a indivizilor care aleg să-și economisească resursele în vederea unui consum viitor. Drept urmare, prin oferirea de cantități crescânde de monedă în economie, sunt stimulate investițiile în proiecte pe termen lung, intensive în capital, investiții care, altminteri, nu ar fi realizate.
În felul acesta, importante resurse reale sunt deturnate dinspre alte industrii către proiectele de investiții din sectoarele ce presupun un timp îndelungat de producție (construcții, real estate, echipamente și materiale de construcții, împrumuturi ipotecare și alte numeroase domenii înrudite). În absența modificării reale a preferințelor indivizilor, aceste (mal) investiții pot fi susținute doar atâta timp cât procesul expansionist continuă.
Însă amenințarea venită din partea prețurilor, prin inflație, este doar una dintre cauzele pentru care, mai devreme sau mai târziu, autoritățile monetare sunt nevoite să tempereze avântul creditării. Când lucrul acesta se produce, lipsa resurselor devine evidentă și numeroase proiecte sunt condamnate la moarte.
În temeiul unei astfel de interpretări a consecințelor creșterii economice inflaționiste (promovate de autoritățile de la Beijing în ultimele decenii), crizele bursiere declanșate în acest an nu sunt altceva decât mărturii ale neconcordanței care s-a instalat în economia Chinei (sub forma aglomerărilor de erori antreprenoriale) între resursele reale de care aceasta dispune și oferta de bunuri și servicii. Iar prețul acestei neconcordanțe este iminența crizei economice.