Pe aceeași temă
Aritmetica bugetară pare simplă. Împarţi o foaie în două, în stânga treci încasările, în dreapta cheltuielile şi diferenţa o cumperi din pieţele de bani. Desigur, ea depinde de un sistem de taxe şi impozite şi de mersul economiei. Pe cât pare de simplă ecuaţia bugetară, pe atât de complicată e ţinerea unui buget sub control, aşa încât cheltuielile să nu deraieze. Când i-a îndemnat pe politicieni să evite populismul, să promită mai puţin şi să-şi ia în apropiere experţi financiari, pentru a ajunge „să cunoască ceva din aritmetica bugetară“, guvernatorul Mugur Isărescu a lansat un avertisment care merită cântărit.
Deşi ar trebui să parcurgem, cu înţelepciune, un traseu prudent, în care să evităm derapajele economiei şi să coagulăm energiile naţiei pentru a ieşi teferi din criză, părem să trăim într-o permanentă fervoare electorală.
Apar proiecte politice menite să seducă electoratul. Pare prematur, deoarece economia nu şi-a revenit. Inteligent ar fi să creionezi un proiect realist în funcţie de care să guvernezi ţara. Un proiect care să ţină cont de conjunctura internaţională, de capacitatea economiei de a livra bunăstare. Cam asta sugerează, de altfel, şi Isărescu: o creionare realistă şi prudentă a unor programe de guvernare, care să nu arunce România în haos.
Iluzia cifrelor
Recent, piaţa electorală a fost înviorată de un nou program economic lansat de alianţa liberal-conservatoare. Programul contopeşte opţiunile fiscale dragi liberalilor, de tipul cotei unice de impozitare, cu ideile fixe ale conservatorilor în ce priveşte neimpozitarea dividendului reinvestit şi reducerea taxei pe valoarea adăugată la anumite produse de larg consum. Punctul slab al ambiţiosului program economic lansat de alianţa liberal-conservatoare este însă o promisiune teribilă. În 5 ani bunăstarea românilor va atinge nivelul mediu european. Cel mai popular indicator al bunăstării este produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor. România are acum un PIB per capita de aproximativ 5.800 de euro. Media europeană stă la vreo 29.700 de euro. Dacă Europa ar sta pe loc, ceea ce este greu de crezut, atunci am avea nevoie de ritmuri de creştere ameţitoare a economiei pentru a realiza dezideratul liberal-conservatorilor într-un aşa de scurt timp. Nici China, acest motor al economiei globale, nu poate furniza asemenea ritmuri alerte de creştere. Însă programul alianţei descrie un traseu al creşterii economice, destul de realist, la ritmuri anuale de 4-4,5%. Iată o iluzie electorală, livrată pe nemestecate.
Terenul fiscal
Dacă Isărescu are dreptate, politicienii au o problemă. E limpede că viitoarele alegeri se vor disputa pe terenul arid şi deseori neprietenos al economiei. Lucian Croitoru, consilierul guvernatorului Isărescu, avertiza recent că bătăliile viitoarelor alegeri se vor disputa pe teren fiscal. Pare simplu, însă realitatea e confuză.
Lucrurile sunt complicate de criză şi de efectele ei asupra economiei globale. Lumea se transformă şi, deocamdată, sunt destul de neclare modificările care vor avea loc, a mai avertizat Isărescu. E clar că lumea, sau cel puţin Europa, intră într-o epocă a cheltuielilor echilibrate, a austerităţii. E greu de crezut că va mai finanţa cineva deficite bugetare excesive, iar dacă o va face, tot populaţia va fi cea penalizată.
Promisiunile electorale se circumscriu unui spaţiu relativ restrâns de chestiuni economice. În fond, ce poţi promite astfel încât să seduci electoratul? Că scazi taxele şi impozitele. O fiscalitate mai puţin împovărătoare are raţiunea şi avantajele sale. Nu doar populaţia câştigă, uneori chiar economia se relansează. România are însă un nivel scăzut al fiscalităţii. Mai mult, a avertizat Isărescu, are chiar un blocaj din această cauză. Actualul sistem de taxe şi impozite poate aduce la bugetul statului încasări limitate undeva la 32-34% din PIB, ceea ce e cam puţin pentru a finanţa cheltuieli generoase. Orice reducere a fiscalităţii, în acest moment, este penalizatoare pentru buget. Evident, e atractiv să ai o TVA diferenţiată, la cote mai joase pentru alimente, de pildă. O eventuală reducere a TVA la alimente în acest moment poate fi simultan periculoasă şi inutilă. Inutilă, pentru că nimeni nu poate băga mâna în foc jurând că vor scădea preţurile. Periculoasă, pentru că o privire aruncată asupra coşului de consum al românilor arată că grosul banilor se cheltuiesc pe mâncare, ceea ce, la scara economiei naţionale, înseamnă reducere de venituri la buget. Poate că locul unde ar merita o reducere este la TVA asociat facturilor de întreţinere sau lumină, unde toată lumea ar simţi diferenţa, însă nimeni nu are curajul să sugereze asta. Unii din raţiuni pur economice, deoarece ar zbura miliarde de lei de la buget, alţii pentru că n-ar profita nicio afacere din asta. Şi aici descoperim, în această insistenţă pentru TVA redusă la produsele de bază, mai degrabă lobby-ul unor industriaşi locali decât grija pentru buzunarul cetăţenilor. Ultimul experiment de acest tip, când a fost redusă TVA la medicamente, a eşuat în a coborî preţurile, în schimb a fost un success pentru profitul vânzătorilor.
Pensiile
O altă promisiune tentantă este aceea privind urcarea punctului de pensie la 45% din salariu, un adevărat salt de la actualul nivel de 39%. E oare posibilă? Economiştii ştiu că nu. Bugetul actual de asigurări sociale nu poate susţine nici măcar actualul nivel. Datele Ministerului Finanţelor demonstrează asta. Cât de realistă este oare această promisiune pentru electoratul român? Desigur, putem ridica din umeri a nepăsare, de aceea avem guvernanţi, să rezolve o ecuaţie de acest tip. Ei bine, rezolvarea ei stă în majorări de taxe. Dacă vrei să cheltuieşti mai mult, trebuie să încasezi mai mult. Speranţa potrivit căreia relaxând fiscalitatea reuşeşti să-i faci pe oameni să-şi scoată la iveală veniturile reale şi să vireze impozite pe ele trebuie privită cu prudenţă. Există, peste tot în lume, aşa-numita economie de umbră, aceea parţial corectă, în care omul plăteşte taxe, dar declară venituri mai mici. Ei bine, studiile arată că nici măcar nemţii nu sunt riguroşi la acest capitol. Şi în Germania există o economie de umbră consistentă şi rezistentă în faţa Fiscului. Evident, singura măsură menită să reducă dimensiunile înfloritoarei economii de umbră este frica de Fisc.
Politicienii români nu-şi propun însă un Fisc puternic. Nimeni nu face lobby pentru aşa ceva. Iar populaţia nu are nici ea chef să dea socoteală pentru fiecare amărât de bănuţ câştigat cu greu. Şi totuşi, aici, în capacitatea unei instituţii fiscale de a strânge şurubul, stă una dintre soluţiile măririi încasărilor bugetare, singura şansă pe care o are statul de a avea bani pentru proiecte naţionale esenţiale.
Separat de tema fiscală, electoratul este ademenit şi cu alte iluzii. Cea mai grozavă dintre ele era promisiunea împrăştierii a câte 20.000 de euro pentru fiecare român care s-ar fi întors în ţară. Această promisiune a fost ignorată de electoratul plecat la muncă în străinătate, probabil mai dezmeticit. Dacă doar 30% din cei 2,7 milioane de români plecaţi la muncă ar fi muşcat din momeală, atunci bugetul statului ar fi avut o problemă de vreo 17 miliarde de euro. Deşi pare o aiureală, ideea a reapărut pe tapet, resuscitată de un nou candidat la preşedinţie. Acum, întrebarea este cine plăteşte aiurelile astea, de unde luăm banii.
Tentaţia sportivă
O ultimă idee de atac asupra sensibilităţii electoratului este organizarea unei olimpiade la Bucureşti, e drept, peste zece ani. Pare o opţiune interesantă şi destul de fezabilă pentru economie. Problema e că România pur şi simplu nu-şi permite asta. Grecia, o ţară cu o economie mai mare, s-a înglodat în datorii şi din cauza ambiţiei de a organiza Olimpiada din 2004. Calculele economice seci arată că organizarea unei olimpiade are un efect temporar asupra economiei, iar investiţiile mari în centre sportive nu pot fi fructificate ulterior, dimpotrivă, generează alte cheltuieli. Organizarea unei olimpiade este o cheltuială imensă, pe care trebuie să fii sigur că o poţi finanţa. De altfel, simpla participare la licitaţia organizată pentru alegerea gazdei olimpiadelor costă zeci de milioane de euro, iar facturile cu drepturile de televiziune sunt încasate de Comitetul Olimpic Internaţional, care virează în buzunarele ţării gazdă jumătate din sumă. Oferta electorală s-a paraşutat însă fără calcule economice. Dar vorba lui Jacques Chirac, „les promesses nengagent que ceux qui les reçoivent“. Adică promisiunile nu-i obligă decât pe cei care le acceptă. //
* * *
Capcana olimpică
Grecia a cheltuit în 2004, cu ocazia organizării Olimpiadei, aproape 11 miliarde de euro, sumă la care se adaugă 1,2 miliarde, reprezentând costurile asigurării securităţii jocurilor. Suma nu include investiţii masive în proiectele de infrastructură urbană, cum ar fi liniile noi de metrou sau şosele.
Şocul pensiilor
La finalul lunii noiembrie, bugetul asigurărilor sociale încasa 29 de miliarde de lei şi consuma 38,5 miliarde. Diferenţa o pune bugetul de stat, adică o plătim tot noi, din celelalte taxe. Pe care vrem să le scădem. E drept că o scădere graduală a fiscalităţii pe muncă este necesară.
* * *
