Pe aceeași temă
În aceşti zece ani s-a întâmplat însă ceva: sistemul bancar a scăpat de stat, a fost privatizat şi, înainte de asta, asanat. Acum, aceste realizări sunt văzute mai degrabă ca slăbiciuni. Privatizarea masivă a sistemului bancar şi consistenţa capitalului străin sunt văzute cu regret. Auzim mereu că ar fi fost „bine“ să avem mai multe bănci româneşti, mai ales de stat, pentru a putea avea un cuvânt de spus în economie. Care este acest cuvânt niciun politician nu a rostit prea ferm, ani de zile. Acum prinde contur într-o formă soft, destul de populistă pentru a putea fi larg acceptată: „dobânzi scăzute“. Aproape că nu mai auzim şi virtuţile transformării sistemului bancar: lipsa creditelor neperformante, a creditelor preferenţiale şi resursele financiare care au fost puse la dispoziţia economiei româneşti. Sigur, preţul acestora este o altă chestiune, dar economia anilor 2000 s-a bazat pe bănci. Şi cam atât. Din această perspectivă, parteneriatul moral realizat între statul român şi bănci, în momentul privatizării, şi care, dincolo de contractul de privatizare în sine, presupunea implicarea în creditare şi dezvoltarea economiei, dincolo de banii mai mulţi sau mai puţini luaţi pe bănci, a fost respectat. Până acum.
Tunurile (şi taxele) pe bănci
Şi-au respectat băncile angajamentul nescris de a credita chiar şi atunci când Banca Naţională încerca prin toate mijloacele să tempereze ritmul creditării? Şi în fond, pe cine proteja Banca Naţională în acele momente? Băncile să nu se avânte în creditele riscante, pe de o parte, dar, pe de altă parte şi, mai ales, economia, pentru a nu accentua şi mai mult puseele inflaţioniste şi aşa aprinse. Obsesia de a controla creditarea în valută, aproximativ jumătate din totalul creditării şi sub nivelul din alte ţări, a fost considerată un succes, iar modul ferm în care BNR a atenuat riscurile a fost foarte apreciat mai ales post factum de mai toată lumea, de la politicieni la bancheri. Dar acest model intervenţionist de politică monetară a dat idei. Politicienii sunt, pe bună dreptate, uimiţi de modul în care BNR şi-a consolidat poziţia instituţională şi doar această fascinaţie legată de controlul monetar explică excesul de mesaje intervenţioniste pe care le-au lansat în ultima perioadă. O inventariere a lor arată foarte prost.
Vicepremierul Nica a început atacul după ce, în ianuarie, premierul Geoană cerea Ministerului de Externe să intervină pentru a avertiza băncile austriece în legătură cu o eventuală incorectă retragere de fonduri. Vicepremierul a mers mult mai departe, ameninţând cu taxe suplimentare asupra profitului bancar, în cazul în care băncile nu reiau şi nu revin la dobânzi normale. Nu a spus şi ce înseamnă normal şi anormal în privinţa dobânzii. Taxa „Robin Hood“ a ajuns şi la premierul Boc, chiar dacă prim-ministrul a dat apoi repede înapoi. Premierul a cerut dobânzi mici, pur şi simplu fără a preciza ce reprezintă pentru el dobânda mică, imprecizia invitând la subiectivism. Dacă la acest lanţ al dorinţelor mărturisite îl adăugăm şi pe ministrul IMM-urilor, Niţă, cu regretele sale că „nu controlăm“ BNR, pentru a o determina să coboare dobânda de politică monetară, avem un guvern întreg al regretelor. Şi, în mod firesc, trebuia să apară în peisaj şi preşedintele Băsescu.
Ca întotdeauna, preşedintele i-a întrecut pe toţi. Întâi a fost mai temperat şi, în declaraţia de presă de după întâlnirea cu bancherii, a vorbit de dobânzi rezonabile. Apoi, însă, au venit atacurile: „În mine nu mai au un susţinător până nu încep să se mişte, nu reiau creditarea şi nu coboară batjocura din zona dobânzilor“. Asta nu a fost tot. Pentru preşedinte, problemele sistemului bancar ţin de o competiţie feroce care a adus riscul unde nu era cazul, iar acum băncile sunt mai temătoare decât oricând. „Au lichidităţi, sunt bani, nu înţeleg de ce mai menţin aceste dobânzi. Sigur, au nişte probleme din decembrie, ianuarie, februarie, când s-au repezit să-şi ia clienţii unii altora, ca într-un joc de-ăsta fără reguli, şi atunci au oferit dobânzi foarte mari la depozite. Acum le este foarte greu să coboare aceste dobânzi, pentru că ei plătesc la depozitele pe care le au dobânzi mari, de 20%, de 18%, însă asta nu este vina economiei româneşti. Este responsabilitatea lor şi trebuie să-şi asume şi răspunderea de a mai pierde din profit… Ce mi se pare inadmisibil este că abordarea lor este risc zero.“
Cum stăm cu sistemul bancar
Băncile sunt criticate dur pe toate meridianele şi, în bună măsură, sunt responsabile de actuala situaţie. Dar între starea sistemului bancar din România şi de oriunde altundeva deosebirile sunt extrem de mari. Vorbim de o altă epocă, cu alte reguli şi alte riscuri, în fond, decât cele care au presupus naţionalizări, capitalizări şi falimente. Băncile româneşti sunt, desigur, dependente de cele internaţionale de care aparţin, dar ratele de dobândă, ritmul de creditare şi regulile de prudenţialitate locale au fost şi sunt mult diferite de ce s-a întâmplat în alte părţi. Anul trecut a fost unul excelent pentru profiturile băncilor (cumulat peste 1 miliard euro), dar primul trimestru al acestui an a adus băncile spre zero. A le acuza acum că fac profit pe seama dobânzilor mari este cam la limită. A le acuza că au făcut profituri uriaşe anii trecuţi e ipocrit. Ce trebuiau să facă? Există un fel de poziţie dominantă a sistemului bancar asupra economiei româneşti sau asupra clienţilor doritori de credite? Da, în măsura în care întotdeauna cei care au venit cu bani într-un sistem, în orice sistem, au impus o parte măcar a regulilor. Nu, în condiţiile în care vorbim de sistemul bancar românesc, unul dintre cele mai reglementate prin nivelul de dobândă de politică monetară ridicată, cerinţe de provizioane mai mari, rezerve minime obligatorii record în Europa, coeficienţi de lichiditate şi solvabilitate ridicaţi (şi, din nou, şi mai ridicaţi, în urma negocierilor cu FMI).
Cu toate acestea, sistemul s-a dovedit extrem de profitabil pe seama clienţilor dispuşi să plătească dobânzi şi comisioane mult mai mari, pe fondul unei cereri foarte crescute de bani. Băncile au continuat să susţină în bună măsură această cerere, chiar în perioada evocată de preşedinte. Ritmul creditării a scăzut spre cifre anualizate mai rezonabile (de la peste 100% spre 30%), au continuat linii de creditare vechi, dar credite noi nu au apărut. În bună măsură, spun băncile, pentru că nu au găsit clienţi. Clienţi care să mai dorească credite la dobânzile acelea mari de care vorbea preşedintele şi care au apărut când teama de lipsa de cash a dus băncile să mărească dobânzile la depozite. Şi acum, de ce nu reduc băncile dobânzile, mai ales că, ştie şi preşedintele, au lichidităţi? Pentru că au un client bun: statul. Atâta vreme cât statul a atras prin titluri grămezi de bani de pe piaţă la dobânzi de peste 11%, băncile nu au riscat să crediteze economia. De ce avea statul nevoie de bani nu trebuie explicat: cheltuieli publice mari, datorii, venituri tot mai puţine la buget, deficite.
În acest moment, băncile sunt efectiv dezinteresate să acorde credite pentru companii, deşi s-au angajat să susţină liniile de creditare la nivelul anului trecut, deoarece riscul de a da un credit unei companii într-o economie care scade este enorm, în timp ce riscul de a oferi statului este minim. Riscul se traduce în dobânzi mari către clienţi, dar atunci singura întrebare justificată este de ce dobânda la care se împrumută statul nu este mai coborâtă, de vreme ce am intrat într-o perioadă de inflaţie în scădere? Singurul răspuns este că foamea de bani este atât de mare, încât cererea ridică dobânda. Iar băncile nu riscă. Unde greşeşte cel mai mult preşedintele este în cererea de a-şi asuma riscuri. În asemenea vremuri, a nu te expune la risc e prima preocupare. Restanţele sunt şi aşa în creştere, iar economia nu dă semne de revenire. Dacă e să se supere pe cineva, preşedintele mai bine s-ar supăra pe guvern pentru foamea de bani pe care nu reuşeşte să o mai potolească. //
Cuvinte cheie: banci credite taxe profit trimestru sistem bancar
