Beneficiul ecologist al unui crash financiar

Criza financiara globala declansata re­cent si interventionismul statal gasit ca (uni­ca) solutie salvatoare a sa pun in dis­cu­tie o serie de teze economice, cu impli­ca­tiile lor de natura ecologica, decretate deja, in ultimele decenii, drept “infailibile” de promotorii mondialismului neoliberal. Se zdruncina, inainte de toate, cu putere, fan­tasma, devenita aproape un mit, a unei stiinte economice integrate, coerente si atotputernice, care ar dispune de un ras­puns unic, suficient si previzibil chiar, la problemele care i se pun. Dar dincolo de aceasta si din perspectiva care ne in­te­re­seaza, cea ecologista, se compromite, am putea spune in mod definitiv, para­dig­ma reglarii interne, care postuleaza ca sis­te­mul economic, prin faptul unei interac­tiuni intre actori liberi, este ori revine in­­tot­deau­na la echilibrul optim; reguli de con­dui­ta individuala si mecanisme institu­tio­na­le proprii ar perpetua ordinea politica si ar favoriza progresul economic si social, iar, ca un apendice inevitabil, ecologicul ar urma aceeasi soarta. Ca atare, ingri­jo­ra­rile legate de starea mediului sau de schim­barile climatice ar fi neintemeiate, iar preocuparile ecologiste-stiintifice, mili­tan­te (civice, politice) ori individuale-false, o expresie a unei miopii evidente. Pentru ca piata, prin virtutile sale, ar gasi singura cai­le dezvoltarii durabile si asigurarii pro­tec­tiei mediului, sub conditia ca autori­ta­tile publice sa se abtina de a interveni prin elaborarea si implementarea de po­li­tici pertinente sau edictarea de norme juri­di­ce adecvate.

Legile economiei de piata ar valoriza asa cum se cuvine o marfa, inclusiv din per­spectiva ecologica, iar prin jocul lor, in frun­te cu cel al cererii si ofertei, vor au­to­regla si “piata environmentala”, chiar in dimensiunile ei specifice. La randul lor, “eco­nomia cunoasterii” si instrumentul sau indispensabil - sistemul de preturi de­ve­nit mecanismul de comunicare a infor­ma­tiei, prin care individul interesat trebuie sa cunoasca putine lucruri pentru a lua o decizie - ar fi menite sa ofere garantia alo­carii optime a resurselor realizate pe pia­ta si ar face nociva interventia publica. Un exemplu concret: cresterea pretului pe­trolului si al celorlalti combustibili fosili (gazele naturale si carbunele) ar semnala celor direct implicati ca a venit timpul sa in­vesteasca in surse de energie alter­na­ti­ve si in cercetarea privind noile tehnologii. Nu­mai ca rezultatele acestei abordari in planul problemelor ecologice globale sunt dezastruoase. De exemplu, in numele pa­radigmei autoreglarii, administratia G.W. Bush a refuzat ratificarea Protocolului de la Kyoto, iar in privinta crizei energetice ma­jore se prefera paleative, in loc de a se recurge la o regandire a intregului mo­del economic inaugurat de revolutia indus­tria­la. Este adevarat ca semnele inadec­va­rii noului model autoimpus au fost per­ce­pute treptat, cel putin la nivel empiric, dar nu avusesera o afirmare masiva si di­rec­ta. Este semnificativa, in acest sens, atitudinea Angelei Merkel care, in 1998, ca ministru al Mediului in cabinetul Kohl, ac­tiona pentru dereglementarea si autore­gla­rea domeniului, iar in ultimii ani, de pe pozitia de cancelar, militeaza energic pen­tru masuri publice restrictive, concertate la nivel mondial, pentru combaterea feno­me­nului incalzirii climatice! In acest con­text, criza financiara occidentala pare a fi o lectie, dura dar adevarata, asupra limi­te­lor unui sistem si a pericolelor absoluti­za­rii lui.

Esecul anuntat al teoriei si practicilor au­toreglarii sporeste credibilitatea si po­ten­teaza virtutile celeilalte paradigme fun­da­mentale contemporane, cea a “reglarii externe”, de altfel singura in masura, prin na­tura sa, a lua in calcul, asa cum se cu­vine, relatiile dintre om si mediul sau de existenta. Meritul ei rezida in faptul de a concepe economia ca un sistem deschis, fondat pe o politica ferma, dar, de ase­me­nea, si pe social si procesele fizice cu care se afla in interactiune. Apoi, atunci cand este vorba de orientarea deciziilor prioritare pe termen lung sau, uneori, chiar foarte lung - orizontul investirii, de exem­plu, intr-o centrala nuclearo-elec­tri­ca este de 100 de ani! -, sistemul de preturi ale modelului autoreglarii nu mai functioneaza, determinandu-i astfel pe actorii implicati sa adopte decizii gresite si deosebit de prejudiciabile in materie de mediu. Marele risc este acela ca, intr-o eco­nomie “oarba” de piata, concurenta con­duce la o privatizare a beneficiilor si o socializare a pierderilor (precum si in actuala criza financiara occidentala!), pen­tru ca puterile publice nu pot, evident, sa ra­mana pasive in caz de disfunctiune gra­va a unui serviciu public atat de esen­tial ca, de pilda, cel al energiei sau cel al cri­zelor ecologice grave.

In sfarsit, cea mai mare parte a bu­nu­ri­lor environmentale fiind bunuri publice, ele nu au decat pretul conferit de catre po­li­tica si nu poate fi stabilit corect pe orice piata.

Victoria noului mondialism economic post-1990 si impunerea paradigmei sale au “sufocat” ecologia politica traditionala, mi­litanta si protestatara, nascuta in anii 1970, crezandu-se ca ideile sale au de­ve­nit bune numai pentru paginile istoriei. Aceasta lovitura de sistem s-a conjugat, in mod nefericit, cu o criza de crestere a eco­lo­gismului, in sensul transformarii naturii imperativului ecologic, prin trecerea sa de la exigenta unui aspect de calitate a vietii la conditie indispensabila a supravietuirii pla­netare. Astfel, in mod evident si ab­so­lut, ecologia politica avea nevoie de o re­nas­tere a sa, pe baze teoretice noi, dar cu pastrarea si metamorfozarea adecvata a filonului sau esential, circumscris drep­tu­lui primordial la existenta, la un mediu echi­librat ecologic al generatiilor prezente si viitoare. Prin esecul experimentului neo­li­beral, noua ecologie politica isi gaseste puternice resorturi economice in para­dig­ma reglarii externe si mizele majore ale im­pasului energetico-environmental actual.

Unele dintre elementele si dimen­siu­ni­le sale se reflecta deja in lucrari teoretice indraznete, precum recenta La nouvelle écologie politique a universitarilor fran­cezi J.P. Fitoussi si E. Laurent (Editions du Seuil, Paris, septembrie 2008), in ca­re se afirma si se demonstreaza posibili­ta­tea unei dezvoltari umane fara sacri­fi­ca­rea ecosistemelor terestre, dar cu condi­tia ridicarii nivelului nostru de exigenta de­mo­cratica; egalitatea ecologica este che­ia dezvoltarii durabile.

Astfel regandita, ecologia politica de­vi­ne disciplina care gandeste economia, po­li­tica si ecologia nu numai ca sisteme des­chise unul catre altul, dar si ca unele care se determina reciproc. Si, considera auto­rii mai sus citati, dupa cum exista cai fe­cun­­de de comunicare intre liberalismul naiv si dirigismul brutal, o ecodemocratie este posibila ca o punte intre impre­vi­ziu­nea ecologica si descresterea resem­na­ta.

Asadar, printre putinele efecte pozitive ale actualului crash financiar, se numara votul de blam dat paradigmei autoreglarii si confirmarea validitatii celei a reglarii in­ter­ne, deschizandu-se astfel perspectiva con­struirii unei noi ecologii politice.