Pe aceeași temă
Banca Naţională a sărbătorit 130 de ani de la înfiinţare, o cifră nu neapărat aniversară, dar ea marchează, cel puţin pentru istoria instituţională românească, o serie de realizări - de la restaurarea vechii aripi a BNR, la manifestările expoziţionale. În paginile acestei reviste nu prea au ajuns decât reacţii negative faţă de o medalie comemorativă, cumva nepotrivită, în onoarea patriarhului Miron Costin. Dar înainte de a critica, ar trebui văzut cum înţelege BNR să privească istoria şi instituţia: conectându-le.
O instituţie se remarcă prin oamenii care o formează şi prin istoria sa pe care ştie să o accepte, asume şi să o înţeleagă. Poate întregul episod ar fi fost altfel înţeles, într-un context mai larg, dacă s-ar şti că în aripa veche, refăcută, a băncii există portretele tuturor guvernatorilor care au condus această instituţie, fie că vorbim de personalităţi istorice fondatoare, victime ale comunismului, sau pseudoguvernatori ai perioadei 1950 – 1989. Înţelegerea, preluarea şi depăşirea momentelor de istorie complicate pot da forţa unei instituţii. Şi, în cazul BNR, vorbim, probabil, de una dintre singurele instituţii în toată puterea cuvântului, care ştie şi vrea să construiască o tradiţie instituţională. Dar dincolo de „istorie“, pentru succesul acestui demers contează enorm prezentul. Guvernatorul BCE, Jean-Claude Trichet, a fost invitatul de onoare al guvernatorului BNR, iar discursurile scurte ale celor doi permit însă o întrebare fundamentală, legată de această chestiune: răspunde BNR adecvat situaţiei în care ne aflăm?
Situaţia nu este simplă deloc. Inflaţia la final de an este preconizată între 7–8%, dacă nu chiar mai mult, şi, până la urmă, în fişa de post a băncii, stabilitatea preţurilor este principala atribuţie. Faptul că această inflaţie nu este una monetară propriu-zisă, ci „doar“ rezultatul unei modificări de politică fiscală bruşte şi dure - majorarea TVA - este un răspuns comod. Preţurile nu vor reveni însă la „normal“, chiar de la sine (adică o inflaţie de 3% la finele anului viitor). Există riscul de a avea pe termen ceva mai lung inflaţie, dar şi o economie în scădere, chiar cu creştere de şomaj, adică o combinaţie absolut ucigătoare. Mai are BNR muniţie pentru a interveni în această situaţie?
Pe de o parte, rata de politică monetară este cumva blocată la 6,25%. Scăderea ei, pentru favorizarea creditării, e imposibilă în contextul inflaţionist, creşterea ei ar ucide ultima speranţă de a mai mişca ceva pe piaţa creditelor. Rezervele minime obligatorii sunt la limită, pentru a nu schimba reperele de lichiditate din piaţă sau pentru a influenţa cursul leu/euro. Mai sunt destule arme, de la facilitatea de credit la politica de curs, dar este clar că posibilităţile tradiţionale monetare de a stabiliza nu numai preţurile, ci şi economia sunt la limită. Şi tocmai pentru că la BNR există, probabil, singurul centru de competenţă şi autoritate instituţională, într-un total dezechilibru faţă de Ministerul de Finanţe sau guvern. De aici au apărut o serie de critici la adresa BNR. A urmări o politică monetară în actualul context este prea mult, iar a miza pe o stabilitate a cursului cu aproape orice preţ este păgubos.
Protecţia socială şi a băncilor comerciale pe baza cursului nu ar trebui să fie o prioritate a BNR, dar toate acestea se întâmplă pentru că nu avem alte instituţii care să facă ceva pentru asta, iar BNR încearcă să facă din toate câte puţin. În schimb, BNR are la îndemână poate cea mai redutabilă armă în actuala perioadă: acordul cu FMI. Pentru că guvernatorul este principalul semnatar al acordului, în consecinţă unul dintre cei mai importanţi negociatori, alături de guvern (dar să nu uităm dezechilibrul BNR - guvern), pe această cale se pot introduce decizii de impact pentru economie, dincolo de politicile restrictive negociate, dar mai ales dincolo de rolul de facto al BNR. O asemenea reuşită ţine de crearea acordului cadru de păstrare a liniilor de finanţare ale băncilor străine la nivelul lui 2008 (cu dispensa de 10% de acum), în urma înţelegerilor cu FMI şi băncile-mamă. O altă prevedere ţine de obligativitatea imperativă de a plăti arierate restante, datorii care blochează pe termen lung economia (cu sau fără contribuţia negociatorilor BNR, decizia este salutară).
Tot o asemenea decizie ar putea fi impunerea în umătoarele scrisori de intenţie a unei cifre clare care să reprezinte cheltuielile de capital pe care guvernul trebuie să le efectueze. Nu a unui procent, ci a unei cifre, cum este cazul deficitului bugetar. Este singurul mod prin care guvernul poate aduce bani în economie, iar BNR (prin sprijinul FMI) e singura instituţie capabilă de a influenţa într-un mod adecvat politica guvernului. Asta ar însemna „comemorare“ activă pentru o instituţie care în perioadele ei bune a făcut mereu mai mult decât spunea litera legii, înţelegând rolul „spiritului“ în lege şi economie. //
