Pe aceeași temă
"Daca nu am fi avut criza, descarcarea bugetara ar fi fost ca o aterizare la punct fix!" In ultima zi a mandatului sau, cand a dat aceasta comparatie, ministrul de Finante, Varujan Vosganian, era in continuare convins ca gestiunea bugetara asa s-ar fi desfasurat. Din pacate, nimic nu indreptateste aceasta opinie. Si prima greseala, de fond, este aceea ca, din experienta bugetara romaneasca, de-a lungul a mai multe mandate, a rezultat ca exista o elasticitate bugetara si de cheltuieli pe care nici acordurile cu FMI, in anii ‘90, nici restrictiile legate de trecerea la euro si nici masurile de cheltuire eficienta bugetara impuse anul trecut nu au reusit sa o schimbe.
Parasutistul lui Vosganian ar fi avut insa in 2008 o mare problema inainte de aterizare. Aceea de gasi tinta, ca sa nu spun parasuta. Atunci cand bugetul pe un an se schimba de patru ori, e greu de sustinut ca exista atata precizie strategica. Prima modificare, in martie, a fost pusa pe seama unor corectii de fond, legate, in opinia Ministerului de Finante, de o reasezare a metodologiei cheltuielilor bugetare pentru acest an - de la masuri de reducere a cheltuielilor la masurile care ar trebui sa opreasca autoritatile locale sa mai cheltuiasca banii pe final de an, cand celelalte cheltuieli nu s-au mai efectuat. In vara, noua restructurare bugetara s-a produs pentru ca veniturile au fost mai mari decat cele prognozate(!). In toamna, devreme, pentru ca alocarea trebuia sa mearga spre zone cvasielectorale, iar apoi, spre iarna, pentru ca, gata, criza batea puternic la usile bugetului. Nimic despre punctul fix, iar incercarea de a jongla cu bugetul asumand venituri mari si mergand pe buza prapastiei cu gandul ca va fi mereu vreme buna e o naivitate in conditiile romanesti. De la entuziasmul din vara, cand veniturile erau mai mari decat cele prognozate, s-a ajuns in pragul iernii la disperare si, de la cifre de deficit de 2,3%, s-a ajuns la 3,6-4%. E o diferenta de aproape doua miliarde de euro, care cu greu poate fi pusa pe seama unor calcule aproximative.
Problema transparentei bugetului este, desigur, legata de intarzierea cu care se afla rezultatele. In noiembrie, cand au aparut datele pe 10 luni ale executiei bugetare, masurile drastice care s-au luat nu au mai putut schimba situatia, cu atat mai mult cu cat reducerea activitatii economice si, deci, reducerea drastica a unor incasari bugetare, dincolo de intarzierile de plata semnalate, au dat peste cap tot ce inseamna prognoza. Apoi, asa cum un vas enorm nu poate fi manevrat usor si rapid in ape mici, tot asa si bugetul nu poate fi schimbat atunci cand apar neplaceri. E un monstru inca in buna masura necunoscut, chiar daca la nivelul veniturilor situatia ar fi mult mai predictibila. Si aceasta pentru ca, daca veniturile sunt adunate de o structura a Ministerului de Finante, cheltuielile sunt doar raportate vag la acest nivel. Ministerul pune banii la dispozitie ordonatorilor de credite, dar de aici la cheltuirea lor e un drum lung. La 10 luni, cand finantele au realizat dramatismul situatiei din 2008, era deja prea tarziu. O data, pentru ca veniturile incepeau sa scada vazand cu ochii si, chiar daca existase acel puseu de venituri suplimentare din urma cu cateva luni, situatia era cu un 25% mai proasta decat cea prognozata initial. In ceea ce priveste cheltuielile, era si mai rau. Cheltuielile de personal erau la 80% in medie, in timp ce cheltuielile de capital, adica investitiile, la putin peste 50%!
Dincolo de un an dificil, intrebarea legata de predictibilitatea deficitelor bugetare ramane fara un raspuns pozitiv. Poate fi parasutismul la punct fix aplicat? Probabil ca, in conditiile in care se opereaza cu marje atat de mici, rezultatele sunt dezastruoase, dupa cum se vede, in conditii economice mereu schimbatoare. Marea problema este ca nici chestiunea bugetelor multianuale nu este decat un slogan. Parea o solutie, dar, in afara de un rol pur orientativ, bugetele multianuale nu exista si nici nu au o sansa sa aiba puterea unei legi. Si acest lucru pentru simplu motiv ca o semnatura, chiar de ministru de Finante, pe un contract care presupune o alocare bugetara multianuala certa nu are nici o putere. Valoreaza ca un bilet la ordin, dar si ca o promisiune in alb, pe care o poate insa contesta oricine ca fiind... neconstitutionala. Articolul 138 (2), care impune un proiect anual al bugetului de stat si al asigurarilor sociale de stat va fi, asa cum a fost si pana acum, cea mai buna scuza pentru incapacitatea structurala de prognoza si control a mecansimelor bugetare. Deocamdata, singura solutie este de a abandona parasutismul la punct fix, in schimbul parasutismului cu macara de control. Cadere controlata, distante fixe, parasuta de rezerva. Si, mai ales, curse scurte. Adica cheltuieli putine. Pentru ca cea mai simpla metoda de a controla cheltuielile este sa ai cat mai putine. Din pacate pentru guvernarea liberala, nici pe departe aceasta chestiune nu a fost in agenda de lucru si ramane de vazut daca noul ministru va ramane la fel de dispus sa taie din cheltuieli, atunci cand va vedea parasuta gaurita a lui Vosganian.
