Pe aceeași temă
Mai puţin oligarhic decât se crede şi se spune (mai ales în campaniile electorale), capitalismul românesc suferă de lipsă de antreprenori şi este dominat de mari corporaţii.
Suntem după 20 de ani de când încercăm să aşezăm un capitalism funcţional. Şi chiar dacă UE ne-a dat un calificativ de „economie funcţională de piaţă“ de mai bine de cinci ani, capitalismul românesc rămâne un amestec ciudat de economie de stat şi fonduri private, o reuşită parţial funcţională. Mai mult, temerile legate de capitalismul local sunt altele decât principalele lui probleme. Ne temem de moguli, dar problema o reprezintă lipsa de performanţă. Ne temem de stat, dar îndopăm statul. Ne temem de căderea economiei, dar nu încurajăm deloc creşterea. Un portret al capitalismului românesc la 20 de ani, în cifrele lui esenţiale, arată straniu şi prea puţin funcţional.
Dacă urmăm clasificarea larg acceptată a capitalismului, care ţine cont atât de forma de proprietate, cât şi de provenienţa capitalului, ar rezulta clar că ne temem de ce nu avem şi ignorăm ce ne trebuie cu adevărat. Să privim spre rolul statului în economie. În ultimul an, ponderea statului în activitatea economică, remarca FMI, a crescut la 37% din PIB. Şi asta după ani de guvernare liberală! Cu privatizările blocate, ba chiar blamate, şi cu o economie în scădere, rolul statului riscă să crească, în ciuda demersurilor de reducere a cheltuielilor publice. Cât pot acestea să fie reduse, când jumătate din populaţie beneficiază de diferite forme de finanţare de la stat - de la pensii la una sau mai multe dintre cele peste 40 de ajutoare sociale - şi peste o treime din buget merge pe asemenea ajutoare? Prea puţin, pentru ca schimbările să fie vizibile de la un an la altul.
Această expansiune a capitalismului de stat s-a făcut în tăcere, în timp ce toată atenţia s-a dus spre capitalismul oligarhic. Avem un astfel de capitalism, care, cel puţin în varianta lui „mogulară“, a ajuns să fie principalul subiect de campanie? Nu prea. E drept, Top 300 al revistei Capital arată că cei mai bogaţi oameni din România deţin o avere echivalentă cu 27% din PIB-ul României în 2009. O nuanţă importantă: nu din PIB-ul României! Apoi cifra e mult exagerată şi departe de alte asemenea cifre din ţările Estului. Evaluarea s-a făcut conform unor repere generoase, mai degrabă contabile decât de piaţă. Şi o a treia observaţie: cifra este în scădere. Comparând această cifră cu cea a ponderii statului, înţelegem cine face jocurile. Dar nu este chiar aşa.
Chiar dacă aceşti oameni nu contează atât cât se crede, varianta de capitalism oligarhic local presupune o dominaţie a firmelor mari, majoritatea în proprietate străină, despre al căror rol în economie e mult, poate prea mult de vorbit. Şi nu pentru că sunt prea prezente. Ci, dimpotrivă, pentru că nu sunt destule. Cele mai importante 100 de companii din România realizau în 2008 36,5% din PIB, o cifră care confirmă o dominaţie puternică a unor companii care, prin această dominaţie, fac jocurile şi influenţează piaţa, dând acea tuşă de capitalism oligarhic de care nu prea putem scăpa. Întrebarea este în ce măsură vorbim despre această formă de capitalism sau de unul corporatist, forma aceea a marilor coporaţii care impun regulile şi aşază valorile într-o societate aflată în căutarea capitalismului liberal? Argumentele pentru acestea ar fi importante şi pornesc de la rolul sistemului bancar, la creşterea capitalizării bancare în PIB la 40%, o cifră decentă, şi mai ales faptul că, în 2005, 0,8% dintre companii, apărute ca urmare a investiţiilor străine, aduceau 22% din valoarea adăugată netă a economiei româneşti. De atunci, investiţiile străine au adus încă 25 de miliarde de euro în România şi acest accent puternic corporatist s-a conturat şi mai bine.
În consecinţă, capitalismul românesc a primit această componentă puternică nu numai financiară, dar şi organizatoric şi inovatoric. Acest ultim aspect, relevat de ponderea valorii adăugate nete foarte ridicate, înseamnă enorm pentru capitalismul nostru, de vreme ce capitalismul antreprenorial, cel care ar fi trebuit să fie responsabil de inovaţia propriu-zisă, nu prea este în stare de aşa ceva. Antreprenoriatul românesc, din păcate, arată rău.
La intrarea în UE aveam locul 26, penultimul, la numărul de IMM la mia de locuitori. Astăzi, prin politica de impozitare, e posibil ca cifra să fie şi mai mică. Haosul din justiţie, care a amânat înregistrarea deciziilor în Registrul Comerţului, face dificilă obţinerea unei cifre la zi. Dar anul trecut peste jumătate din firmele din România realizau sub 4% din cifra de afaceri a sistemului, ceea ce dovedeşte clar că nici de antreprenoriat şi nici atât de inovaţie nu prea poate fi vorba, ci cel mult de supravieţuire. Dacă definiţiile ideale pentru buna funcţionare a capitalismului văd un amestec interesant de antreprenoriat şi corporatism, capitalismul nostru este departe de model.
Este un amestesc straniu de capitalism de stat şi corporatism, care împreună reuşesc să închidă o piaţă care are preţuri mult mai mari decât altele la niveluri superioare de venituri. Cu un antreprenoriat la limita subzistenţei şi o oligarhie care sperie mai mult decât ar fi cazul, capitalismul românesc pierde din vedere tocmai acele aspecte care ar trebui să stimuleze deficienţele (antreprenoriatul) şi să inhibe excesele (rolul statului). Până la politici publice, fiscale şi bugetare care să ţină cont de cifrele economiei româneşti, se pare că mai este. Deocamdată, ne luptăm cu fantomele şi cu supravieţuirea, având grijă să nu prea deranjăm statul. //
