Pe aceeași temă
Nimeni nu poate aprecia insa ca situatia este evaluata cu precizie, evaluare care constituie un prealabil indispensabil al adoptarii oricaror masuri ce s-ar considera necesare pentru a se infrunta realmente situatia, dincolo de ajutorarea cu subventii a producatorilor care, evident, reclama bani ce cam lipsesc!
Oricum, nu poate fi vorba de o cota de 50-60% din consum pe ansamblu, avand in vedere cel putin faptul ca aproape jumatate din populatia tarii traieste la sate, unde se practica autoconsumul si nu prea poate fi vorba de import. Iar, evident, nu tot consumul de la orase este asigurat din import.
Nu este clar cine anume se plange. Fostele combinate de porci si pasari au cam disparut in valtoarea tranzitiei sub loviturile neadaptarilor, dar si devalizarilor. Iar micii producatori - care au preluat in cea mai mare parte stafeta - s-ar plange ei, dar nu-i aude nimeni.
Caci, chiar daca ii aude, nu-i si asculta spre a-i lua in seama. Se plang noii baroni, mai mari si mai mici, care incearca sa se aseze in piata. Desi amploarea contributiei importurilor in consumul de carne nu poate fi evaluata cu precizie, este cert ca aceasta contributie a ajuns masiva si este in crestere, ceea ce reprezinta un fenomen preocupant si in vadit contrast cu o imagine istorica a Romaniei de exportator, si nu de importator de produse animaliere. Oricum, inainte de ‘89, importurile de carne practic nu contau, fiind drept insa ca pozitia de exportator a Romaniei exista pe seama subaprovizionarii pietei interne.
Cum s-a ajuns la situatia inversa de acum?
Raspunsul este foarte complex, deoarece explicatia nu este aceea, simplista, ca, pentru a se satisface piata interna, acum se importa intrucat este voie, in timp ce in trecut nu era voie, desi era nevoie! Si explicatia nu este pur si simplu aceasta, pentru ca, dupa toate estimarile, consumul de carne a scazut in Romania in comparatie cu cel de dinainte de ‘89!
Abandonarea dupa ‘89 a monopolului de stat in comertul exterior a rasturnat complet situatia, constituind un soc din toate punctele de vedere. Deodata se putea exporta liber, oriunde si oricand, daca insa se gasea piata. Se putea insa si importa liber, de oriunde si oricand, daca desigur existau fonduri. Ca si in alte domenii, "verdictul" pietei a fost necrutator, cu singura deosebire ca a fost mai vizibil si inca in scurt timp.
Noile conditii din piata au constituit un soc pentru preturile din amonte si din aval, mai ales ca protectia pietei interne prin plan, adica prin mijloace administrative si nu prin mijloace economice (taxe vamale sau cote), in perioada economiei de comanda, ascundea costurile si preturile autentice, raporturile reale intre acestea. In plus, disparitia aproape brusca, deci violenta, a pietei CAER ca debuseu a destructurat, ca in multe alte sectoare, productia axata intr-o mare masura pe export, cu atat mai mult cu cat, practic, nimic nu s-a facut pentru pastrarea pietei din zona fostului CAER, caci sanse de mentinere a acestui debuseu existau, nefiind vorba de fiare, ci de mancare!
Doua probleme acute au aparut in conditiile aratate. Prima a constituit o problema de dimensionare a productiei, in masura caderii unei piete importante de export. A doua: cum sa se faca fata importurilor?!
Care a fost, de fapt, replica la situatia creata?
In primul rand, au fost adoptate taxe vamale fabuloase pentru protejarea productiei interne. La nivelul unor taxe vamale de peste 200% nu exista, insa, nici o sansa de eficientizare a productiei interne.
In al doilea rand, in numele unei protectii sociale de admis in principiu, dar prost concepute in fapt, carnea a fost considerata un produs in cazul caruia trebuie sa se practice preturi reglementate, si nu liberalizate. Si in timp ce tot amontele productiei de carne s-a liberalizat, in aval liberalizarea a fost blocata. Acest sistem a subminat treptat pana la terminare productia de carne.
Preturile in desfacerile cu amanuntul la carne au fost impuse guvernamental si, in fata costurilor crescande, abatoarele si combinatele de pasari si porci s-au indatorat masiv. Interventia statului prin ajutoare n-a rezolvat catusi de putin problema, caci neindestulatoare si oricum venind tarziu, ajutoarele n-au reusit sa tina pasul cu cresterea ruinatoare a dobanzilor odata cu fulminanta inflatie si cu asemanatoarea devalorizare a leului, reusind doar sa destabilizeze bugetul de stat si sa aduca in faliment Banca Agricola, prin care s-au derulat ajutoarele guvernamentale.
In scurt timp, combinatele de porci si pasari produceau mai mult pierderi decat carne si oricum generau pierderi cu atat mai ridicate, cu cat productia era mai mare.
Privatizarile, asa cum s-au derulat, nu puteau decat accentua dezastrul. Falimentare deja, multe combinate nu mai puteau fi privatizate decat pentru a fi devalizate sau cel mult de florile marului, si nu pentru a fi realmente reabilitate. Nu a existat de fapt o strategie de transfer al proprietatii catre structuri private sau macar de preintampinare a furturilor si distrugerilor fizice.
In acest timp, toate smecheriile la import erau inventate pentru a pune stapanire pe piata, in dauna productiei interne. Este celebra inundarea pietei cu pulpe de pui din SUA, importate ca deseuri si deci prin ocolirea taxelor vamale prohibitive.
Unii acuza Banca Mondiala de actualele stari de lucruri de pe piata romaneasca a carnii prin presiunile pe care institutia de la Washington le-a facut in 1997 pentru liberalizarea brusca a importurilor, prin reducerea taxelor vamale de la peste 200% la 60%. Aceasta a constituit insa poate cel mult un fel de lovitura de gratie, pentru ca procesul de distrugere a crescatoriilor romanesti de porci si de pui incepuse de mult si, la acea data, era deja aproape finalizat. Absenta unei strategii de privatizare, care macar ar fi evitat furturile, devalizarile si distrugerile fizice, a dublat o a doua absenta: a unei politici de adaptare prin restructurare, redimensionare si sustineri de pret, la conditiile liberalizarilor ce vor fi venit inevitabil, cu consecinte previzibile.
La anchiloza care, dimpotriva, a domnit in domeniu, a contribuit din plin tocmai protectia exagerata fata de import. Era clar ca, in epoca si in zona in care traim, nu vor putea dainui taxe vamale de peste 200%. Si nimic nu s-a facut pentru pregatirea momentului in care acestea vor fi trebuit reduse. Nivelul lor actual de circa 45% permite compensarea subventiei cu care intra in Romania carnea de import, dar sansa de competitivitate a zootehniei romanesti pe propria piata ramane in mana unor conditii inca neasigurate: capitalul de lucru, creditarea productiei si desfacerii, procurarea concentratelor pentru hrana, costul rezonabil al energiei, cresterea unor rase de randament.
Este bine cunoscut ca, in cazul carnii de porc, abatoarele, care constituie un fel de placa turnanta a traiectului de la producator la consumator, prefera porcul-carcasa din import porcului autohton, desi probabil mai gustos. Pe langa faptul ca trebuie colectat, transportat si sacrificat, acesta din urma are o slaba reprezentare in gramaj a specialitatilor, pe baza carora se asigura gradul de valorificare si deci profiturile, caci tocmai specialitatile pot fi vandute scump.
Degeaba este porcul romanesc mai bun, dar mai trebuie sa fie si rentabil.
Aceasta este conditia de supravietuire a oricarei industrii. Si, ne place, nu ne place, zootehnia a ajuns o industrie. Poate din pacate, dar asta e!
