Pe aceeași temă
În România postcomunistă, dincolo de etichete, nu a existat şi nu există în esenţă decât un sigur partid, atât la putere, cât şi în opoziţie, Partidul Demagogiei Socialiste.
Declaraţiile recente ale preşedintelui Traian Băsescu, din parlament şi din presă, privind oportunitatea „reîntregirii salariilor din sectorul public“, spulberă – aşa cum au făcut-o cu câteva luni în urmă admonestările sale la adresa procurorilor care au îndrăznit să „distrugă“ carierele unor politicieni şi înalţi funcţionari publici – ultimele rămăşiţe de credibilitate privind reformismul şi responsabilitatea actualei administraţii şi coaliţii de guvernare, nefiind altceva decât nişte anunţuri electorale prin care puterea speră să „cumpere“ o victorie în alegerile din 2012.
Creşterea generală a salariilor din sectorul public la nivelul anterior mijlocului anului 2010, când a fost aplicată o corecţie absolut necesară de 25%, nu este justificată de condiţiile economice şi bugetare, ba chiar pune în pericol stabilitatea fiscală a ţării şi riscă să ducă la încălcarea avant la lettre a plafonului de 0,5% deficit bugetar structural din noul tratat interguvernamental al UE, pe care, în mod ironic, actualul preşedinte l-a susţinut cu mare tam-tam. În 2011, economia României a crescut cu doar 2,5% în termeni reali, iar creşterea pe 2012 este estimată la 1,6%, însă această estimare se poate dovedi mult prea optimistă, dacă se ţine cont de problemele zonei euro, de care economia românească este strâns legată. În schimb, deficitul bugetar în 2011 a fost de 4,35% din PIB, iar pe anul 2012 guvernul proiecta înaintea acestui anunţ un deficit bugetar de 1,9%.
În sfârşit, datoria publică a României a urcat la aproape 40% din PIB la finalul anului trecut, dublându-se practic în ultimii doi ani. Şi asta fără a lua în calcul pasivele neacoperite din bugetul fondului de pensii sau de asigurări medicale, care se vor majora pe viitor ca urmare a scăderii demografice, emigrării forţei de muncă tinere şi îmbătrânirii populaţiei. Fără a calcula bonitatea scăzută şi costul ridicat de finanţare a guvernului român pe pieţele internaţionale şi interne de capital, care trebuie numai în acest an să rostogolească împrumuturi pe termen scurt de circa 11% din PIB.
Măsura anunţată de preşedintele Traian Băsescu reprezintă, aşadar, o derogare de la bunele practici fiscale chiar de domnia sa susţinute, cu grave consecinţe pe viitor. În plus, măsura nu este cu nimic diferită de creşterea nesustenabilă a salariilor, pensiilor şi cheltuielilor publice în general realizată de premierul Călin Popescu-Tăriceanu în perioada 2004-2008, care a generat întreaga problemă. În fond, anunţul preşedintelui dovedeşte că – aşa cum a arătat şi votul din parlament al partidului domniei sale în perioada respectivă – singura nemulţumire avută de oficialul de la Cotroceni la adresa politicii fiscale a cabinetului PNL a fost că nu PDL, ci un adversar politic era cel care „cumpăra“ voturi cu bani publici şi angajamente iresponsabile. Se mai poate, în aceste condiţii, pretinde responsabilitate din partea lui Victor Ponta şi Crin Antonescu, liderii zgomotoşi ai opoziţiei bicefale USL?! Răspunsul neplăcut la această întrebare retorică este că, în România postcomunistă, dincolo de etichete, nu a existat şi nu există în esenţă decât un singur partid, atât la putere, cât şi în opoziţie, Partidul Demagogiei Socialiste şi că, fie în 1999, fie în 2009, numai spectrul falimentului naţional şi intervenţia instituţiilor financiare internaţionale poate aduce un minimum de responsabilitate şi raţionalitate în actul de guvernare, diminuând provizoriu intensitatea bătăliei dintre clanurile politice locale pentru buzunarele şi viitorul românilor.
Tentativa preşedintelui Traian Băsescu de a justifica creşterea salariilor din sectorul public ca fiind o măsură de stimulare a consumului intern ascunde faptul că aceasta pune în pericol procesul de dezinflaţie şi toată stabilitatea macroeconomică şi aşa fragilă a României. Creşterile salariale din sectorul public sunt creşteri structurale sau pe termen lung ale cheltuielilor bugetare în fondul de salarii. Executivul condus de Mihai Răzvan Ungureanu sau de oricine altcineva trebuie deci să găsească venituri bugetare permanente pe termen lung, prin taxe suplimentare ori prin reduceri de cheltuieli pe alte capitole bugetare. Acestea ar fi măsurile necesare pentru a acoperi procentul de 0,67% din PIB, la cât se estimează că se ridică acestea după majorările salariale de anul trecut şi reducerile (insuficiente!) de personal efectuate. Caz în care efectul stimulativ al creşterilor salariale este anulat prin diminuarea ponderii altor cheltuieli guvernamentale în cererea agregată.
Creşterea economiei şi a angajării, fără de care deficitele din bugetul consolidat se vor agrava şi mai mult de la sine, nu poate fi încurajată prin astfel de măsuri fiscale şi artificii bugetare pe termen scurt, care pun în pericol stabilitatea macroeconomică a ţării pe termen lung. În momentul de faţă, singurele măsurile fiscale realmente eficace de încurajare a creşterii economice şi a creării de locuri de muncă sunt reducerea permanentă şi predictibilă a taxelor extrem de ridicate pe forţa de muncă, în speţă a CAS-urilor/CASS-urilor. Ar mai fi asanarea mediului instituţional distorsionant în care operează agenţii economici, concomitent cu implementarea unei politici de cheltuieli publice prudente şi modeste, care să consolideze finanţele publice pe termen mediu şi lung. //
