Pe aceeași temă
Situaţia nu este nici măcar staţionară, dacă este să o privim din perspectiva deficitului. Să nu uităm că plecăm de la un deficit de 6,8%, care permite o cheltuială suplimentară în 2010 faţă de 2011 de aproape 3 miliarde de euro. Şi de unde pot fi scoşi aceşti bani decât din cheltuielile predictibile şi certe cum sunt cele de salarii, de vreme ce alte cheltuieli – investiţii, bunuri şi servicii - sunt incerte şi se pot amâna sine die? Dacă anul 2011 nu va aduce o creştere de minimum 2 procente din PIB, sectorul public va trebui să asiste la evaporarea acestor 3 miliarde de euro (sau a acelei sume proporţionale cu diferenţa de deficit). Miza acestei cheltuieli pentru 2011 este imensă, iar presiunea este, cel puţin privită din perspectiva reacţiilor de acum, de nesuportat. Sectorul public, în structura actuală, a ajuns la limita rezistenţei. Scăderea de 25% şi eliminarea sporurilor a dus la diminuări de venituri de mult peste 30%, iar efectul acestei situaţii este un sector public demoralizat, descumpănit şi nefuncţional.
Greşeala a constat în scăderea nominală a veniturilor, şi nu a sumelor agregate, care ar fi impus o reformă de fond a sectorului. Nu poţi să ai un sistem care să funcţioneze la fel în condiţiile în care finanţarea lui este mai mică cu cel puţin 25%. Singura soluţie prin care sistemul public ar fi rămas funcţional ar fi impus reducerea cu procente semnificative, dacă nu chiar cu 25% a lui, prin privatizări, dereglementări, disponibilizări şi reorganizări. Adică printr-o reformă reală a statului. Metoda tăierii – singura aplicată de guvern – nu trebuie pusă pe seama Fondului, ci pe seama unei fatale lipse de idei a guvernului. Fatalismul continuă prin asumarea aceleiaşi politici şi pentru miliardele lipsă ale anului viitor. Tăiem din nou sau, în cazul cel mai fericit pentru bugetari, creştem din nou pauşal, la toată lumea, experienţa stimulentelor de merit de la Finanţe rămânând un accident izolat şi nerelevant pentru modul în care se fac plăţile salariale în România. Chestiunile salariale (salarii mai mari, disponibilizări, poziţii în grila unică, salariu minim) rămân pe primul loc, în funcţie de criteriile de interes ale sectorului public, iar Fondul ştie volatilitatea incredibilă a deciziei politice în aceste privinţe. De aceea, 4,4% rămâne fix şi sfânt.
Şi sectorul privat speră ca cifra de mai sus să nu fie sacră. Cum ştie că deficitul consemnat înseamnă bani prea puţini pentru investiţii, mizează în discuţiile cu Fondul pe două propuneri, lăsând deoparte, la schimb, orice pretenţie serioasă legată de cota unică sau reducerea CAS. S-a propus simplu şi clar majorarea acestui deficit şi/sau acceptarea sumelor care cofinanţează proiectele europene ca fiind în afara acestui deficit. Propunerea are o serie de avantaje şi scapă de marea constrângere a deficitului care se scurge în cheltuielile salariale, temerea de nestăvilit a Fondului. Dar pentru a putea susţine o asemenea propunere, guvernul şi patronatele au nevoie de ceva ce nu au reuşit să aducă în negocierile cu Fondul până acum. Mai multă încredere e obligatorie. Când parlamentul votează din greşeală un TVA de 5% şi neimpozitarea pensiilor sub 2.000 de lei (alţi 1,5 miliarde de euro care nu mai vin la buget), când Legea salarizării unice e gata de un an, dar se negociază în continuare, când Legea pensiilor se întoarce în parlament, după ce e votată fraudulos la propriu, când opoziţia face concurs de propuneri de modificări fiscale, ce altă şansă are FMI decât să mizeze la maximum pe cifra de deficit, singurul efect pozitiv, cel puţin statistic, al unui acord de 13 miliarde de euro? //
