Pe aceeași temă
Codul Muncii a încins spiritele mai ceva decât Codul lui Da Vinci. Interese personale şi de grup, intenţii ascunse ale negociatorilor, dar şi perspective ideologice mai noi sau mai vechi au dus discuţia departe de linia pragmatică în care trebuia să se desfăşoare.
O linie de argumentare mai rece şi mai puţin personalizată ar arăta că o bună parte dintre problemele care acum primesc dimensiuni apocaliptice şi sunt la limita „sclavagismului“ modern, cum spun liderii sindicali, dar şi unele dintre patronate, nu sunt decât abordări funcţionale coerente. Pe de altă parte, dialogul este necesar. Sindicatele au senzaţia unei campanii împotriva lor, de vreme ce abia acum, sau tocmai acum, sunt investigate averile de către ANI. Mai mult, însăşi ideea sindicalismului este atacată vehement, iar toate reacţiile de acum ale liderilor sindicali mai mari sau mai mici nu sunt în acest moment altceva decât reacţii instinctive de apărare şi mai puţin argumente solide împotriva regelmentărilor ca atare.
Dialogul este necesar însă, indiferent de condiţiile în care s-a ajuns, şi pentru simplul fapt că există virtuţi clare ale sindicalizării (aşa cum există, desigur, şi defecte. Primele însă predomină). Şi simpla evocare a spectaculoaselor creşteri economice postbelice din Irlanda (cu 8 protocoale naţionale de evoluţii salariale negociate cu sindicatele care au menţinut competitivitatea locală în 20 de ani) sau Germania (cu implicarea sindicatelor în sistemul deciziilor strategice corporatiste) arată că aceasta este inevitabil calea de urmat într-o economie modernă. Pentru aceasta, sindicatele trebuie să primească dovezi că nu se doreşte eliminarea lor şi nici nu sunt utilizate tehnici deviaţioniste pentru a-i forţa pe liderii sindicali să accepte negocierile pe Cod. Condamnările, căutarea averilor, apariţia unor contracandidaţi surpriză, atât pentru sindicalişti, cât şi printre patronate, au subminat discuţia pe fond.
Desigur, reprezentativitatea lor este o problemă. Mai ales în mişcarea patronală reprezentativitatea a ajuns pur formală. Dar sunt guvernanţii mai reprezentativi în acest moment pentru societatea românească? Indicii de încredere sunt la niveluri negative record, neîncrederea - meritată sau nu, e o altă chestiune - este o problemă reală (poate chiar problema) din cauza căreia nu se poate negocia, aşa că, deocamdată, şi guvernul, şi patronatele, şi sindicatele trebuie să accepte situaţia nereprezentativă / reprezentativă care este şi să se concentreze pe pragmatism. Asta dacă pot trece de interesul personal.
Liderii confederaţiilor patronale şi sindicale îşi simt poziţiile alterate în cazul noului Cod, care diminuează serios rolul confederaţiilor. De vreme ce contractul colectiv naţional şi cel de ramură îşi pierd din importanţă (pe bună dreptate, ţinând cont de situaţiile extrem de variate între ramuri economice şi unităţi economice), ce rol mai au confederaţiile, altul decât unul reprezentativ? Dacă la nivel de ramură mai este o justificare, la nivel naţional nu, şi dintr-o dată lideri istorici ai sindicatelor care nu au făcut altceva de ani buni, ca Bogdan Hossu, Dumitru Costin, Marius Petcu, sau ai patronatelor, ca Cezar Corâci, îşi văd munca inutilă şi sunt efectiv scoşi pe linie moartă, în ciuda unei competenţe de netăgăduit a unora dintre ei în acest domeniu. Guvernul, ca iniţiator al proiectului, trebuie să convingă că nu are intenţii ascunse, ci doar vrea să îmbunătăţească o legislaţie în acord cu câteva dintre cerinţele celebre de-a lungul vremii, pe care le-au susţinut grupări la fel de reprezentative de interese de afaceri române (AOAR), dar mai ales străine (Amcham, FIC). Această disjuncţie parţială dintre patronate româneşti / patronate străine este o altă linie de luptă pentru acelaşi Cod.
Dar să revenim la pragmatism. Discuţia mai puţin personalizată ar arăta că situaţia de fapt impune, de exemplu, contracte pe durată determinată de până la 36 de luni. Sunt programe europene pe această durată, ce sens are un angajament pe durată nedeterminată, dacă banii se termină pentru poziţia repectivă atunci? Prelungirea perioadei de probă ţine de aceeaşi abordare.
Deprinderile se capătă greu, iar riscul angajatului nepotrivit este acum asumat doar de angajator. Dacă se păstrează constrângeri legate de disponibilizări, atunci confirmarea unui angajat trebuie să fie un proces serios, nu câteva zile de atenţie sporită. Apoi, dreptul de preempţiune pentru angajaţii disponibilizaţi după o concediere colectivă: crede cineva că un angajator nu ar face acest lucru dacă ar fi fost mulţumit de ei? Şi dacă nu a fost - şi evident i-a disponibilizat pe cei mai slabi angajaţi, nu pe cei mai buni -, de ce să fie obligat să-i reangajeze tot pe ei, când de abia a depăşit o perioadă dificilă? Să reintre în criză? O mare parte a schimbărilor Codului Muncii sunt de această natură şi ele merită asumate. Chiar dacă problema de fond a pieţei muncii din România nu o mai abordează nimeni - costul forţei de muncă –, pentru că sindicatele şi unele patronate judecă în funcţie de interesul liderilor, iar guvernul nu beneficiează de nici o urmă de încredere. //
Citeste si despre: Codul Muncii, sclavagism, AmCham, AOAR, angajator.
