"Consens ecologic" sau criza ecologiei

Nu e nevoie de cercetari profunde sau de cunostinte specializate spre a constata ca majora criza environmentala de­clan­sa­­ta in a doua jumatate a veacului al XX-lea se amplifica, s-a globalizat si se acu­ti­zea­­za. Una a rarefierii si epuizarii resur­se­lor, poluarii generalizate si profunde, schim­barilor climatice rapide, insotita, in ultima pe­rioada, de altele sectoriale, dar tot atat de periculoase si interdependente pre­cum cea energetica si cea alimentara. Totul, in contextul in care sistemul de productie si de consum aferent "erei antropozoice" si in­staurat odata cu revolutia industriala, cand populatia planetei era de pana la 1 miliard de persoane, pare a-si fi atins, in mod evident, limitele, din perspectiva unei "amprente ecologice" venite din par­tea a 7 miliarde de indivizi si a unei so­cie­tati hiperindustrializate mondializate. In con­ditiile clivajului fundamental stanga-dreapta, in anii 1970 si deceniile ur­ma­toa­re ecologia militanta si de atitudine a fost asumata mai ales de adeptii stangii, in cau­­tarea "reciclarii" doctrinare si gasirii de noi teme de contestare a capitalis­mu­lui. Demontarea sistemului mondial al "so­cia­lismului real", in 1989 si desavarsirea mon­dializarii neoliberale au pus capat aces­­tei diviziuni la nivel economic, creand premisele "consensului environmental".

S-a ajuns, astfel, ca toata lumea sa fie de acord ca avem nevoie de ecologie, dar persista intrebarea: ce fel de eco­lo­gie? Un raspuns reductionist considera ca doua curente raman in arena. Cel care propovaduieste un spirit de constrangere, prin intermediul restrictiilor si prohibitiilor, si un altul care pariaza mai ales pe stiinta si inovatie. Asadar am avea de ales intre eco­logia de constrangere si cea a crea­ti­vi­tatii, intre logica mediatica a fricii si cea "re­publicana" a stiintei. Pozitia de bon ton, afisata ca atare, este aceea ca vii­to­rul nu ar fi cel al limitarii libertatilor, ci ar apar­tine imaginatiei stiintifice si tehnice.

Ea respinge deopotriva "pseudoeco­lo­gia liberala", schema laisser-faire-ului (care considera ca rezolvarea rezida in lasarea pietii sa se autoregleze) si pe cea a stan­gii (coercitiva si limitativa, deci antiproduc­ti­va). Pentru a depasi actuala criza eco­lo­gi­ca si, in general, spre a solutiona pro­ble­mele umanitatii, ne-ar trebui mai multa stiinta si tehnologie si un comportament voluntarist si creativ.

Situatia organismelor modificate ge­ne­tic (OMG) ar reprezenta, intr-o asemenea vi­ziune, modelul a ceea ce s-ar impune sa facem astazi in materie de ecologie. Adi­ca, daca putem sa obtinem seminte de porumb ori de grau care cresc fara apa, stiind ca apa este o resursa tot mai rara, aceasta ar reprezenta tipul de solutie de salvare a naturii si a omenirii, si nu cea precum reducerea vitezei de circulatie a autovehiculelor la 110 km/h! Cu nuantele de rigoare, asemenea elemente gasim in po­zitia neoconservatoare a Casei Albe, privind incalzirea globala si combaterea efectelor schimbarilor climatice.

Mai spre centrul problemei se apre­cia­za ca ruptura in perceperea impe­ra­ti­vu­lui environmental actual este, mai de­gra­ba, intre cei care concep ecologia ca un principiu de prudenta si, respectiv, par­ti­zanii folosirii ei in scopuri lucrative. Adi­ca intre militantismul verde, cu ex­pre­sia sa civico-politica, si utilitarismul per­vers moral si speculativ economic. Intr-ade­­var, in privinta acestuia din urma, asistam la o acaparare si pervertire a simbolului eco­logic spre scopuri de marketing. Le ve­dem clar in intreprinderi cu ceea ce de­nu­mim greenwashing, prin care "vopsim" in verde marfurile spre a le vinde mai bine, si astfel argumentul ecologic devine unul al business-ului.

Ceea ce este sigur intr-o asemenea per­ceptie e ca vechile categorii, care con­si­dera economia pornind numai de la PIB, nu mai corespund exigentelor pre­zen­­tului; ele apartin unui trecut in care so­cie­tatea era construita plecand de la sche­me cantitative. Citandu-l pe sociologul com­plexitatii, E. Morin, cererea vizeaza acum calitatea, iar instrumentele de a o ma­sura, dezvoltate in a doua jumatate a vea­cului trecut, nu au tinut seama de aceas­ta evolutie. Un exemplu: exista o dez­batere asupra alimentelor bio. Oa­me­nii nu stiu in mod obligatoriu si cu exacti­ta­te despre ce este vorba, dar solicita si cau­ta o asemenea calitate.

Intr-un fel de replica la prima perspec­ti­va, se arata ca la sfarsitul veacului al XVIII-lea puteam sa construim Declaratia drep­turilor omului si ale cetateanului in jurul ideii: "libertatea mea se opreste aco­lo unde incepe cea a altuia". Astazi sun­tem, insa, obligati la a lua in calcul ideea potrivit careia clima sau Terra apar­tin intregii lumi. In acelasi sens se con­tes­ta virtutile de "geniu genetic" ale OMG, care nu pot fi, in orice caz, o tehnologie pur­tatoare de inovatii pozitive si impor­tan­te pentru civilizatia umana, ci, mai de­gra­ba, o inselatorie din ratiuni de profit eco­nomic. Rezonante ale unor atari con­si­deratii regasim in proiectul Grenelle de l’environnement, adoptat recent in Fran­ta, din initiativa presedintelui N. Sarkozy.

Ambele perspective au un evident ca­rac­ter utilitarist si se inscriu logicii actualei mon­dializari economice. Ele reclama, ast­fel, cel mult, ca ecologia sa fie integrata eco­nomiei si nu accepta, sub nicio forma, ca inversul ar reprezenta o solutie radi­ca­la, dar normala. "Consensul" environ­men­tal, astfel conturat, este unul fortat de im­prejurari, exprima, mai degraba, ui­mi­rea in fata incheierii bruste a unui capitol si deruta in identificarea si alegerea caii de urmat. Este de domeniul evidentei ca o devenire viabila a umanitatii si persis­ten­ta actualei formule de viata pe planeta pre­supun reducerea impactului socio-uman in limitele conservarii echilibrului eco­logic. Aceasta reclama, in mod obiec­tiv, cel putin ajustari majore ale actualului mo­del de dezvoltare, cu cedari, limitari si res­trictii inevitabile. Teoria ca economia de piata se autoregleaza in toate pri­vin­te­le, inclusiv ecologic, ori ca inovatia teh­no­lo­gico-stiintifica poate oferi de la si prin sine un panaceu universal pentru toate si spre toti este prea veche si depasita spre a nu putea produce zambete ironice si, totodata, amare. O convietuire veritabila si durabila a omului cu celelalte specii im­pu­ne o abordare integratoare, globala si pe termen lung, in spiritul unei atitudini responsabile, marcata de solidaritatea in­­tre si intrageneratii. Iar chintesenta aces­tei noi filosofii responsabile a supra­vie­tui­rii este rezumata intr-o intelepciune atat de veche: "dupa noi, potopul" trebuie sa de­vina: "dupa noi, generatiile viitoare"!